Romanul Parisului - Ruth Reichl, Editura Humanitas Fiction, 2023
Traducere din limba engleză de Anca Dumitru
Stella se trezi într-o întunericime atât de profundă, încât nu văzu nimic atunci când deschise ochii. Avea o vagă amintire a sfârșitului serii. Fuseseră într-un restaurant. Apoi o mașină. Și apoi - era oare posibil? - cineva o cărase în pat? Unde era? Complet dezorientată, întinse brațele, pipăind ca să exploreze în jur.
Își forță creierul învăluit în ceață. O amintire ieși la suprafață, aroma subtilă a fructului pasiunii dansând pe limbă. Alta: banane. Înghețată de lemn-dulce. Încet, cina i reveni în minte și odată cu ea își aduse aminte de ziua dinainte. Bătrânul cu chipul ca pictat de Modigliani. Lumina aurie din catedrală. Masa care se prelungise de la prânz până după cină. Trebuie că adormise la masă. Și apoi? Se strădui să-și amintească.
Ceea ce frapează în acest început este memoria gustului. Pentru Stella, lumea se reconstruiește prin arome: fructul pasiunii, banane, lemn-dulce. Este o trezire a simțurilor care precede trezirea rațiunii.
Se ridică în fund, încă puțin amețită, încercând să-și dea seama unde se află. Patul era enorm, cearșafurile puțin aspre - in? - și tivite cu dantelă. Atinse cuvertura, luxos de moale. Răsucindu-se către marginea saltelei, își dădu seama că patul e înconjurat de perdele. Ezită un moment, apoi trase una deoparte.
Lumina lunii se revărsa prin ferestrele vechi, iluminând o cameră plăcută, tapetată cu un imprimeu floral de modă veche. Un dulap antic de lemn stătea într-un colț, un scaun sculptat cu spătar drept, în altul. Atmosfera era liniștită.
Stella, protagonista, se trezește într-un decor care pendulează între luxul discret al unui castel și atmosfera apăsătoare a unui loc străin, unde până și cearșafurile aspre de in par să-i interogheze prezența.
Un hotel? Căută un telefon, dar nu găsi nici unul. Îi trecu prin minte că acesta trebuie să fie castelul pe care Jules îl menționase, și pentru un moment se bucură că alcoolul nu dispăruse de tot. Trează, ar fi fost îngrozită, dar ceea ce simțea acum era mai mult curiozitate. Coborând din patul enorm, se îndreptă spre ușă, bâjbâind după clanță, apoi deschise și trase cu ochiul pe holul întunecat. Nu putu vedea nimic, așa că ieși din cameră, așteptând să i se obișnuiască ochii. Cu pași mici, cu mâinile întinse în față, înaintă cu grijă până simți un perete. Răsucindu-se astfel încât spatele să-i fie sprijinit de perete, porni încet prin întuneric. Voia să știe unde se află.
Dar holul era nesfârșit! Ajunse la capăt pe pipăite și se opri, neștiind în ce direcție să o apuce. O luă la dreapta. Când ajunse la o altă cotitură, o luă la stânga. Trecând dintr-un hol lung, în altul, avu impresia că se scurseseră ore bune fără să întâlnească nimic, fără să vadă pe nimeni. Picioarele ei goale se transformaseră în blocuri de gheață pe podelele reci de lemn. Se răsuci, vrând să se întoarcă în cameră, dar își dădu seama că habar n-are cum s-o găsească. Complet pierdută acum, alergă în sus și în jos pe holuri ciudate și reci, strângându-și brațele pentru a se încălzi. În cele din urmă găsi o scară și, oftând de ușurare, coborî.
Dar parterul era la fel de pustiu. Pe măsură ce trecea prin ceea ce păreau a fi zeci de camere grandioase, pline de mobilier, simți cum efectele alcoolului se disipau, lăsând în loc frică.
A fost o ușurare când podelele de lemn se transformară în dale reci: găsise bucătăria. În aura palidă a flăcării de veghe, abia putea distinge într-un colț forma mare și scundă a unui cuptor vechi. Se îndreptă spre lumină, când ceva îi atinse piciorul. Inima îi stătu-n loc. Sări și scoase un țipăt speriat.
Fusese doar o pisică. Uitându-se la ea, cu ochii strălucitori, începu să miorlăie pe lângă picioarele ei. Ușurată, se aplecă să o mângâie.
- Ți-e foame? întrebă ea, recunoscătoare pentru compania unei alte ființe vii. Condu-mă la frigider și-ți dau lapte, continuă ea.
Cu coada ridicată, pisica se conformă. Stella deschise ușa și scoase o sticlă exact când o voce masculină puternică strigă:
- Qui est là?
Stella sări speriată și scăpă sticla din mâini, care se sparse zgomotos pe dalele de pe jos.
Tensiunea crește în momentul în care singurătatea este întreruptă de apariția unei pisici, simbol al supraviețuirii tăcute. Dar liniștea este spartă brutal de "Qui est là?". Intrarea lui Jean-Marie în scenă schimbă dinamica fragmentului de la mister la un conflict social acid.
O lumină izbucni, și bucătăria apăru în culori vii. În tăcerea aceea izbitoare, Stella auzi zumzetul frigiderului, fâsâitul flăcării de veghe a aragazului, ticăitul unui ceas și pisica ce lipăia liniștită laptele vărsat. Cu picioarele tremurând, Stella se întoarse și văzu un bărbat pe care nu-l mai întâlnise, privind-o suspicios:
- Que faites-vous ici?
- Ce?
Stella uitase toată franceza pe care o știa.
- Ce faceți aici?
