În mijlocul lupilor, în volumul Lostrița. Antologie de proză fantastică - Vasile Voiculescu, Editura Art, 2013
Primele pagini din În mijlocul lupilor de Vasile Voiculescu creează o atmosferă apăsătoare și misterioasă, în care natura pare ostilă și plină de sensuri ascunse. Ritmul este lent, dar intens, punând accent pe stări și pe tensiunea interioară a personajului. Încă de la început se sugerează un conflict profund, nu doar fizic, iar lupii capătă o valoare simbolică, reprezentând frica și încercarea prin care trece omul.
Se vorbea despre vânatul mare și vânătorile majore din ce în ce mai părăsite la noi, deși munții sunt încă plini de urși uriași, cerbi falnici, misterioși țapi negri și mistreți primejdioși, dacă nu de lincși și jderi.
- Doar bourul lipsește din vechea faună cinegetică a țării. Și e păcat, adăugase gazda, că nu l-am prăsit din nou, așa cum au făcut alte state.
- Eu o spun de mult, îl întări altul. Suntem încă un colț al lumii unde pătimașii ar putea găsi mult mai ușor emoțiile tari și peripețiile vânătorilor grele, fără să mai fie nevoie să alerge până-n Africa și India.
Și conversația se învălmășea în jurul decadenței acestei activități vitale și primordiale, vânătoarea, cu care omul vine din fundul mileniilor de piatră, când a fost silit să dea singur lupta inegală cu ursul cavernelor și leul băștinaș. Dar mai ales cu elanul, cerbul impetuos al erelor primitive, mai primejdios decât toate fiarele la un loc. Cineva întrebă despre elan... Gazda aduse numaidecât albume cu reproduceri după desenele găsite în peșteri, înfățișând minunate scene de vânătoare primitivă și cărți despre rolul și însemnătatea vânătoarei în preistorie. Stăm toți plecați pe ele și începeam să înțelegem că lupta cu sălbăticiuni mult mai puternice decât noi ne-a silit, ca să le biruim, să ne preschimbăm în oameni. Gazda ne lămurea cum pentru mâncare omul găsea destulă pradă mai slabă decât el, precum și toate roadele pământului. Dar împotriva leului, care năvălea peste el în cavernă, și a ursului, cu care intra în concurență pentru adăpost, ori a mamutului, care-l strivea, vânătoarea trebuia să se transforme în artă supremă, știință și magie totodată, tehnică și cultură, sacrificiu și încordare de energii, cu simulacre și ritualuri magice, desfășurate pe ariile altarelor, așa cum arată toate scenele zugrăvite în peșterile preistorice. Sau cum se mai practică la sălbaticii de azi.
- Ecouri de atunci, urmă el, mai răsună ici-colo în practicile magice și eresurile vânătorilor de la țară: glonțul descântat, unsorile vrăjite, talismanele, zile faste și nefaste, precum și alte rânduieli ale vânatului, mergând până la purificare. Adevăratul vânător nu fumează tutun și se ține de la rachiu, măcar cât umblă la vânătoare. Dar cine se mai gândește, oftă el, să mai adune pulberea acestei sfărâmate culturi în care se întrupa odinioară esența idealului omenesc...
Fragmentul arată că vânătoarea nu era doar o activitate, ci un mod de formare a omului, implicând curaj, inteligență și chiar credințe. În același timp, sugerează că în prezent această tradiție a decăzut, iar omul modern s-a îndepărtat de valorile și intensitatea vieții de altădată.
Și am priceput de ce era spaima și hula satului, pentru ce toți îl urau și-l huiduiau. După înfățișare se arăta ca un anormal. Un tip lombrozian!? Umbla vorba că din trupul lui se răsfiră un iz sălbatic și nimeni nu-i poate suferi nici mirosul, nici privirile. Cercai să-mi dau seama ce e adevărat din toate ponoasele cu care-l încarcă lumea, care-l învinuia de multe rele și nelegiuiri, dar mai ales că trimite lupii înadins să facă stricăciuni în vitele gospodarilor. Ba uneori se preface el însuși în lup și iese înaintea oamenilor să-i sfâșie. Luparul m-a privit stângaci, dar cuviincios, fără mari plecăciuni, cu o demnitate și o stăpânire de sine care m-au impresionat. M-am dat aproape de el. Se simțea în adevăr un miros tare. Nu știu dacă ați jupuit careva din dumneavoastră un șarpe? Ei bine, avea ca un iz arsenical, un miros usturat. Dar cred că asta venea de la o bundă de blană cu care era îmbrăcat și de la brâul tot de blană ce-i strângea mijlocul subțire de flăcău. M-a poftit în spelunca lui. Pe vatră ardea focul și fierbea o oală cu niște buruieni. Lavița era așijderea acoperită cu blăni și piei de fiară. Și pretutindeni blăni; de urși, de lupi, de căprioară. L-am întrebat cu ce le-a vânat? Mi-a răspuns că toate sunt vechi. Cea mai mare parte de la taică-său și moșu-său, altele de când umbla și el, odinioară, ca toți vânătorii, cu pușca. Dar de când a îmbătrânit și nu mai poate ochi, s-a lăsat de vânat. Prinde din când în când în laț și la capcană câte o vulpe nărăvită la orătănii sau scoate și mai arareori de la lupi, cu ciomagul, câte o pradă, cum s-a întâmplat cu căprioara pentru care fusese târât de dușmani la judecată. Dar trăiește tot mai greu, pe cât îmbătrânește. Și tot mai slăbănogit, așteaptă să-l sfâșie într-o zi fiarele și pe el.
