Mara - Ioan Slavici, Editura Regis, 2012
Omul vede cu ochii, aude cu urechile, dă cu socoteală și te scoate în cel din urmă cum ești, orișicât de mult te-ai sili să-i pari altfel.
Degeaba se mai plângea deci Mara c-a rămas văduvă cu doi copii, sărăcuții de ei.
Copiii, așa săraci cum rămăseseră, creșteau cum crește răchita-n prundișul apătos, iară muma lor întinerea, parcă, adunând creițarii la capul podului.
Nu-i vorba, tot Mara cea veche era, tot soioasă, tot nepeptănată, și nici că i-ar fi șezut bine altfel. Vorbea însă mai apăsat, se certa mai puțin, călca mai rar și se ținea mai drept decât odinioară. Se simte omul care are și-l vezi cât de colo pe cel ce se simte.
Și dacă n-ar fi alta, e în lumea aceasta și bine, și rău. Câtă vreme se află în largul lui, omul nu-și prea bate capul cu alții; când te afli însă în strâmtoare, te uiți bine împregiurul tău, ca să vezi dacă nu cumva e prin apropiere cineva care poate să te scape.
Au simțit-o cei strâmtorați pe Mara că ar putea, dac-ar voi, să le vie într-un ajutor așa, cu o sută, două, fie ca să-și cumpere o pereche de boi, fie ca să-și dreagă casa, fie ca să împlinească prețul unei vii ori al unui pământ scos în vânzare. Până la toamnă, cu camătă bună, se înțelege.
- N-am, zicea Mara, de unde aș putea să am eu?
Și asta i-ar fi și rămas vorba dacă n-ar fi fost la mijloc și camăta. Chiar mică fie, dar tot e ceva.
- Uite! Am ceva, grăia dânsa, nu atâta cât ceri, dar știu pe cineva care are: să iei jumătate de la mine și altă jumătate de la dânsul.
Acel cineva era domnul Anton Hubăr, economul orășenesc de la Lipova, prieten bun al tuturor beamterilor, al preotului nemțesc de la Lipova și al maichii Aegidiei.
Hubăr era măcelar, dar nu mai știa ce se petrece în măcelărie. Asta era treaba nevestei și a feciorului său Națl, un băiat încă tânăr, dar deștept și harnic, care purta gospodăria cu două calfe. Hubăr el însuși petrecea toată ziua la casa orașului, la cazino ori jucând cărți cu popa și cu directorul de la Steueramt, domnul Liubicek.
Ca femeie cu minte, Mara știa că n-are niciodată să-și piardă banii dacă face tovărășie cu Hubăr. Câștiga, ce-i drept, mai puțin; dar de asta n-o durea pe dânsa capul; dar de asta n-o durea pe dânsa capul, fiindcă tot mai pișca câte ceva, pentru osteneală, când datornicul făcea plățile, și, lucru de căpetenie, nu se temea că Hubăr îi va urca arânda podului..
[...]
La colț de uliță, peste drum de mânăstire, era măcelăria lui Hubăr.
Hubăroaie, o femeie scurtă și cam groasă, ședea, ca de obicei, pe un scaun din fundul măcelăriei, iară feciorul ei Hubărnațl, tăia carnea și-o cântărea, apoi lua banii și îi dădea mumei sale, care ținea casa.
După ce cumpărătorii se răreau, Hubărnațl făcea rânduială, strângea fărâmăturile cu măturișca, apoi, dacă timpul era frumos, ieșea în fața măcelăriei, ca să vadă mai bine lumea.
Deși măcelar, Hubărnațl era, așa, la înfățișare, om plăpând, parcă mai mult fată decât fecior. Om de vreo douăzeci și unu de ani, cu mustață puțină, cu obrajii rumeni, cu șorțul curat, oarecum rușinos, el semăna mai mult a cofetar decât a măcelar. Ai fi crezut că nu e în stare să frângă gâtul unei vrăbii.
Așa și era în adevăr. Lovea cu toporul în fruntea boului și înfigea cuțitul drept în inimă fiindcă asta îi era meseria. Nu era însă în stare să rostească o vorbă aspră și se-nduioșa până la lacrimi când vedea pe mumă-sa mâhnită.
Așa și l-a crescut Hubăroaie, care atâta copil, atâta om avea în lumea aceasta.
[...]
Zidirea mânăstirii se sfârșea însă în fața măcelăriei, iar mai departe-nspre stânga era grădina mânăstirii, împrejmuită cu un înalt zid de piatră. Ferestrile despre grădină se deschideau, ba mai ales acum, primăvara, steteau aproape toată ziua deschise. Națl nu vedea, ce-i drept, de la măcelărie acele ferestre, dar putea să le vadă dacă trecea spre stânga, în fața grădinii.
