Războiul care mi-a salvat viața - Kimberly Brubaker Bradley, Editura Arthur, 2015
Traducere din limba engleză de Iulia Arsintescu.
Această carte are un loc special în inima mea. M-a ajutat enorm de mult în pregătirea pentru examenul de Capacitate, așa că am decis să mă întorc acum la ea și să scriu acest articol pentru orice adolescent care nu știe ce cărți să mai citească în clasa a VII-a sau a VIII-a.
Dintre cărțile pe care le-am citit pentru Evaluare, aceasta este preferata mea fiindcă are o poveste emoționantă și nu are prea multe personaje. Într-adevăr, se întâmplă multe lucruri, dar cred că așa sunt toate cărțile din categoria de istorie de la Arthur. Alte recomandări din această categorie ar fi Rezistență (dar aceasta are teme mai mature, așa că este mai greu de folosit la asocieri cu alte texte. Am scris un articol și despre ea aici) și Noaptea Despărțirii (plănuiesc să o recitesc și pe aceasta).
Cărțile acestea chiar ne transportă în trecut. Ne arată prin câte treceau mulți oameni și ne ajută să înțelegem că prezentul trebuie apreciat mult mai mult.
Clădirile au dispărut și brusc s-a făcut totul verde. Verde peste tot în jur. Verde strălucitor, vibrant, uimitor, care plutea în aer către cerul albastru-albastru. Îl priveam hipnotizată.
- Ce-i asta?
- larbă, a zis Jamie
- Iarbă?
El știa ce-i verdele acela? Pe străduța noastră nu exista iarbă și nu văzusem niciodată ceva asemănător. Știam culoarea verde de la haine și de la varză, nu de la câmpii.
Jamie a încuviințat.
- Crește pe pământ. Seamănă cu niște țepi, dar moi, nu ascuțiți. Am văzut iarbă în cimitir. În jurul pietrelor de mormânt. Și copaci, ca cei de colo.
A arătat cu degetul pe fereastră. Copacii erau înalți și subțiri ca niște tulpini de țelină, numai că gigantici. În vârf aveau o explozie de verde.
- Când ai fost într-un cimitir? l-am întrebat.
Ce înseamnă cimitir? l-aș fi întrebat mai departe. Toate lucrurile pe care nu le știam păreau infinite.
Jamie a ridicat din umeri.
- La St. Mary. Am sărit capra peste pietrele de mormânt. Ne-a alungat pastorul.
M-am uitat la verde până a început să mi se încețoșeze privirea. Vegheasem jumătate de noapte, de frică să nu ne trezim prea târziu, iar acum pleoapele începuseră să mi se lase peste ochi; au coborât tot mai mult, până când Jamie a șoptit:
- Ada. Ada, uite!
O fată cu un cal se lua la întrecere cu trenul. De fapt, stătea pe cal, în spinarea lui, cu picioarele atârnând de o parte și de cealaltă. Ținea în mâini niște bucăți de sfoară sau ceva asemănător, iar sfoara era prinsă de capul calului. Fata râdea, îi strălucea fața de bucurie și mi-a fost clar până și mie că stătea intenționat pe calul acela. Îl conducea, îi spunea ce să facă și pe unde s-o ia. Călărea. Iar calul fugea mâncând pământul.
Văzusem cai la noi pe stradă, dar numai trăgând căruțe. Habar n-aveam că puteai să-i călărești. Habar n-aveam că puteau alerga atât de iute.
Fata s-a aplecat înainte, peste coama în vânt a calului. Mișca din buze de parcă striga ceva. A lovit cu picioarele în coastele calului, iar animalul cu ochii strălucitori a țâșnit și mai repede, cu picioarele cafenii parcă zburând. Au alergat așa odată cu trenul, în timp ce trenul se curba, ocolindu-le câmpul.
În fața lor se zărea un zid de piatră. Mi s-a tăiat respirația. Urmau să se lovească de el. De ce nu oprea fata calul?
Au sărit. Au sărit peste zidul de piatră și au continuat să alerge, în timp ce șinele trenului se îndepărtau de câmpul lor.
Dintr-odată, am putut să simt goana, saltul. Înaintarea lină, zborul - le-am recunoscut cu tot trupul, de parcă făcusem și eu asta de sute de ori. Ceva ce-mi plăcea să fac. Am bătut cu degetul în geam.
- Am de gând să fac și eu asta, am zis.
Când am citit cartea pentru prima oară, până în acest punct nu eram impresionată, însă acum înțeleg cât de hotărâtă era Ada. Ea nici nu putea să meargă bine, dar și-a spus că va învăța să călărească și să gonească pe câmpuri, sărind peste obstacole mari. Îmi spuneam că nu are cum să reușească, dar fix pentru că ea nu își spunea acest lucru, a reușit.
În tot acest timp, în taină, mă împrietenisem cu Untișor. Atâta vreme cât nu știa ce făceam, domnișoara Smith nu-mi putea interzice nimic.
