Percy Jackson și Olimpienii (#5). Ultimul Olimpian - Rick Riordan, Editura Arthur, 2023
Traducere din limba engleză de Alex Moldovan și Mariana Buruiană
A tăiat fumul cu sabia și imaginea s-a destrămat.
- Se apropie, i-am spus. Ai pierdut.
- Nici măcar n-am început.
S-a repezit cu o viteză uluitoare. Grover -satir curajos și neghiob -a încercat să mă apere, dar Cronos l-a azvârlit într-o parte ca pe-o păpușă de cârpă. Am făcut o eschivă și am lovit sub garda lui Cronos. Era un truc bun. Din păcate, Luke îl știa. A parat lovitura și m-a dezarmat folosind una dintre primele tehnici pe care le învățasem de la el. Sabia mi-a alunecat pe jos și a căzut direct în fisură.
- OPRIȚI-VĂ! Annabeth a apărut de nicăieri. Cronos s-a întors spre ea și a lovit cu Clevetitorul, dar Annabeth a reușit cumva să pareze cu mânerul cuțitului. O mișcare ce nu i-ar fi reușit decât celui mai rapid și mai priceput luptător cu cuțitul. Nu mă întrebați de unde a avut puterea, dar s-a dus mai aproape, lamele li s-au încrucișat și, pentru o clipă, a stat față în față cu Stăpânul Titan, ținându-l în șah.
- Luke, a spus ea, scrâșnind din dinți. Acum înțeleg. Trebuie să ai încredere în mine. Cronos a urlat furios.
- Luke Castellan e mort! Trupul său va dispărea când îmi voi lua forma adevărată!
Am încercat să mă mișc, dar corpul îmi era din nou țeapăn. De unde să fi avut Annabeth, rănită și pe jumătate moartă de epuizare, puterea să lupte cu un titan precum Cronos? Cronos s-a împins în ea, încercând să-și elibereze sabia, dar Annabeth nu s-a lăsat. Brațele îi tremurau în timp ce el îi apăsa sabia spre gât.
- Mama ta, a mormăit Annabeth, a văzut ce soartă te așteaptă.
- Să-l slujesc pe Cronos! a urlat titanul. Asta e soarta mea.
- Nu! a zis Annabeth. Ochii i s-au umplut de lacrimi, dar nu mi-am dat seama dacă de tristețe sau de durere.
- Nu e sfârșitul, Luke. Profeția -ea a văzut ce aveai să faci. Despre tine e vorba!
- Te voi zdrobi, copilă! a zbierat Cronos.
- Ba nu, a spus Annabeth. Mi-ai promis. Chiar și acum îi ții piept lui Cronos.
- E O MINCIUNĂ!
Cronos a împins-o din nou și, de data asta, Annabeth și-a pierdut echilibrul. Cu mâna liberă, Cronos a lovit-o peste față și ea a alunecat înapoi. M-am folosit de toată voința pe care-o mai aveam. Am reușit să mă ridic, dar parcă aș fi ținut din nou greutatea cerului pe umeri. Cronos s-a aplecat peste Annabeth, cu sabia ridicată. Din colțul gurii ei se prelingea un fir de sânge.
- O familie, Luke. Mi-ai promis, a rostit ea cu voce răgușită.
"Mi-ai promis" are o greutate diferită aici. Nu e doar o promisiune obișnuită. E tot ce a rămas din legătura lor. Annabeth nu mai are altă armă. Nu mai poate lupta fizic. Îi rămâne doar ce au fost cândva. Faptul că spune "o familie" doare cel mai tare. Pentru că arată ce lipsea de fapt. Nu putere, nu răzbunare, ci apartenență. Luke nu a pierdut doar un drum. A pierdut ideea de a avea un loc unde să fie al cuiva.
E momentul în care iubirea nu mai e frumoasă sau sigură. E fragilă și aproape distrusă, dar încă prezentă. Și uneori, asta e tot ce mai poate ține pe cineva înapoi de la prăpastie.
Am făcut un pas în față, străpuns de durere. Grover se ridicase din nou în picioare, lângă tronul Herei, dar parcă și lui îi era greu să se miște. Înainte să ne apropiem de Annabeth, Cronos s-a clătinat. S-a uitat la cuțitul din mâna lui Annabeth, la sângele de pe fața ei. "Am promis." Apoi a deschis gura, parcă nu putea respira.
- Annabeth... Dar nu era vocea titanului. Era Luke. A înaintat împleticindu-se, ca și cum nu și-ar fi putut controla trupul.
