Sorb licoarea de culoarea smaraldului. Îmi pătrunde în tainicele cotloane ale trupului și-mi exaltă imaginația în felurite culori și nuanțe. Îmi umple sufletul de galbenul spicelor ce unduiesc pașnice, și-mi zugrăvește retina în albastrul cel mai pur al infinitului. Respir natura ce mă hrănește cu spiritul său viu, mereu în mișcare. Îmi doresc să nu mai aud de oameni. Mă lipsesc de critica și nepăsarea lor, și nu o pot face decât printr-o amputare personală. Nădăjduiesc ca toată zbaterea mea să nu fi fost în van.
Camil Popescu
Ne-am adăpostit de ploaie într-o galerie de artă. Hai să ne jucăm de-a v-ați-ascunselea, am auzit-o. Privește-mă în ochi și ghicește în ce tablou m-am ascuns. Am căutat-o în peisaje însorite, printre căpițe de fân, în războaiele din trecut, mi s-a părut chiar că-i văd silueta la începuturile lumii și am găsit-o, în sfârșit, într-un atelier, pozând nud unui pictor. Îmbracă-te, i-am zis, atins de gelozie, dar a rămas nemișcată. Părea că nu mă vede și nu mă aude. Am cules o ureche de pe jos și am repetat.
Andra Toropoc
Fata cu cercel locuia vizavi și vorbeam adesea despre lucruri comune, eu serios, ea zâmbind peste umăr. Într-o noapte am chemat-o în lumea mea colorată, s-a desprins din decorul ei anost și-a ajuns la mine în brațe. Ne-am împlinit vise înstelate de iubire iar zorii zilei ne-au găsit ascunși într-un lan de grâu. Alarma au dat-o vizitatorii când au privit între ramele noastre doar niște florile-soarelui adiind în vânt. Nimeni n-a observat perla lucind pe jos și aerul narcotizat cu parfum de iriși.
