Terebentina arde nările. În față, noaptea lui V. Gogh se cască ca o rană. Marginile ramei se topesc. Podeaua devine pământ reavăn. Pasul e greu, aerul... e o vopsea vâscoasă care mi se împotrivește. Chiparosul e o flacără neagră, solidificată. Ating pieptul. Degetele lasă dâre de cobalt. Nu mai sunt om, ci o tușă de pensulă. Galbenul bolnav al stelelor mă soarbe, fixându-mă în pânză. Vopseaua se usucă pe pleoape. Nu mai pot clipi. Sunt o eroare de compoziție, înțepenită în acest cer care urlă electric. Sunt acasă.
Horațiu Dudău
Iau telefonul. Fac un selfie. N-am niciunul în care zâmbesc. Gura mea e o natură moartă, cuvintele nu prind viață. Chipul parcă-i căzut din alt om, cu mult mai bolnav. Mi-e frică de tine, așa că îmi smulg o ureche, să nu te mai aud, să nu mă mai poți readuce la viață. Vreau să trăiesc în pozele mele, surde pentru voi, acolo unde culorile cântă trist. Astăzi, o să fac selfiul într-un lan de floarea soarelui. Apoi o să iau câteva acasă, le pun într-o vază și le las să se ofilească deodată cu mine.
Ioana Bostan
Eram înnebunit după ea. Mi-am găsit partenera potrivită. Îi scriam poezii, îi trimiteam link-uri cu piese mișto. Nu îi plăcea să comenteze. Dar simțeam că tăcerea ei e asentiment. Nu suport ideea de 8 martie, mă scoate din minți. Dar cu fata asta am trecut peste. Mi-a spus că-și dorește mult un Van Gogh. Am chibzuit bine și mi-am zis, de ce nu. Am luat bilete de avion la Amsterdam și la muzeu, și i le-am dat într-un plic. Mi-a arătat la masă un cont de Insta cu poșete VanKoh. Credeam că ne plac migdalii înfloriți.