M-am folosit de vorbirea lui despre fiare și-am mărturisit fățiș că mă interesează mult legăturile lui cu sălbăticiunile, mai ales cu lupii. Pentru asta venisem. Omul m-a privit fără să clipească și a tăcut. L-am încredințat că vin din mare prietenie pentru el, nicidecum să-l spionez sau să-l ispitesc. Că mă îndeletnicesc și eu cu un soi de farmece și descântece, cu care chem duhurile - făceam în adevăr spiritism... și l-am rugat să-mi destăinuie și mie din știința și puterile lui. S-a apărat că nu-i adevărată hula lumii, că nu știa și nu poate nimic mai deosebit decât ceilalți oameni. Dar că se pricepe să vorbească și să se înțeleagă cu lupii în limba lor.
- Cunoști graiul lupilor? întreba.
- Da, domnule. L-am deprins de mic copil.
- Cum și de la cine?
Fragmentul prezintă contrastul dintre imaginea negativă creată de sat despre lupar și realitatea sa. Deși este considerat ciudat și periculos, el apare ca un om demn și retras, apropiat de natură. Textul sugerează misterul din jurul lui și introduce ideea unei legături speciale cu lupii, ceea ce amplifică atmosfera fantastică.
Omul iar sună. Și din alt colț al lumii alt urlet mai fiornic dete semne. Și repede se întreținu un dialog, ci, aș zice, un polilog, o îngânare sălbatică între Luparul și nevăzutul ale cărui glasuri dureroase se apropiau pe pași nesimțiți, trase de clamoarea tot mai întețită a vrăjitorului. Și dintr-o dată simți cu toate instinctele dezlănțuite o prezență. Cătai în jos: la tulpina tufanului o dihanie cu capul ridicat ne privea... Apoi numaidecât alt lup se strecură lângă el, tăcut. Omul urma să cheme prelung și tânguitor zările, de unde primea răspunsuri tot mai lugubre, văitături răsucite ca de viscol, recitative răgușite, hăituri sugrumate în gâtlejuri flămânde, asemeni țipetelor unei imense deznădejdi. Curând tufanul fu împresurat de un hăitic de cinci lupi, așezați în cerc, stând în șezut ca la sfat, pe picioarele dindărăt. Cu gâturile încordate, cu ochii lucitori, ei scheunau ușor, printre dinți, cu gorgoane și înflorituri, pe diferite glasuri și tonuri, în bemol și diezi, întreținându-se cu omul care acum își modula în ritmuri scurte, sincopate, melopeea lui ca la o ananghie, de la gravul cavernos la catifelatul de flaut, și acutul înfiorător al crimei; Jos se împleteau vocalizări sălbatice cu tăceri gânditoare. Ce le spunea omul? Le povestea ceva? Îi certa? Le făgăduia? Împărțea prăzi? Că lupii, mereu cu gâtlejurile în sus, își schimbau între ei locurile, se târau pe burtă, săreau în picioare, se porneau pe bocet, clănțăneau din dinți, dănțuind parcă așa cum le buciuma stăpânul. Cât se ținu reprezentația aceasta ca de circ n-aș putea spune. Eram mai mult decât zăpăcit și amețit... Stam hipnotizat. Încremenisem cu mâinile încleștate pe o creangă și cu arma slobodă pe genunchi... Nu simțeam gerul, dar trebuie să-mi fi pătruns înghețul la oase, că eram țeapăn ca un țurțur; și m-am trezit... La mișcarea mea, pușca a pornit să cadă. Am vrut s-o prind, dar mă răsturnasem de pe maldărul unde înțepenisem, și din câteva rostogoliri am ajuns jos la rădăcina copacului, în ocolul fiarelor, care în aceeași clipă toate se ridicară zbârlite...
Evidențiază caracterul fantastic al operei: luparul pare să comunice direct cu lupii, care îl ascultă și îl înconjoară ca pe un conducător. Atmosfera este tensionată și misterioasă, iar scena sugerează o legătură neobișnuită între om și natură, aproape supranaturală. În același timp, naratorul trăiește o stare de teamă și fascinație, fiind parcă hipnotizat de întâmplare, ceea ce amplifică suspansul și intensitatea momentului.