În marțea când nu se sculase din pat, eu mă urcasem pe cal pentru prima oară. L-am ademenit să stea lângă zidul de piatră, pe care apoi m-am cățărat - nesigură, fără cârje - și mi-am trecut piciorul olog peste spinarea lui. M-am prins de coama lui, m-am tras mai bine și iată-mă sus, călare. Mirosul calului a urcat spre mine și m-a învăluit și i-am simțit pe picioare pielea caldă și aspră.
Untișor a pornit-o înainte, iar pașii lui legănați îmi făceau șoldurile să se miște odată cu el. Mi-am păstrat echilibrul ținându-mă de coamă. Am încercat să-l conduc, dar n-am reușit, și peste puțină vreme a plecat capul și a început să pască. Nu mi-a păsat. Am stat pe el aproape toată dimineața, până când mi s-a făcut și mie foame. Pe urmă m-am lăsat să alunec jos și m-am dus în casă să mănânc.
A doua zi îmi tremurau picioarele. Parcă se șubreziseră într-un fel nou. Nici de asta nu mi-a păsat. Nu era nici pe departe la fel de rău ca mersul.
Lângă grajd era o magazie. Fusese încuiată, dar Jamie găsise cheia sub o piatră de lângă ușă. Înăuntru erau tot felul de lucruri despre care am presupus că aveau legătură cu Becky și cu caii ei. M-am uitat după niște curele ca cele purtate de calul care se luase la întrecere cu trenul nostru. Am găsit cutii pline cu bucăți de piele, unele prinse laolaltă. Le-am scos și le-am cercetat.
Dacă apuci un frâu - adică obiectul acela de piele care se pune pe capul calului - de parte greșită, de zăbală sau de cureaua de pe nas, de pildă, nu ți se pare câtuși de puțin ceva ce s-ar potrivi cu un cap. Pare doar o încâlceală de curele. Așa că la început n-am priceput nimic din el. Până la urmă, am găsit pe un raft un obiect aproape pătrat care avea înăuntru foi de hârtie acoperite cu un scris pe care nu-l puteam citi, dar și cu desene ale unui cap de cal cu obiectele din piele potrivite pe el cum trebuie. M-am uitat la desene și la încâlceala de curele până când am înțeles.
În acea după-amiază am încercat să-i pun frâul lui Untișor, dar probabil că luasem un frâu care fusese al unuia dintre caii mai mari ai lui Becky. l-am trecut partea de deasupra peste urechi, dar partea metalică de dedesubt îi atârna sub bărbie, iar ce-ar fi trebuit să-i stea pe nas îi acoperea nările. Căluțul a fornăit și a luat-o la goană, trăgând dârlogii după el. Mi-a luat jumătate de după-amiază să-l prind, și asta numai ajutată de Jamie.
Joi după-amiază, când ne-am întors de la cumpărături, am încercat un frâu mai mic și totul a mers ca uns. Când l-am strigat, Untișor a venit la mine. I-am dat să mănânce o coajă de budincă de ovăz uscată pe care o aveam în buzunar. I-am pus frâul și s-a potrivit. (Atunci nu știam cuvintele: frâu, botar, zăbală, dârlogi. Acum le știu. Iar obiectul acela pătrățos cu foi de hârtie pe care era desenat un cal cu frâul pus fusese o carte. Prima din viața mea.)
Până la urmă, iată-l pe Untișor cu frâul pus și iată-mă pe mine pregătită. Când m-am urcat pe spinarea lui a oftat și a dat să coboare capul și să pască. Am tras de dârlogi iar el l-a ridicat din nou, surprins. Era mai bine. L-am lovit ușor cu picioarele, descoperisem că asta îl făcea s-o ia din loc. A pornit înainte. Am tras de dârlogi într-o parte și el s-a întors într-acolo. Am tras spre mine Și s-a oprit.
"E ușor", m-am gândit. L-am lovit zdravăn cu picioarele în coaste, încercând să-l fac s-o ia la fugă. El a lăsat capul în jos, a azvârlit din copite și m-a aruncat peste cap. Am aterizat pe spate în iarbă.
Jamie a venit fuga la mine.
- Ada! Ai murit?
M-am adunat de pe jos și m-am ridicat în picioare.
- Nici vorbă!
M-am urcat iar pe Untișor într-o nouă încercare. De data asta am reușit să-i țin capul sus și n-a mai putut să zvârle din copite, dar a sărit într-o parte și tot m-a aruncat jos. M-am lovit cu capul de pământ și pentru un moment am amețit.
- Te las și pe tine o tură, i-am spus lui Jamie.
A clătinat din cap.
- Nu vreau. Nu cred că-i place.
M-am gândit la asta. Poate că lui Untișor nu-i plăcea în clipa aceea pentru că nu știa altceva decât să mănânce toată ziua. Dar mai târziu urma să-i placă - mai încolo, când o să fugim pe câmp și o să sărim peste ziduri de piatră. Atunci trebuia să-i placă.
Relația dintre Ada și Untișor (calul doamnei Smith) este ce m-a făcut să ador această carte. La început, Untișor nu cooperează. Ada nu se lasă, ba chiar este motivate să îl facă pe Untișor un cal de plimbări. Reușește să facă acest lucru și să învețe să călărească bine în ciuda faptului că doamna Smith, gazda lor, nu o lăsa să călărească ca să nu se accidenteze.
