Am cunoscut-o pe Lina Vdovîi în septembrie 2025, la Sibiu, la o rezidență de jurnalism unde a ținut un atelier despre trecerea de la jurnalism la film documentar, alături de partenerul ei, Radu Ciorniciuc. Câteva săptămâni mai târziu, am fost la cinema să văd filmul documentar Tata, primul proiect la care Lina și-a lăsat semnătura în calitate de regizoare. Filmul a avut premiera mondială în 2024, la Festivalul Internațional de Film de la Toronto și prezintă relația complexă și dureroasă a regizoarei cu tatăl ei, care îi cere ajutorul atunci când realizează că este supus unor abuzuri la locul de muncă. Protagonista încearcă mai întâi să îl ajute din rolul de jurnalistă de investigație, dar reîntâlnirea lor deschide răni vechi care transformă investigația într-un proces amplu de vindecare. Filmul este nominalizat la Premiile GOPO 2026 la categoriile Cel mai bun film de lungmetraj, Cel mai bun film de debut și Cel mai bun film documentar.
Ana Leu: După un succes atât de mare al filmului, în ce măsură te identifici cu rolul de jurnalistă și în ce măsură te identifici cu cel de cineastă? Care dintre cele două primează acum?
Lina Vdovîi: Îmi place să cred despre mine că am pornit pe acest drum al filmului documentar și pășesc foarte sigur pe drumul ăsta. Asta îmi doresc să fac. Am descoperit odată cu filmul documentar și un univers atât de bogat și cu atât de multe posibilități de a spune povești în atât de multe feluri încât nu cred că aș putea renunța la asta vreodată. Eu mi-am dorit de mică să fac jurnalism. În clasa a V-a știu că i-am zis prima dată lui taică-meu că vreau să fac jurnalism și el a rămas șocat și terifiat, pentru că venea din URSS, din comunism, și știa cam ce soartă au jurnaliștii care încearcă să facă meserie corect. Și el a încercat întotdeauna să mă descurajeze, iar pe mine asta m-a motivat și mai mult. Și am ținut cu dinții strâns de această meserie până să zicem în urmă cu vreo șapte-opt ani când lucram la primul film documentar la care am colaborat în calitate de scenaristă (Acasă / My Home, 2020) - am făcut foarte multe sarcini mai mici și mai mari la acel film, care mi-au deschis lumea asta și m-au făcut să văd ce impact poate să aibă o poveste spusă prin film și cât de departe poate să ajungă în sens geografic și raportat la numărul de oameni un film în comparație cu un articol de presă publicat într-o anumită limbă. Nu mă mai văd întorcându-mă în jurnalism decât poate cu niște colaborări punctuale. Gândesc oricum în termeni de poveste și mereu îmi vine câte o idee, citesc despre ceva sau aflu ceva, de exemplu îmi duc copilul la un club de lectură și mă gândesc: "Uite ce poveste mișto ar fi asta pentru o publicație de educație din România", pe care aș putea să o scriu, dar din păcate nu mai am atât de mult timp liber la dispoziție ca să pot scrie în continuare articole. Și, în principiu, încerc să-mi canalizez puținele resurse pe care le mai am la dispoziție pentru a documenta și a mă gândi la proiecte mai mari și mai ample care să fie potrivite pentru formatul filmului documentar.
A.L.: S-a schimbat cumva relația ta cu filmul la doi ani după premiera oficială?