Vorbea engleză cu accent.
- Jules... bâigui ea.
Ochii lui albaștri o studiară neîncrezător și cu dispreț.
- De unde îl cunoașteți pe tatăl meu?
Acesta trebuie să fi fost Jean-Marie. Semăna cu Jules; chiar și obosită, pe jumătate beată și dezorientată, observă cât de izbitoare sunt acele trăsături ca-ntr-un Modigliani la un bărbat mai tânăr. Avea picioarele și pieptul goale, iar blugii erau neîncheiați: părea că sărise gol din pat și se îmbrăcase cu ce-i venise la mână.
Îl fixă, fără să știe ce să spună; cuvintele o părăsiseră. La picioarele ei, pisica lipăia liniștită laptele, în timp ce ei stăteau acolo, tăcuți, complet nemișcați. Stella se gândi că scena seamănă cu una de film pus pe pauză, și se temu că va începe să râdă și nu se va mai putea opri.
Ar fi putut rămâne acolo pentru totdeauna, privindu-se unul pe celălalt, așa, încremeniți. Dar o ușă se deschise și, cа și cum un regizor ar fi strigat "Acțiune!", amândoi se întoarseră. Chiar și pisica ridică privirea de la lapte când cineva intră în cameră.
- Văd că v-ați întâlnit. În lumină, chipul prelung ca pictat de Modigliani. Jules. Ați făcut prezentările? Stella, permite-mi să ți-l prezint pe fiul meu, Jean-Marie. Jean-Marie, aceasta este o prietenă nouă. A venit să viziteze catedrala.
Tânărul miji ochii. Nu îi întinse mâna.
- Înțeleg.
Cuvintele sunară pline de dispreț și ca o insinuare. Apoi începu să zică ceva precipitat in franceză. Vorbeau prea repede și prea furios pentru ca Stella să înțeleagă, dar părea că Jules încearcă să-și calmeze fiul, dar nu izbutea decât să-l enerveze și mai puternic. Prinse câteva cuvinte - pauvre vieillard, risible, pathétique - și il văzu pe Jules roșind. În cele din urmă, acesta își reveni și spuse, foarte rece:
- Ca suffit. J'en ai marre. Taissez-vous. Taci.
Pe Stella o surprinse că fiul închise gura, chiar dacă era pe cale să mai adauge ceva. O surprinse și felul formal în care se adresau unul altuia. Folosiseră formalul vous în loc de familiarul tu, de parcă erau străini.
- Nu am terminat.
Tânărul se proțăpi, cu fața hotărâtă, brațele încrucișate sfidător peste piept.
- Assez, spuse tatăl. Destul. Apoi, acceptând obosit inevitabilul: Vom vorbi mâine. Du-te la culcare, Jean-Marie.
Fiul se întoarse și se îndreptă spre ușă, cu pași reticenți. Apoi trase adânc aer în piept și se îndepărtă, trântind ușa în urma lui.
Jules privi lemnul ușii, cu chipul exprimând mai degrabă un soi de dorință decât supărare. Stella avu impresia că în- cearcă să-și determine cumva fiul să se întoarcă. În cele din urmă, suspină și se uită la Stella.
Conflictul dintre tată și fiu, mediat de prezența străină a Stellei, dezvăluie răni vechi. Formalitatea excesivă - utilizarea lui "vous" în loc de "tu" - subliniază o distanță pe care nici măcar pereții grei ai castelului nu o pot acoperi. Jean-Marie vede în Stella o amenințare la adresa tatălui său, în timp ce Jules pare să caute o formă de consolare în curiozitatea acestei tinere.
- Te-a speriat?
- Puțin, recunoscu ea.
- Îmi cer scuze. Ai adormit la masă. Era prea târziu să ne întoarcem la Paris si nu erau camere disponibile la L'Espérance, spuse el, ridicând din umeri. Așa că te-am adus aici.
- Cum am ajuns sus?
- Te-a cărat Paul. Îmi cer scuze. Trebuie să fi fost înfricoșător să te trezești într-un loc necunoscut, să nu știi unde ești. Ar fi trebuit să mă gândesc să las o lumină aprinsă.
- Casa ta e atât de mare! M-am rătăcit.
El râse amar.
- E absurd de mare, unul dintre acei monștri vechi la care fiecare generație a simțit nevoia să adauge ceva. Soția mea obișnuia să spună că trebuie să fii născut aici ca să știi cum să te descurci. Ea insista că tot descoperă camere pe care nu le-a mai văzut înainte.
- Nu găseam drumul înapoi. Am fost atât de ușurată să dau de bucătărie! Apoi fiul tău a venit în grabă. Probabil a crezut că e vreun hoț.
- Nu a crezut așa ceva!
Jules scoase o sticlă nouă de lapte din frigider. Luă un vas, turnă lapte în el și aprinse un arzător.
- Unul dintre servitori l-a sunat să-l informeze că am ajuns însoțit de o tânără, și Jean-Marie a venit în grabă de la Paris să mă salveze de mine însumi. Suspină și adăugă: Cred că ar trebui să mă simt flatat.
Amândoi urmăriră cum se formează bule mici la marginea vasului. Turnă laptele într-o cană, adăugă o picătură de vanilie și i-o întinse.
- Nu înțeleg.
Adrenalina scăzuse, lăsând-o pe Stella cu o durere în mușchi și un sentiment ciudat de pace. În căldura întunecată a bucătăriei, sorbi laptele dens și bogat.
- Nici nu ai ce. Jules luă ceașca goală din mâna ei. Hai! Te voi conduce înapoi în camera ta. Laptele ar trebui să te ajute să dormi.
