Locuia într-o casă galbenă, la marginea unui câmp. Odăile erau goale și ferestrele erau mici. De un singur scaun avea nevoie ca să poată evada. Când evada, o lua, agale, pe drumul ce trecea prin mijlocul pânzei de in. Mergea încet, ascuns de lanurile de grâu, până ce noaptea se așternea, tăcută, peste biserica din centrul satului. Abia atunci își tăia urechea și o îngropa în micul cimitir. Din ea va înflori un oraș întreg de floarea soarelui, își spunea, pe drumul ce ducea înapoi, la casa galbenă.
Ioana Dinescu
Linia aspră a mandibulei, întreruptă de fire fragile roșiatice de barbă, umbrind pielea alb-transparentă, nevăzută de soare. Încă o dată. Privirea încercănată evadează într-o parte, caută nedumerită în neant, izbește candidă drept în retină. Mai încerc. Pe cap înflorește frenetic o pălărie galbenă cu borduri largi. Din nou. Umerii-s îmbrățișați de solzi, sau pene, sau pete, tot mai lucioase, mai lungi. Ultimul. Noaptea-l împinge în spirală albastră, curg împreună, stelele flutură doar întrebări.
Răzvan Dițescu
Agostina. Agostina mea mă fixa. Mă fixa cu privirea ei catifelat-melancolică; un vis din care nu vrei să te mai trezești. Îi sorbeam tăcerea în Café du Tambourin, în timp ce Vincent mi-o fura pentru eternitate. Moartea mi-a fost scăpare. Reîncarnarea, întoarcere forțată; și crudă ironie. Au trecut 139 de ani. Ea-i neschimbată; eu, dovada că timpul nu vindecă nimic. O privesc. Continuă să mă fixeze. Împroșc benzina pe tablou. Chibritul scapără. Flăcările o cuprind. Zâmbește. Nu mie; lui Vincent.