L.V.: Da, uite, înainte să vorbim noi două să știi că eu n-am mai dat un interviu de foarte multă vreme. Am mai avut o întâlnire scurtă cu un jurnalist din Macedonia, dar înainte de asta cred că ultimele interviuri pe care le-am dat au fost în septembrie 2025, când am avut lansarea în cinematografe și de atunci nu prea am mai vorbit și nu prea m-am mai gândit la film foarte mult. Și acum în zilele de dinaintea acestei discuții m-am tot gândit la faptul că am luat o distanță destul de dură și categorică față de film, și mă gândeam de ce. Mi-am dat seama că atunci când investești atât de mult timp într-o poveste atât de intensă emoțional și atât de greu de dus și despre care am vorbit atât de mult, ai nevoie de o pauză dintr-asta pe care nu o gândești ca pe o pauză, o gândești ca pe o ruptură. Eu nu mai pot să văd filmul, cred că oricum l-am vizionat în cinematograf de două ori, o dată la premiera mondială la Toronto și apoi o dată în România, la Festivalul Astra, la Sibiu, unde a avut loc premiera națională și am vrut foarte mult să fiu acolo în public și să surprind reacția oamenilor de aici. Dar în afară de aceste două momente eu n-am mai avut putere să mai văd filmul, pentru că pur și simplu am stat mult prea mult în aceste ape. Plus că munca la un film documentar e foarte acaparantă - tocmai pentru că se întinde pe atât de mulți ani și presupune o relație foarte apropiată cu personajele, cu povestea, sunt toate aceste etape pe care le parcurgi: pre-documentare, documentare, producție, post-producție, montaj și apoi festivaluri și apoi așteptări și apoi Q&A-uri și interviuri - așa că eu, dacă încep să lucrez la un alt proiect, nu mai am timp să mă mai întorc la ce am făcut înainte. Dar mă bucur foarte mult că a fost nominalizat la Gopo, a fost o surpriză totală, și deja faptul că a avut un circuit festivalier atât de bogat și am ajuns în atât de multe locuri cu el a însemnat enorm și înseamnă enorm, căci de fapt asta îți dorești până la urmă cu munca ta, să ajungă la cât mai mulți oameni.
A.L.: Spuneai că ai o relație foarte apropiată cu personajele atunci când faci un film documentar și mă gândesc că și în jurnalism suntem învățați să ne protejăm sursele sau personajele despre care scriem. Iar atunci când tu te-ai făcut pe tine personajul propriului film și ai expus o parte atât de vulnerabilă din viața ta, ți-ai impus niște limite pe care să nu le arăți pe cameră pentru a te proteja?
L.V.: Da, cu siguranță au fost foarte multe aspecte ale vieții mele actuale și ale relațiilor mele din prezent pe care nu le-am inclus în film și asta mi se pare firesc, pe de o parte pentru a mă proteja și pentru a-i proteja pe acei oameni, pe de altă parte și pentru că nu serveau neapărat poveștii. Până la urmă filmul vorbește despre ceva ce s-a întâmplat în trecutul meu, e mult mai ușor să faci asta decât să vorbești despre prezent. Cu siguranță relația pe care o am cu părinții mei este de actualitate, deci n-am exclus în totalitate tot ce mă privește pe mine acum din filmul Tata, însă faptul că vorbeam despre niște evenimente care au avut loc în trecut și pe care apucasem să le procesez și să lucrez cu ele în diverse ședințe de terapie m-a ajutat să-mi asum acest rol de personaj mult mai ușor și mai simplu decât dacă aș fi vorbit despre relațiile mele de acum, despre familia pe care mi-am construit-o sau dacă nu aș fi făcut toată terapia pe care am făcut-o ca să înțeleg lucrurile astea și să pot vorbi despre ele cu o anumită detașare și cu mai multă înțelegere.
A.L.: Nu ai fost tentată să transformi povestea într-un scenariu de ficțiune?
L.V.: Niciodată nu m-a tentat să regizez un film de ficțiune, e ceva ce nu mă interesează - cel puțin în momentul de față -, pe mine întotdeauna m-a atras și m-a fascinat realitatea mult mai mult decât orice poveste construită, chiar dacă de foarte multe ori la baza multor filme de ficțiune stau povești reale sau inspirate din realitate. Probabil aici vine partea asta din jurnalism care nu a murit niciodată, și anume fascinația pentru lumea în care trăim, pentru comunitățile pe care le trăim împreună cu oamenii din jurul nostru, tot ce se întâmplă la nivel politic și tot ce se întâmplă la nivel social, în continuare de aici mă hrănesc creativ inclusiv pentru munca mea în calitate de regizoare de film documentar. Dar eu, pe lângă film sunt și producătoare pentru televiziunea germană ZDF, mai produc pentru ei diverse materiale și atunci asta mă ține cumva conectată la ceea ce se întâmplă în țară și în lume. Și în continuare, transformările prin care trecem noi ca societate îmi dau mult mai mult de gândit și mă provoacă mult mai mult intelectual și creativ decât orice poveste de ficțiune.
