Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război - Camil Petrescu, Editura Cartex, 2013
Era soarele sus când ne-am găsit în odaia cu pat larg și scăzut, cu perdele de pânză de casă și borangic, cu fotografii străine, cu cărți, în care panglici erau rămase acolo unde se oprise atenția altora - și cu sticle de parfum și apă de colonie pe masa de toaletă, gătită cu oglindă legănată, începute de alte mâini.
N-am putut sfârși dezbrăcatul, dar cum nici nu vream să discut cu ea "academic", i-am spus cu o voce de mort:
- Ascultă, dragă fată, sper că niciodată în viața mea nu voi mai trece prin clipele prin care am trecut ieri și azi.
M-a privit cu ochii mari albaștri.
- Nu înțeleg ce vrei să spui?
Eram uluit, am rămas cu haina în mână, am râs ca un cadavru.
- Sincer? nu înțelegi ce vreau să spun?
Și ea, afectat:
- Absolut sincer...
Tremuram, aprins și indignat de atâta crasă prefăcătorie.
- Ei bine, atunci poate ai să înțelegi altă frază ceva mai simplă. Să ne despărțim. La București începem numaidecât, cum ajungem, divorțul. Dacă vrei să rămâi cu amantul dumitale, n-am nimic de spus. Cu toate că nu-mi mai pot face iluzii, după cele ce am văzut de ieri până azi, te rog totuși un lucru. Acum, când ai certitudinea că vei rămâne toată viața cu el, să evităm spectacolul și să nu ne oferim comentariilor adunării publice de aici.
N-am văzut niciodată o privire de înger atât de obosită și de mirată.
- Dar despre ce e vorba, pentru Dumnezeu?
- După cele ce ai făcut azi, mi se pare uluitor să mai întrebi despre ce e vorba.
Și, ca un bolnav care nu știe ce s-a petrecut cu el în timpul delirului:
- Dar te rog... te rog, spune-mi ce-am făcut?
Indignat și revoltat de atâta îndrăzneală, am întors capul cu dinții încleștați.
- Nimic.
Simțindu-se tare, stăruia ea acum.
- Te rog, spune-mi ce-am făcut? Te rog.
Mi-era silă atâta, că simțeam că orice vorbă aș fi spus, ar fi căzut alături.
- Nimic... Vreau să ne despărțim.
Ne-am dezbrăcat, dar în pat, cum eu evitam chiar să o privesc, a început din nou.
- Ștefane, te văd așa supărat... și-ți jur că nu înțeleg de ce?
Am început să fierb de mânie.
- Îmi juri?
- Îți jur pe ce vrei.
Dar o clipă m-am oprit mirat, întrebându-mă dacă nu cumva greșesc, și m-am hotărât să-i explic ceea ce se prefăcea că nu pricepe. Dar când să caut, cu uimire, văd că nici eu nu am nimic de spus. Ce să-i reproșez? Că pe drum a stat lipită de mine și de el? Că s-au coborât să culeagă flori? Că s-a sprijinit de brațul lui? Că au făcut un mic grup aparte?
- Ai fost tot timpul împreună cu acel domn, ai dansat aproape numai cu el.
A râs indulgentă (ea).
- Ei bine, dragul meu, dar asta e firesc atunci când vii cu cineva pe drum, într-o excursie ca asta... Toate femeile au făcut grupuri. Se creează inevitabile izolări. Nu poți fi familiară cu toată lumea și atunci se pare că ești numai cu unii. Pe urmă, el e un bun dansator... Toate femeile din lume dansează, cred.
- Da... însă nu numai cu un singur partener.
- Dar bine, aici nu e bal. Am venit împreună pe drum.
- Nu... nu... a fost un adevărat scandal. Toată lumea v-a privit.
- Ce scandal? Ți s-a părut ție. Nu ai văzut că - ți-am spus - toate femeile fac la fel? Așa sunt petrecerile astea. Odată acasă, niciuna nu se mai gândește apoi la cunoștințele și întâmplările de aci. Ai să vezi că nici tu nu ai să te recunoști cu toată lumea de aci... Ești de o sensibilitate imposibilă.
M-a mirat această intenție de maturitate în judecata ei și eram indignat, dar tăceam. Firește că n-aveam de obiectat niciun fapt precis, dar asta nu însemna totuși că ea nu mersese, cu trup și suflet, într-o aventură. Aveam însă acum certitudinea ca a vinei unor miniștri care, respectând cu sfințenie litera legii, își permit orice, chiar cele mai veroase afaceri. Cuvântul e oricând un mijloc imperfect de comunicare. Tot ce e sens, tot ce e adevăr, tot ce e conținut real scapă, printre silabe și propozițiuni, ca aburul prin țevile plesnite.
Aveam totuși în plasa logicii un fapt precis.
Paragraful ăsta mă face să văd cât de fragil e adevărul atunci când încerci să-l explici. El simte clar că ceva s-a rupt, dar nu poate demonstra nimic. Și tocmai asta îl distruge. Faptul că nu există o dovadă concretă nu anulează trădarea, doar o face mai greu de spus. Rămâne blocat între ceea ce știe și ceea ce poate rosti.