- Sângerezi...
- Cuțitul.
Annabeth a încercat să ridice pumnalul, dar acesta i-a căzut din mână. Avea brațul îndoit într-un unghi ciudat. M-a privit, implorându-mă: "Percy, te rog..." Mă puteam mișca din nou. M-am repezit înainte și i-am recuperat cuțitul. I-am doborât lui Luke sabia din mână, care a aterizat învârtindu-se în vatră. Luke de-abia dacă m-a băgat în seamă. S-a îndreptat spre Annabeth, dar m-am băgat între ei.
- Să nu te-atingi de ea, am spus.
Pe chip i se citea furia. Vocea lui Cronos a mormăit:
- Jackson... Oare mi se părea mie sau corpul lui strălucea, devenind auriu? I s-a tăiat din nou răsuflarea. S-a auzit vocea lui Luke:
- Se transformă. Ajutor. E... e aproape gata. Nu va mai avea nevoie de corpul meu. Vă rog...
- NU! a urlat Cronos.
Și-a căutat sabia din priviri, dar aceasta era în vatră, strălucind printre cărbuni. S-a îndreptat împleticindu-se spre ea.
Am încercat să-l opresc, dar m-a dat la o parte cu atâta putere, că am aterizat lângă Annabeth și mi-am spart capul de tronul Atenei.
- Cuțitul, Percy, a murmurat Annabeth. Abia respira.
Erou... lama blestemată... Când am putut să văd din nou, l-am zărit pe Cronos apucându-și sabia. Apoi a urlat de durere și a scăpat-o. Mâinile îi fumegau arse. Focul din vatră era acum de un roșu intens, de parcă n-ar fi fost compatibil cu coasa. În cenușă am văzut pâlpâind imaginea Hestiei, care-i privea dezaprobatoare pe Cronos. Luke s-a întors și s-a prăbușit, strângându-și mâinile rănite.
- Te rog, Percy... M-am ridicat cu greu în picioare. M-am îndreptat spre el cu cuțitul. Trebuia să-l omor. Ăsta era planul. Luke părea să știe la ce mă gândeam. Și-a umezit buzele.
- Nu se poate... n-o poți face tu însuți. îmi va scăpa de sub control. Se va apăra. Doar eu cu mâna mea. Știu unde. Pot... pot să-l țin sub control. Acum era clar că strălucește și din piele începuse să-i iasă fum.
Am ridicat cuțitul să lovesc. Apoi m-am uitat la Annabeth, la Grover care o ținea în brațe, încercând s-o protejeze. Și, în sfârșit, am înțeles ce încercase să-mi spună. "Nu tu ești eroul", îmi spusese Rachel. "Te va influența în ceea ce faci."
- Te rog, a gemut Luke. N-avem timp. Dacă Cronos reușea să-și capete forma adevărată, avea să fie de neoprit. Pe lângă el Tifon ar fi părut un copil bătăuș. Mi-a răsunat în minte versul marii profeții: "O lamă blestemată îl va spinteca." S-a învârtit lumea cu mine și i-am dat cuțitul lui Luke.Grover a țipat.
- Percy? Ești... ăă... Nebun. Dement. Dus cu pluta.
Probabil. Dar m-am uitat cum Luke a apucat mânerul cuțitului. Stăteam în fața lui, lipsit de apărare. Și-a desfăcut curelele laterale ale armurii, dezgolind un petic de piele de sub brațul stâng, un loc foarte greu de nimerit.
Cu greu, s-a înjunghiat. N-a fost o tăietură adâncă, dar Luke a urlat. Ochii îi străluceau ca lava. Sala tronului s-a zguduit și am căzut la care era din ce în ce mai strălucitoare. Am închis ochii și am simțit o forță ca o explozie nucleară care mi-a bășicat pielea și mi-a crăpat buzele.Multă vreme a fost liniște.
Când am deschis ochii, l-am văzut Luke întins lângă vatră. în jurul lui, pe pardoseală, era un cerc înnegrit de cenușă. Coasa lui Cronos se lichefiase, transformându-se în metal topit, și se scurgea peste cărbunii din vatră, care acum ardea precum cuptorul unui fierar. Partea stângă a trupului lui Luke era plină de sânge. Avea ochii deschiși -ochi albaștri, cum fuseseră înainte. Respirația îi era hârâită.
- Bună... lamă, a mormăit.
Am îngenuncheat lângă el. Annabeth s-a apropiat șchiopătând, sprijinită de Grover. Amândoi aveau lacrimi în ochi. Luke s-a uitat la Annabeth.
