Legendele Olimpului - Alexandru Mitru, Editura Tineretului, 1960
Privind încă în depărtare, către Cartagina, Enea a simțit stropi sărați pe buze.
Vântul îi biciuia obrajii. Vasul se legăna mai tare. Poseidon, ridicat din ape, privea la ei cu ochii tulburi. Unii l-au zărit pe zeu și au strigat la el cu spaimă:
- Ce pregătești, tată Poseidon?
Da-ndată a-nceput năvala de ape reci și înspumate peste corăbiile troiene și vuietul s-a întețit. Nu mai vedeau în zări nimica. Doar hăuri negre lângă vase, creste de valuri vinete, nori amenințători deasupra, ploaie și muget ca de fiare, urlete ce-i înfricoșau, țâșnind mereu din adâncimi. Poseidon își vărsa mânia pentru pierirea fenicienei, la rugămințile zeiței cu brațe albe din Olimp. Astfel s-a scurs o zi și-o noapte în luptă crâncenă cu marea. Și-abia cu greu au izbândit s-ajungă în Trinacria.
Se împlinea un an din vremea când mai fuseseră pe-aici și avuseseră mâhnirea să îl îngroape pe Anhise, tatăl eroului Enea. Pentru aceasta, după datini, Enea a orânduit, în cinstea bunului Anhise, jocuri, întreceri și serbări dând premii mari: tauri și arme, vase de-aramă și veșminte, biruitorilor în lupte.
În timpul nopții s-a ivit Anhise însuși, ca o umbră, în visele fiului său, și i-a rostit poruncitor:
- Feciorule, du-i pe troieni, degrabă, spre Italia. Te vei lupta c-un neam sălbatic, acolo, în ținutul Lațium, și-i vei învinge negreșit. Mai înainte, vino însă în țara neagră a lui Hades, jos, sub pământ. Mă vei găsi pe mine însumi nu în Tartar, ci în Câmpiile-Elizee. Și ca s-ajungi până la mine, te va călăuzi sibila, clarvăzătoarea prorocită, care trăiește lângă Cume...
Umbra părintelui Anhise s-a risipit apoi ca fumul, deși, prin somn, bunul Enea o mai striga, o mai ruga să-ntîrzie încă o clipă și să-i dea sfaturi înțelepte. Dar umbra nu s-a mai întors. Enea s-a trezit din somn. A pus doi oameni să adune pe toți troienii cât mai grabnic, pe punțile corăbiilor; și-au săltat ancorele grele, pornind către Italia. N-a trecut decât puțin timp și, ocrotiți de Afrodita, troienii au ajuns la Cume. Ce-au chiuit! Ce-au mai cântat!... Și ce-au danțat pe coasta mării, văzându-și noua patrie!
Fragmentul din Eneida mi se pare impresionant prin felul în care arată lupta omului cu destinul. Enea nu este doar un războinic, ci un om pus la încercare de forțe mai mari decât el, cum este mânia zeului Poseidon. Furtuna simbolizează obstacolele inevitabile din viață, iar curajul lui Enea arată că, în ciuda fricii și a suferinței, trebuie să mergem mai departe.
De asemenea, momentul în care îi apare în vis Anhise mi se pare emoționant, pentru că evidențiază legătura puternică dintre tată și fiu, dar și ideea că trecutul ne ghidează pașii. Enea nu acționează doar pentru sine, ci pentru un scop mai mare, ceea ce îl face un erou responsabil.
Și anii au trecut pe urmă, treizeci la număr, pân-s-a stins și Iulus, fiul lui Enea. Iar după Iulus au domnit alți doisprezece regi mai mici. Și apoi s-a urcat pe tron, în Alba Longa, Numitor. Pe el însă l-a doborât fratele său, prințul Amuliu.