Ideea despre limitele cuvintelor e, poate, cea mai apăsătoare. Sunt lucruri care nu pot fi traduse în limbaj fără să se piardă. Și atunci rămâi singur cu un adevăr pe care nu-l poți împărtăși. Ca și cum ai trăi ceva real, dar fără posibilitatea de a-l face înțeles.
Ultima frază arată o disperare calmă. Nevoia de a agăța totul de un detaliu sigur, de ceva ce poate fi spus. Ca și cum, dacă găsești un singur fapt concret, tot haosul interior devine, pentru o clipă, suportabil.
- Aseară, credeam că ți-ai sucit gâtul, tot întorcându-te să vezi dacă vine la masă.
- A, mi-am sucit gâtul, ce idee...! Mi-am sucit gâtul...!
Și încerca să bagatelizeze. Dar a simțit, din privirea mea netedă ca moartea, că aici nu încape tăgăduială și, nenorocit inspirată:
- A, acum știu ce vrei să spui. E cu totul altceva... Dacă ți-aș spune ai vedea că...
- Dar spune-mi atunci.
- E un secret al nostru toate... madam Slugeru și madam Georgescu.
Ajunsesem și la "secretul de familie" din Boubouroche... Și era în așternutul străin, de prisos aproape de mine cu tot trupul știut.
Asta-i tot ce-mi rezervă viitorul? Corpul femeii atunci când vreau? Ce să fac cu el, fără celelalte bucurii? Când știam că nu e nici el perfect. La un milion de femei abia de e una întreg frumoasă. Restul au nevoie de indulgență, de înțelegere. Numai sufletul poate înlocui lipsurile. Și sufletul nevesti-mi...
Mi-era pielea uscată, capul dur și gol să poți lovi cu ciocanul în el, parcă tot gâtul plin de câlți. Mi-am îngropat fața în perna care se încălzea numaidecât, de a trebuit să schimb mereu căpătâiul, dar fără să pot dormi și n-am mai scos o vorbă până târziu după-amiază. Ea a dormit, a nădușit sănătos, s-a împrospătat în obraz și în privire, reintegrată vieții, numai eu parcă eram bolnav de uremie.
Cum tot cearșaful și perna erau prea calde, cum toate cărțile pe care am vrut să le citesc mi se păreau uscate, am coborât către ora cinci în grădină. Se sfârșise parcă o sărbătoare, o întâmplare frumoasă în lume, care niciodată n-avea cum să se mai repete și eu supraviețuiam singur, dar cum dăinuiește o coajă de lămâie stoarsă, aruncată după-masă. Soarele mi se părea leșios și când am trecut pe lângă bucătărie, am simțit mirosul de mâncăruri trezite. Au dat peste mine un grup de cheflii, care în zorii zilei se înfundaseră într-un beci și acum ieșeau beți turtă. Fostul ministru plângea și ținea să mă îmbrățișeze neapărat, umplându-mă de bale și vărsându-mi vin pe haine. Avea sentimentalismul gălăgios și plângăreț al moldovenilor la beție, cu promisiuni jurate la toată lumea, cu demonstrații și invocări lirice de frățietate, pentru ca a doua zi, treaz și revenit la sentimente normale, să se prefacă (și cu o tainică spaimă) că a uitat totul, afară doar de promisiile și legămintele celorlalți. Totuși e sigur că ei între ei, cel puțin în momentele acelea, se iau în serios.
Plecarea înapoi a fost la opt seara. Era între mine și el, ca la ducere. N-am vorbit decât, rezervat și politicos, numai cu el tot timpul, refuzând, cu silă, toate încercările ei de a-mi capta bunăvoința, prefăcându-se, de altfel, că ia lucrurile în glumă. Mai târziu a adormit sau s-a prefăcut că doarme, rezemându-se cu capul pe pieptul meu, ceea ce însă nu mi se părea decât un pretext ca să-i abandoneze lui cealaltă jumătate de corp.
Nimic nu mi s-a părut mai simbolic decât această așezare a ei. Dacă n-aș fi știut despre ce e vorba, dacă aș fi fost soțul naiv pe care-l voia ea, aș fi crezut că un subit și sincer acces de preferință o face să se agațe duioasă de gâtul meu, când ea nu făcea asta decât tocmai pentru că așa își putea culca picioarele și șoldurile, aproape în brațele celuilalt. De altfel, și mai general socotit, nu era oare cu un înțeles deosebit această împărțire a ei însăși, pe care o făcea, singură, între noi doi?
Încheiam bilanțul sinistru al acestei petreceri, ca un general înfrânt și fugărit, promis degradării și exilului, care compară resturile înspăimântătoare cu armata frumoasă și strălucitoare de entuziasm pe care o comanda, la defilare, cu două zile înainte. De altminteri, aceste excursii împreună, de perechi tinere, când femeile sunt frumoase, devin mai totdeauna lupte "amicale", tot așa cum amicale erau acele "tournoi" medievale, numai că atunci când totul trebuie să revină la normal, după furii nemărturisite și explicații amare, întocmai ca și în acele pomenite timpuri, de multe ori cadavre acoperite sunt aduse înapoi pe scuturi și tărgi acasă. Așa cum mă întorceam eu cu imaginea femeii iubite, ucisă.
