Băieții din strada Pal - Molnar Ferenc, Editura Arthur, YoungRetro, 2020
traducere din limba maghiară: V. Micu
- Nu sunt laș! Sunt cu voi, țin cu voi, vă jur credință vouă!
- Așa da, spuse Áts. Dar pe față i se putea citi că nou-venitul nu-i era pe plac. Dacă vrei să rămâi cu noi, ai să depui jurământ pe legile noastre.
[...]
- Deci te poți duce în voie la ei mâine după-amiaza?
- Da.
- Nu. Și chiar dacă ar bănui ceva, niciunul n-ar îndrăzni să-mi spună o vorbă, pentru că se tem de mine. Toți sunt niște fricoși.
Deodată se auzi o voce ascuțită:
- Nu-i adevărat!
Toți se uitară împrejur. Áts Feri întrebă surprins:
- Cine a vorbit?
Nimeni nu răspunse. Și glasul acela ascuțit repeta:
- Nu-i adevărat!
Acum auziră deslușit că vocea venea din vârful copacului și îndată după asta se auziră crengile trosnind. Printre frunze, foia ceva, iar în clipa următoare, un băiețel mic și blond se dădu jos din copac. Când sări de pe ultima creangă la pământ, își scutură liniștit hainele, se opri drept ca un țăruș și se uită chiorăș la ceata uluită a cămășilor roșii. Nimeni nu scotea o vorbă, atât de mare le era surprinderea la apariția acestui mic musafir căzut pe neașteptate, ca din cer.
Geréb păli.
- Nemecsek! spuse el speriat.
Și puștiul cel blond răspunse:
- Da, Nemecsek, eu sunt. Și nu mai căutați cine a furat steagul străzii Pál din arsenal, că eu l-am luat. Iată-l. Eu sunt cel cu piciorul așa de mic, mai mic ca al lui Wendauer. Și n-aș fi scos nicio vorbă, aș fi putut să rămân sus în vârful copacului până ați fi plecat cu toții de-aici; doar stau acolo cățărat de la trei și jumătate. Dar când l-am auzit pe Geréb spunând că printre noi nu se află niciunul curajos, atunci mi-am zis: stai c-am să-ți arăt eu ție că se mai găsesc și printre cei din strada Pál băieți curajoși, dacă nu altul, atunci Nemecsek, soldatul. Iată-mă-s, am ascultat ce ați pus la cale, v-am luat înapoi steagul nostru, acum poftim, faceți cu mine ce vreți, bateți-mă, smulgeți-mi steagul din mână, căci de bunăvoie n-am să-l dau. Poftim, poftim, nu vă lăsați! Doar sunteți vreo zece la număr, pe când eu nu sunt decât unul singur!
Vorbind astfel se înroși tot și-și desfăcu brațele în lături. Într-o mână strângea cu putere stegulețul. Cămășile roșii nu-și puteau veni în fire și se uitau la puștiul acela blond, căzut ca din cer în mijlocul lor și care le striga curajos în față, cu fruntea sus, ca unul care ar fi fost atât de puternic, încât ar fi putut ciomăgi întreaga adunare laolaltă cu Ats Feri și cu cei doi Pásztori voinici.
Primii care și-au revenit au fost frații Pásztor. S-au apropiat de micul Nemecsek și l-au apucat de mâini: Cel mai mic dintre Pásztori se așezase în partea dreaptă și se și întindea să-i apuce mâna ca să-i smulgă steagul, când vocea lui Áts Feri sparse tăcerea:
- Stați! Nu vă atingeți de el!
Pásztorilor nu le veni să-și creadă urechilor.
- Să nu vă atingeți de el. Puștiul ăsta îmi place. Nemecsek, sau cum te mai cheamă. Îți întind mâna. Vino la noi, la cămășile roșii!
Nemecsek dădu din cap, împotrivindu-se.
- Eu nu! se îndârji el.
Vocea îi tremura; dar nu de teama, ci de tulburare. Stătea acolo palid, cu figura serioasă și repeta:
- Eu nu!
Áts Feri zâmbi, apoi spuse:
- Dacă nu vrei, nu-i nimic. Până acum, încă n-am rugat pe nimeni să vină la noi. Toți câți sunt aici m-au rugat să-i primesc. Tu ești primul pe care l-am chemat. Dar dacă nu vrei, n-ai decât să nu vii.
- Eu nu!
Și-i întoarse spatele.
Stătea acolo palid, cu figura serioasă și repeta:
- Ce să facem cu el? întrebară Pásztorii.
Comandantul le răspunse cu jumătate de gură:
- Luați-i steagul.
Cu o singură mișcare, Pásztor cel mare smulse steagul roșu-verde din mâna mică și plăpândă a lui Nemecsek. Tare îl durea locul de unde îl apucase Pásztor, dar micuțul strânse din dinți și nu lăsă să-i scape niciun sunet de pe buze.