Într-una din zile, ferestrile fiind deschise și izbând o dată vântul în ele, una, tocmai cea de la iatacul din colț, unde stetea maica Aegidia cu Persida, s-a sfărâmat.
Națl s-a dus să vadă și a văzut, nu fărâmăturile de geam, ci o fată, care îi părea grozav de frumoasă.
Nu-i vorba, n-avea nevoie să și fie pentru ca să-i pară frumoasă. Ceea ce se ivește la fereastra unei mânăstiri de călugărițe are totdeauna ceva tainic și plin de farmec. Acolo, bătrână fiind, femeia pare tânără, chiar urâtă, pare frumoasă; iară lucrurile sunt cum ele ne par.
Din întâmplare însă, Persida, care alergase și ea să vadă ce s-a întâmplat, era chiar mai tânără, mai frumoasă și mai plină de farmec decât cum Națl era-n stare să și-o închipuiască.
El rămase uimit, cu inima încleștată și cu ochii oarecum împăingeniți.
Îi era parcă s-a rupt, s-a frânt, s-a surpat deodată ceva și o mare nenorocire a căzut pe capul lui.
Persida sta neajutorată în fața geamurilor sparte și nici nu-l băga-n seamă, când veni maica Aegidia, ca să vadă paguba. Femeie mai așezată și mai cuminte, ba chiar călugărițe, maica Aegidia tresări când văzu, peste drum, pe Națl; băiatul Hubăroaiei, stând cu ochii țintă la fereastră. Îl știa de copil mic, îl socotise totdeauna cel mai bun băiat, și mintea i se oprea în loc văzându-l atât de îndrăzneț.
- Sidi! grăi dânsa mâhnită și apucă fata de braț, ca s-o dea din vederea tânărului.
Rău a făcut, căci acum se opriră și ochii Persidei asupra tânărului cu șorț curat, cu obrajii rumeni și cu mustața amică, acum își dete și ea seamă de ce stă acel tânăr acolo. Obrajii ei se umplură de sânge, și îi era parcă o săgetase ceva prin inimă.
Atât a fost, nu mai mult, și ea nu mai putea să fie ceea ce fusese. Taine mari și nepătrunse de mintea omenească!
[...]
Tocmai în fața măcelăriei Persida trecu ulița ca să apuce colțul, și acum i se împâingeniră ei ochii, și iar îi era ca și când un fel de leșin ar cuprinde-o. Îi era rușine, grozav de rușine, și-și vedea, parcă, obrajii roșiți de năvala sângelui.
Națl sfărâma tocmai cu barda încheietura de la un genunche, și când Persida se ivi peste drum și apucă spre măcelărie, el rămase cu privirea perdută și barda îi tremura în mână. Hubăroaie se ridică din jeț și înaintă până în ușă; servitoarea, care ținea coșul ca să i se dea carnea, se uita și ea mirată, iar dincolo, peste drum, la celălalt colț, se oprise un bătrân și stetea cu gura căscată.
Persida trecea ca prin văpaie mistuitoare, iară Trică venea doi pași în urma ei domol și cu capul ridicat.
- Trică, grăi dânsa după ce trecu de măcelărie, vino mai iute, nu mă lăsa singură!
- Frumoasă e, șerpoaica! grăi Hubăroaie. A cui să fie oare? Mi-e ca și când aș mai fi văzut-o undeva.
Națl dete din umeri! El știa, ce-i drept, unde a mai văzut-o, dar nu știa a cui este.
- E de dincolo, din mânăstire, răspunse servitoarea; o vei fi văzut la fereastră.
Obrajii lui Națl, și altfel rumeni, se făcură roșii ca bujorul.
- Nu, zise Hubăroaie; ferestrele nu se deschid.
- Ai văzut? întrebă domnul Bereki, bătrânul din celălalt colț, care acum trecuse ulița și stetea în ușa măcelăriei.
- A cui e?
- Se poate să mai întrebi? E leită muma ei!
- Așa e! Da, e fata Marei, grăi Hubăroaie mai întâi mirată, apoi dezamăgită.
"Păcat!" îi venea să mai zică, dar n-a rotit vorba. Era oarecum înduioșată de gândul că e mare nenorocire să fii atât de fragedă, atât de frumoasă și să ai mamă pe Mara, precupeață și podărița
[...]
Sărmana copilă!
A trecut cu inima încleștată prin oraș și era deznădăjduită când s-a văzut la cele din urmă case. Ar fi vrut acum să spună că rău au ales drumul și să se întoarcă iar prin oraș, ca să apuce drumul pe la Sărărie.