Peste două zile ne-am dus întreaga "bandă" la deschiderea unui teatru de vară și de acolo la un restaurant de la Șosea. Ce-a fost la țară s-a repetat și aici. De-abia mi-am mai stăpânit indignarea, indiferent la comentarii. O doamnă, poate încă tânără, faimoasă frumusețe aventuroasă pe vremuri, care mă privea cu afecție totdeauna, cu care adeseori aveam interesante convorbiri despre întâmplările din viață, căci în noua cochetărie pe care și-o permitea, de a se îmbătrâni cu intenție mai devreme, era parcă din eleganța unui general tânăr, retras voluntar la pensie, a încercat să mă împace.
- De ce atâta enervare?
I-am arătat, surâzând trist, pe nevastă-mea și mi-a spus, glumind frumos și cu emoție, încât nu mă puteam supăra:
- Știi o vorbă, și dacă nu o știi, ți-o spun eu: femeia înșală numai pe cel pe care-l iubește, pe ceilalți îi părăsește pur și simplu.
I-am spus că asta nu mă consolează, dar mi-a explicat că nu crede că e vorba de altceva decât de un "flirt".
I-am turnat în pahar vin auriu, privind-o mirat:
- E o formulă greșită, fără înțeles la o femeie. Nu corespunde nici unei realități decât dacă e vorba de o fată care vrea să petreacă, dar, în sfârșit, să-și păstreze totuși fecioria fizică (și care, de altfel, s-ar da din toată inima), sau de femei bolnave, care s-ar da cu pasiune, dar le împiedică ovarita de care suferă. Mai are sens acest "flirt" atunci când o femeie urmărește vreun interes și, ca să-l realizeze, face toate "avansurile", dar după ce a obținut ce țintea, se refuză. Sistem practicat de multe actrițe și profesioniste nemărturisite. Dar nevasta-mea nu e în nici una dintre aceste situații și pentru ea un "flirt" e o aberație.
- Ah, dumneata ești dintre acei care fac mofturi interminabile și la masă. Dintre cei care totdeauna descoperă firele de păr în mâncare.
- Sunt eu de vină dacă mi se oferă fire de păr în mâncare?
- Nu, atâta luciditate e insuportabilă, dezgustătoare. Îmi închipui că ești în stare nu numai să-ți examinezi exagerat partenera, dar că, în ultimele clipe ale îmbrățișării, să-ți dai seama exact de ceea ce simți, ca și când ai asista la un spectacol străin...
- Doamnă, e perfect adevărat ce bănuiți, dar încheierea dumneavoastră - numai - e falsă. Atenția și luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, așa cum, de altfel, atenția sporește și durerea de dinți. Marii voluptuoși și cei care trăiesc intens viața sunt, neapărat, și ultralucizi.
- Cu ce plăcere te-aș fi înșelat pentru această continuă neliniște și bănuială a dumitale și desfăcea senzual o portocală. Avea o eleganță de marchiză.
- Deci... nu m-ai fi părăsit?
- Poate că atunci da, dar aș fi regretat-o toată viața. Suntem atât de toante când suntem tinere.
Surâdea îndepărtat și frumos, cu părul ei argintiu... și eu o admiram atât de pasionat, că toată lumea părea intrigată ca de o scenă de dragoste.
Va fi nevastă-mea, peste un sfert de veac, ca femeia aceasta de lângă mine? Și ce înțeles adânc ar fi avut lucrurile... va fi fost această femeie la fel cu nevastă-mea? Și - imposibilă întrebare - vor mai fi altele acum? Și - încă mai fără sens întrebare - de ce mi se pare posibil numai în trecut, de ce regret că am pierdut, venind cu douăzeci de ani mai târziu, trupul cald, cu zâmbetul bun și melancolic al acestei femei? Dar nu, toate sufletele acestea de carne și mătase devin prea târziu și de prisos bune.
Paragraful ăsta lasă un gol greu de explicat. Mă face să simt că timpul nu vindecă, ci doar mută lucrurile dintr-un loc în altul, până când își pierd sensul. Ideea că un om devine, în sfârșit, bun și așezat abia când nu mai are pentru cine e apăsătoare. Ca și cum tot ce ar fi putut salva o iubire vine exact după ce ea s-a terminat. Întrebările lui nu caută răspunsuri, ci doar confirmă o pierdere. Nu regretă doar o femeie, ci toate posibilitățile care nu au existat la timp. E un regret difuz, mai adânc decât o despărțire. Ține de sentimentul că viața nu se aliniază niciodată cu ceea ce ai fi avut nevoie.
Finalul rămâne cel mai greu de dus. Oamenii devin, în cele din urmă, mai înțelegători, mai calzi, dar prea târziu ca să mai conteze. Și atunci binele lor nu mai salvează nimic, doar dovedește că ar fi fost posibil.
"Adevărul nu doare pentru că există, ci pentru că ajunge prea târziu ca să mai schimbe ceva."