- Ai știut. Era să te ucid, dar tu ai știut...
- Șșt. Vocea îi tremura.
- Ai fost un erou în cele din urmă, Luke. Vei ajunge în Câmpiile Elizee. El a clătinat ușor din cap.
- Gândește-te... renaștere. Trei încercări. Insulele celor binecuvântați. Annabeth a suspinat.
- Mereu te-ai suprasolicitat. El și-a ridicat mâna carbonizată. Annabeth i-a atins vârfurile degetelor.
- M-ai... Luke a tușit și buzele i-au căpătat o strălucire roșie. M-ai iubit? Annabeth și-a șters lacrimile.
- Cândva am crezut... mă rog, am crezut..
S-a uitat la mine de parcă ar fi procesat faptul că încă mai eram acolo. Și mi-am dat seama că și eu făceam același lucru. Lumea se prăbușea și singurul lucru care conta era că e în viață.
Mi se pare unul dintre cele mai sincere momente. Nu e despre eroi sau luptă. E despre doi oameni care, pentru o clipă, uită de tot ce e în jur. Îmi place cum descrie confuzia. Ca și cum realitatea vine cu întârziere. Ei sunt acolo, unul lângă altul, dar au nevoie de câteva secunde să realizeze asta. Și în timpul ăla, nimic altceva nu mai există. Lumea se prăbușește, dar pentru ei nu mai contează. Nu zeii, nu războiul, nu ce urmează. Doar faptul că celălalt încă respiră. Mi se pare atât de uman, pentru că în momentele limită nu te mai gândești la lucruri mari. Te agăți de ceva simplu.
Cred că asta e iubirea în forma ei reală. Nu ceva dramatic sau perfect. Doar frica de a pierde pe cineva și liniștea aia scurtă când îți dai seama că încă e acolo.
- Mi-ai fost ca un frate, Luke, a spus ea încet. Dar nu te-am iubit.
El a încuviințat din cap, ca și cum s-ar fi așteptat la asta. Chipul i s-a crispat de durere.
- Putem face rost de ambrozie, a spus Grover. Putem...
- Grover, a zis Luke, înghițind cu greu. Ești cel mai curajos satir pe care l-am cunoscut vreodată. Dar nu. Nu există niciun remediu... A tușit din nou. M-a apucat de mănunchi și i-am simțit căldura dogoritoare a pielii.
- Ethan. Eu. Toți cei nerecunoscuți. Nu permite... Nu permite să se mai întâmple asta. Avea ochii plini de furie, dar și rugători.
- Așa voi face, i-am spus. îți promit.
Luke a dat din cap și mâna i-a căzut moale. Zeii au ajuns câteva minute mai târziu, îmbrăcați complet de luptă, dând buzna în sala tronului și așteptându-se să găsească lupta în toi. Însă nu ne-au văzut decât pe Annabeth, Grover și pe mine aplecați peste trupul rănit al unui semizeu, în lumina caldă și slabă a vetrei.
- Percy, a zis tata cu uimire în glas. Ce... ce se întâmplă?
M-am întors cu fața spre olimpieni.
- Avem nevoie de un giulgiu, am anunțat, pe un ton sumbru. Un giulgiu pentru fiul lui Hermes.
Replica asta nu mai are nimic adolescentin în ea. E spusă ca de cineva care a înțeles prea devreme cum arată finalurile. Nu mai există speranță în cuvinte, nici revoltă. Doar o constatare rece, aproape ritualică.
Faptul că spune "avem nevoie" arată că durerea nu mai e doar a lui. Devine ceva colectiv, inevitabil. Dar, în același timp, el este cel care o rostește. El duce greutatea acelui adevăr și îl oferă celorlalți, fără să se ascundă în spatele altcuiva.
"Un giulgiu pentru fiul lui Hermes" nu e doar o formulare solemnă. E o încercare de a-i reda demnitatea pe care a pierdut-o în viață. Ca și cum, în sfârșit, Luke este văzut întreg, nu ca trădător, nu ca unealtă, ci ca cineva care a aparținut cuiva, care a contat.
Și tocmai asta doare cel mai tare. Nu moartea în sine, ci faptul că recunoașterea vine prea târziu. Că trebuie să moară ca să fie numit din nou "fiu", ca să fie privit fără ură.
Nu mai e despre victorie. E despre ce rămâne după. Și uneori, ce rămâne e mai greu decât lupta.