- S-a făcut! mârâi Pásztor.
Toată lumea aștepta să vadă ce va urma, ce pedeapsă grozavă o să născocească Áts Feri cel aprig. Nemecsek stătea dârz la locul lui și-și strângea buzele. Áts Feri se întoarse spre el și le făcu semn fraților Pásztor:
- Ăsta-i tare slab. Nu face să-l bați. În schimb... puteți să-l îmbăiați nițel.
Cămășile roșii hohotiră de râs. Râse și Áts Feri, râseră și Pásztoriî. Szebenics își zvârli șapca în aer, iar Wendauer țopăi ca un smintit. Până și Geréb se hlizea acolo sub copac. Dar în veselia asta generală unul singur rămase serios: Nemecsek. Era răcit și de câteva zile tușea întruna. Maică-sa nu-i dăduse voie să iasă din casă în ziua aceea, dar el n-a putut răbda să stea închis între patru pereți. La ora trei a fugit de-acasă și de la trei și jumătate până seara a tot stat cocoțat în vârful copacului de pe insulă. Dar pentru nimic în lume n-ar fi scos un cuvânt. Să le fi spus că-i răcit? Ar fi râs și mai tare de el. Și s-ar fi spart de râs și Geréb, cum făcea în clipa aceea, căscând o gură de i se vedeau toți dinții. Deci tăcu. Răbdă apoi ca, în mijlocul hohotelor de râs, să fie dus pe malul insulei și acolo să fie împins de către cei doi Pásztori în vadul cu apa scăzută a lacului. Pásztoriî erau niște vlăjgani înspăimântători. Unul i-a cuprins ambele mâini, iar celălalt l-a apucat de ceafă. L-au vârât în apă până la gât. Și în clipa aceea toți cei de pe insulă chiuiră de bucurie. Pe mal, cămășile roșii țopăiau, aruncându-și șepcile în sus, și țipau cât îi ținea gura:
- Hopa-hop! Hopa-hop!
Ăsta era strigătul lor.
Și chiotele se amestecară cu hohotele de râs, spărgând liniștea serii. Iar pe mal, în fața lui Nemecsek, care se uita din apă cu ochi triști, ca o broscuță mâhnită, stătea crăcănat Geréb și-l tot arăta celorlalți cu capul, hohotind de râs.
Pe urmă, Pásztoriî i-au dat drumul și Nemecsek putu să iasă din lac. Și abia atunci s-a dezlănțuit adevărata veselie, când l-au văzut cu hainele leoarcă de apă și pline de noroi. Surtucul îi era atât de îmbibat, încât când lăsă mâinile în jos, apa începu să-i curgă pe mâneci ca turnată cu găleata. Toți se feriră din fața lui când începu să se scuture ca un cățeluș cu blana udă. Și câte cuvinte de batjocură nu i-a fost dat atunci să audă?
- Broscoiule!
- Ai băut ceva?
- De ce n-ai înotat puțin?
Dar nu răspunse nimănui. Doar zâmbea amar, netezindu-și haina udă. Atunci, Geréb se înfipse în fața lui, își deschise gura rânjind și-l întrebă obraznic:
- Ei, a fost bine?
Nemecsek își ridică spre el ochii lui mari, albaștri și-i răspunse încet:
- A fost bine. Și adăugă: A fost bine. A fost cu mult mai bine decât să stai pe mal și să râzi de mine. Aș prefera să mă apuce Anul Nou stând în apă până la gât decât să mă dau cu dușmanii prietenilor mei. Nu-mi pare rău că m-ați vârât în apă; rândul trecut am intrat eu singur. Te-am văzut și atunci aici, pe insulă, printre străini. Dar pe mine oricât m-ați chema printre voi, oricât v-ați linguși pe lângă mine și oricâte daruri mi-ați face, tot n-o să mă puteți ademeni. Și chiar dacă mă mai vârâți o dată în apă și încă de o sută și de o mie de ori, tot am să vin aici și mâine, și poimâine. Am să-mi găsesc eu o ascunzătoare unde să nu mă puteți găsi. Nu mi-e frică de niciunul dintre voi. Și dacă o să veniți în strada Pál să ne luați terenul, să știți că n-o să stăm cu mâinile în sân! Am să vă arăt eu că acolo, unde și noi suntem zece, altfel se stă de vorbă cu voi, nu ca acum. V-a fost ușor să vă purtați așa cu mine! Cine-i mai tare, învinge. Pásztoriî mi-au furat bilele în grădina muzeului pentru că au fost mai tari. Lesne-i zece contra unul. Dar mie nu-mi pasă. Pe mine puteți să mă bateți dacă vă place. Dacă aș fi vrut, puteam scăpa de baia asta. Dar n-am poftă să fiu de-al vostru. Mai bine să mă înecați sau să-mi dați cu ceva în cap, decât să mă fac trădător, ca cel care stă acolo, uite colo...