Și fiindcă Numitor avea și o copilă: Ilia, prințul Amuliu a trimis-o în templul Hestiei, preoteasă. Fiind preoteasă n-avea dreptul să se mărite niciodată și deci nu putea avea fii. Dar zeul Ares a pândit-o pe Ilia când a venit pe malurile Tibrului și-a adormit sub un copac. Atunci s-a coborât, ca Zeus, și-a-mbrățișat-o pe vestală. Ilia a născut doi fii. Amuliu, unchiul Iliei, a poruncit ca frații gemeni să fie aruncați în Tibru.
Numai că Zeus tot veghea să se-mplinească hotărârea ce-o prevestise Afroditei. Și, prin voința lui divină, râul s-a revărsat pe țărm ducând cu el, nevătămați, pe cei doi frați numiți de mamă, de Ilia: Remus și Romulus. Și valurile i-au lăsat la poalele unui smochin, care crescuse pe colina încântătoare, Palatină.
Fragmentul inspirat din legenda întemeierii Romei, legat de continuarea poveștii din Eneida, evidențiază puterea destinului și intervenția divină în viața oamenilor. Povestea gemenilor Romulus și Remus mi se pare impresionantă, deoarece, deși sunt abandonați și condamnați la moarte, reușesc să supraviețuiască datorită voinței zeilor.
Mi se pare interesant cum Amuliu încearcă să schimbe cursul destinului, obligând-o pe Ilia să devină preoteasă, dar planurile lui eșuează. Acest lucru sugerează că oamenii nu pot controla în totalitate viitorul, mai ales atunci când există o voință divină, reprezentată aici de Zeus.
Ea a făgăduit să-l ducă pe fiul mândrei Afrodita până-n Infern, să-și vadă tatăl.
Dar a cerut să i s-aducă mai înainte o crenguță, ce avea frunzele de aur, dintr-un stejar al zeilor. N-ar fi găsit această creangă Enea-n veci de veci, prin codri, fiindcă era ascunsă bine într-un desiș de nepătruns. Însă zeița Afrodita a trimis niște porumbițe albe ca laptele, ușoare, să zboare lin deasupra lui și să-i călăuzească mersul până-n dumbrava neștiută. Acolo a aflat crenguța, a rupt-o iute; și-a adus-o sibilei, care-n acest timp îi pregătise din făină, boabe de mac și stropi de miere, o prăjitură, ca s-o dea câinelui Cerber, în Infern. Dulceața-l atrăgea pe Cerber. Macul, în schimb, îl adormea. Pe o cărare misterioasă, prin gura unei peșteri negre, sibila l-a condus pe fiul zeiței dragostei la Hades. Câinele Cerber a mâncat din prăjiturile sibilei, și, adormind, ei au putut să intre lesne în Infern.
Aici i-a găsit pe eroii uciși în luptele grozave purtate zece ani la Troia. Erau și toți vitejii-ahei. A-ntâlnit-o și pe Didona. Enea i-a cerut iertare c-a părăsit-o din porunca lui Zeus cel ne-nduplecat. Dar ea și-a-ntors încolo capul, mâhnită, toată-nlăcrimată și nu a vrut să-i dea iertare.
Pe urmă l-a aflat Enea pe tatăl său, bunul Anhise. Era-n Câmpiile-Elizee. Iar tatăl său i-a prevestit viitorul, pe urmașii lui și gloria cetății Roma.
Ca o concluzie finală, fragmentul din Eneida evidențiază drumul de maturizare al lui Enea, care trebuie să treacă prin încercări grele pentru a-și împlini destinul. Coborârea în Hades simbolizează confruntarea cu trecutul, cu pierderile și cu propriile alegeri.
În final, întâlnirea cu Anhise îi oferă lui Enea încredere și claritate asupra viitorului, arătând că sacrificiile și suferințele sale au un scop mai mare. Astfel, textul transmite ideea că destinul trebuie acceptat, iar adevărata putere constă în curajul de a merge mai departe, indiferent de obstacole.
