cândva. Citeam cărți. Apoi mi-am făcut cont pe Facebook. Acum citesc titluri. Cât mai scurte. Nu mai am răbdare să înțeleg lucruri. Dar am păreri. Multe. Emoționale. Greșite, însă livrate cu încredere. Cândva mă deranjau lucrurile importante, precum încălzirea globală. Acum mă consum pentru un comentariu de la Ela1975. Și, sincer, e un progres. Pentru că nu mai pierd timp gândind. Doar reacționez. Rapid. Public. Când închid aplicația, liniștit, cu ochii în tavan, îmi dau seama cât de mult am evoluat. Sunt relevant.
Florentina Ghițescu
până ce am vizitat Auschwitz. Ce poate fi mai serios decât moartea? Poate să râzi de ea sau să înveți să nu mori cu fiecare mort de lângă tine. Obișnuiam să fiu serios până ce am înțeles că toate astea se pot repeta. Omenirea nu și-a învățat lecția. Nu am devenit mai buni și mai empatici, nu, suntem doar mai singuri și materialiști. Ce e dincolo de limitele mele nu există. Pentru unii limitele sunt propriul corp, pentru alții familia. O să ne spargem în bucăți, o să fim pulverizați în mii de monede fără valoare.
Cecilia Fofiu
Amurg prăvălit. Zgribulite, trei pipițe caută echilibru pe banca cu acoperiș de șindrilă de la portiță. Picotesc sub ploaia deasă. De le-ai întreba ce așteaptă, ar ridica din umeri. Pamela se fâțâie brusc, teribil stingherită de o așchie din scândura rău geluită. Stai, soro, locului că ne prăbușim ca proastele-n noroi, șuieră Pia. Eva, lăcrimând, geme răgușită. Mă trece de înnebunesc, nu mă scuturați țicnitelor. Oripilate, împricinatele cârâie, ești defectă fată. Te ții cea mai serioasă. Să te fi ouat în cuibar.