Asta însă nu mergea.
- De, zise ea după ce sosiră între vii, tot e mai frumos la Șoimoș!
- Știu eu că e mai frumos! îi răspunse Trică, pe care inima îl trăgea acolo unde a petrecut atâtea zile de copilărie.
Da! însă deasupra viilor mai erau și alții, care veniseră să caute flori și să vadă de acolo din deal Murășul și lumea cea mare și largă. Persida începu să urce mai cu virtute.
A urcat, a căutat și-a adunat flori, apoi s-a întors iar prin oraș la pod, obosită, frântă.
Hubărnațl se întorcea și el obosit frânt de la Radna, unde e atâta de frumos acum primăvara.
Dacă n-ar fi fost pe pod, el ar fi apucat fie la dreapta, fie la stânga: aici însă nu-i rămânea decât să meargă înainte, drept în flacăra cea mare ce se ivi fără de veste în calea lui. Era greu afară din cale! Cum să treacă? cum să calce? Cum să-și țină mâinile? Cum să se uite la ea? Să-și ridice pălăria ori să facă ca și când n-ar cunoaște-o?
Persida tresări când îl zări, își îndreptă trupul și își ridică capul. Nu mai era obosită: îi venea să zboare de ușoară ce se simțea; era ca beată de gândul c-a fost și el la Radna - să caute flori de primăvară. Trecând pe lângă dânsa, el se uită zâmbind și cu fața deschisă, ca la niște vechi și buni prieteni, la Persida și la fratele ei, apoi își ridică pălăria și salută ca un băiat bine-crescut, încât Persida, așa înțepată cum era, trebui și ea să dea din cap.
- Cine e acesta? o întrebă Trică cu glasul cam înfundat.
- Cine să fie? răspunse ea. Hubărnațl.
- De unde te cunoaște?
- Nu mă cunoaște, dar cunoaște pe mama!
Trică se uită înapoi.
- Așa-i! zise el. Ăsta e Hubărnațl.
Mara se simțise și ea foarte măgulită când Hubărnațl a salutat-o, în două rânduri, la dus și la întors, mai altfel decât de obicei. Măgulită se simțea dar și acum, când văzu din capul podului cât de frumos a ridicat feciorul lui Hubăr pălăria în fața copiilor ei.
N-avea, cu toate aceste, cuvinte de a se bucura, fiindcă seara Persida era foarte neastâmpărată, nu-și mai putea găsi locul și a rămas în cele din urmă dusă pe gânduri.
Avea în sufletul ei ceva ce nu putea să spună nimănui, iar aceasta nu pentru că s-ar fi sfiit, ci pentru că nu știa nici dânsa ce are. Se temea ea însăși de sine, simțea c-o apucă din când în când o pornise năvalnică și-i vine să se ducă, ea singură nu știa unde, și să facă, ea singură nu știa ce. Mii și mii de primejdii, nenorociri peste nenorociri, zbuciumări peste zbuciumări, o viață plină de nevoi și de dureri: le presimțea, le vedea, le știa parcă pe toate cum vin.
- O, Doamne, zise ea cuprinsă de duioșie, ce bine e la mânăstire! Ce fericite sunt maicile!
Mara se cutremură în toată firea ei.
- Îți place ție fiindcă te-ai obicinuit cu maicile, răspunse ea. O să vezi, însă, că e bine și afară din mânăstire.
Mai mult n-a zis Mara, dar acuma era hotărâtă să-și ducă fata la Arad, neapărat s-o ducă și s-o ție cât de mult acolo, ca să se obicinuiască cu lumea.
Am ales acest fragment din romanul Mara deoarece arată bine atmosfera cărții și felul detaliat, unic, în care autorul prezintă personajele.
În acest fragment putem vedea cum Mara încearcă să își crească copiii și să facă bani. Se vede că este o femeie care muncește mult și este hotărâtă în ce face.
Acest fragment prezintă și prima întâlnire între Națl și fiica Marei, Persida, doi tineri care ajung sa se îndrăgostească.
Chiar dacă această carte nu intră nici pe departe între favoritele mele, consider că lectura ei m-a ajutat a înțelege mai bine perioada pe care o prezintă, dinamica emoțională a personajelor, dramele vieților lor în acei ani. Din cauza limbajului care acum poate fi considerat învechit, plin de regionalisme și arhaisme, această operă este destul de greu de citit pentru tinerii neobișnuiți cu perioada în care a fost scrisă, lucru care cu siguranță i-a făcut pe mulți să o evite. Cred că sunt multe povești care ajung să nu mai fie cunoscute, pentru că epoca despre care ele vorbesc, nu mai are corespondență în viața pe care noi o trăim acum.
