Văzduhul se-ntinde boltit deasupra lanului, florile se leagănă pe lujere zvelte, sumețindu-și petalele, nu, nimic rău nu se poate întâmpla, albastru-galben cât vezi cu ochii. Lumina scade, noaptea învăluie lumea, aștrii încep să joace în ceruri, aruncând rotocoale de foc, vai, nu sunt aștri, sunt drone, m-ascund sub pământ ca o cârtiță, ei mă găsesc, îmi râd în nas, ce ne facem cu tine, poetule, îmi pun în față o oglindă din care mă privește un chip schingiuit, apoi îmi îndeasă în gură urechea. Mănânc-o.
Elena Fermuș
Ar fi trebuit să fie în clasa întâi, dar nu mergea la școală. Era mai sărăcuță. Îi plăcea să deseneze. Nu avea acuarele și creioane colorate, i-ar fi plăcut, și nici foi de desen. Desena cu degetu'-n aer, sau pe nisip, și colora cu gândul. Uneori mai lua caietul în care bunica-și nota, cu un creion tocit, datoriile din pensie-n pensie, și desena sub cifre flori. Multe flori. Ah, și cât râvnea s-ajungă cu mânuța ei la soare, să ia din el o bucățică și să le-mbrace petalele-n galben. În caietul cu lacrimi și datorii.
Cristian Nedelcu
În grădina din spatele casei galbene, băiatul se ghemuise să taie buruieni. A salutat înclinând din cap. Bătrânul dădea cu sapa, nu m-a băgat în seamă. Eram pus pe scandal, briciul din buzunar îmi dădea încredere. Am împins în ușa albastră de i-au scârțâit balamalele, am intrat cu pălăria pe cap, deși politețea îmi cerea să mi-o dau jos și i-am șuierat mamei Sien: mi-e foame, să mâncăm ceva, înainte de toate. Dânsa alăpta. A ridicat privirea, a zâmbit în doi peri și mi-a zis: azi mâncăm cartofi.