Întinse mâna și-l arătă pe Geréb, căruia acum îi pierise veselia. Lumina lămpii cădea pe căpșorul frumos și blond al lui Nemecsek, pe hainele-i lucioase de apă. Îl privea pe Geréb în ochi cu curaj, cu mândrie, cu inima curată. Și Geréb simțea căutătura aceea ca o greutate care-l apăsa pe suflet. Deveni serios și-și plecă capu-n pământ. Se făcuse o liniște atât de mare în clipa aceea, încât se putea auzi cum cădeau picurii din hainele lui Nemecsek pe pământul bătucit...
Nemecsek strigă deodată, spărgând liniștea:
- Pot să plec?
Nimeni nu răspunse. Mai întrebă o dată:
- Păi nu mă ciomăgiți? Pot să plec?
Și deoarece nici de data asta nu-i răspunse nimeni, porni spre pod liniștit, cu pași rari. Nicio mână nu se mișcă, niciun băiat nu se clinti de la locul lui. Fiecare simțea că acest copil cât un năpârstoc era cu adevărat un mic erou și ar fi meritat să fie bărbat împlinit.
Cei doi străjeri de pe pod, care fuseseră martori la toată întâmplarea, îl priveau cu uimire și nu s-ar fi atins de el pentru nimic în lume. Când Nemecsek ajunse pe pod, vocea adâncă și tunătoare a lui Áts Feri sparse tăcerea:
- Pentru onor!
Cei doi străjeri își luară poziția de drepți și-și prezentară lăncile cu vârfurile argintii.
Toți ceilalți băieți făcură la fel. Și în timp ce vârfurile argintii ale lăncilor ridicate luceau sub razele lunii, nimeni nu scoase un cuvânt. Nu se auzeau decât pașii lui Nemecsek bocănind pe pod și se îndepărtă de ei, apoi doar plescăitul pantofilor plini cu apă... Nemecsek plecase.
Cămășile roșii rămaseră pe insulă foarte tulburați. Áts Feri stătea în mijlocul luminișului cu capu-n pământ. Geréb, alb ca varul, veni spre el și bolborosi ceva.
- Știi... te rog... începu el să bâiguie.
Dar Áts Feri îi întoarse spatele. Descumpănit, Geréb o luă spre băieții ce stăteau smirna și i se adresă lui Pásztor cel mare, mormăind:
- Știi... te rog...
Dar Pásztor repetă gestul comandantului său; se întoarse și el cu spatele la Geréb, care rămase nedumerit. Nu știa ce să facă. Apoi spuse cu glas stins:
- Atunci plec...
Nici de data asta nu căpătă vreun răspuns. Atunci porni pe același drum pe unde trecuse adineauri micul Nemecsek. Dar nimeni nu-i dădu lui onorul. Străjerii, rezemați de balustradă, se uitau în jos spre apă. Și, în liniștea grădinii, se auziră depărtându-se și pașii lui Geréb...
Când cămășile roșii rămaseră singuri, Áts Feri se postă drept în fața lui Pásztor cel mare. Se apropie atât de mult de el, încât fețele aproape că li se atingeau. Îl întrebă încet:
- Tu i-ai luat băiatului bilele în grădina muzeului?
Pásztor răspunse tot încet:
- Eu.
- Era și fratele tău cu tine?
- Da.
- A fost einstand?
- Da.
- Păi nu le-am interzis eu cămășilor roșii să jefuiască de bile pe cei mici și slabi?
Pásztorii tăceau, căci pe Áts Feri nu-l puteau înfrunta. Comandantul le aruncă o privire aspră și, cu o voce liniștită, dar care nu suferea împotrivire, ordonă:
- Îmbăiați-vă.
Pásztoriî făcură ochii mari.
- Nu pricepeți? Așa cum sunteți, îmbrăcați. Acum e rândul vostru să faceți baie.
Am ales un citat din Băieții din strada Pal pentru că ea este cartea mea preferată de până acum. Este o operă care, chiar dacă am citit-o de peste 5 ori (e singura carte pe care am citit-o de atâtea ori), încă reușește să mă emoționeze de fiecare dată. Acest fragment în mod special mă impresionează, puterea monologului lui Nemecsek, încrederea și devotarea cu care vorbește, îi oglindește caracterul de-a lungul cărții, un personaj care nu-și merita sfârșitul tragic.
Recomand din toată inima această carte. Este tristă, emoționantă, puternică și cu o poveste foarte frumoasă. Rămâne una dintre operele mele preferate dintre toate cărțile citite.