A.L.: Când filmul a ieșit în cinema tu ai decis că n-ai vrea să fie prezentat și în cinematografele din Moldova. Crezi cumva că publicul din Moldova nu e pregătit să fie pus în fața propriei realități, nu e pregătit pentru genul ăsta de subiecte?
L.V.: N-aș spune că tot publicul nu este pregătit, sigur că există și acolo public pasionat de film de artă, format din oameni capabili să citească printre rânduri și să înțeleagă tot felul de nuanțe. Însă o lansare în cinema înseamnă deschiderea către un public larg și m-am gândit că acest lucru i-ar pune în pericol într-un fel sau altul pe părinții mei care în continuare locuiesc în Moldova, cât și pe o mare parte din familia mea extinsă. Și nu asta a fost miza acestei povești, de a arăta cu degetul și de a judeca. Chiar dacă noi am apărut în film și atât eu, cât și părinții mei, surorile, bunica ne asumăm lucrurile prin care am trecut și decizia de a face acest film, rostul și sensul au fost cu totul altul, și anume de a vorbi despre niște lucruri care ne afectează pe toți în egală măsură, care sunt extraordinar de răspândite, un fenomen care este răspândit indiferent de granițe, adică nu că în Moldova e mai grav decât în România sau invers sau în oricare altă țară din lumea asta. Da, până la urmă a fost decizia mea în calitate de regizor și a producătoarei noastre de a-i proteja de un potențial, știu eu, val de ură. Nu aș spune că lumea nu este pregătită pentru un film sau pentru a discuta pe această temă, însă cei care ar putea înțelege cu adevărat ce mi-am propus să spun cu acest film sunt prea puțini ca să risc.
A.L.: Și după atâtea proiecții și discuții cu publicul, îți amintești poate cel mai memorabil sau cea mai frumoasă interacțiune pe care ai avut-o cu cei care au văzut filmul?
L.V.: Au fost foarte multe momente, au fost femei care au venit la mine și mi-au dus flori și mi-au mulțumit și mi-au zis că s-au regăsit foarte mult în poveste și că îi doresc mamei mele curaj, mi-au zis și mie că sunt curajoasă și mi-au mulțumit pentru povestea asta. Au fost trei fete tinere, studente la film, la o proiecție din Egipt de la El Gouna Film Festival, care au venit la mine și m-au îmbrățișat pe rând și nu mi-au spus nimic, în schimb au plâns în hohote în brațele mele. Prima a venit și mi-a zis: "Pot să te îmbrățișez?", i-am zis sigur că da și când am îmbrățișat-o am simțit-o cum începe să tremure și a izbucnit într-un plâns din ăsta, așa din adâncuri, și apoi a fost urmată de celelalte două prietene, și ele au plâns. Și, fără să-mi spună foarte multe, am înțeles totul și ele au înțeles totul despre mine. În general, ce m-a surprins cel mai mult e faptul că oriunde am mers cu filmul foarte multă lume a rezonat cu el, nu pot să zic că toată lumea din sală, însă indiferent că eram în Canada sau în Egipt sau în Germania, în State, majoritatea reacțiilor pe care le-am primit din public au fost de empatie, au fost reacții foarte frumoase care pe mine personal m-au hrănit enorm și mi-au confirmat faptul că alegerile pe care le-am făcut, care nu au fost niște alegeri ușoare până la urmă, a meritat să le fac. Adică nu am făcut un film de dragul de a mă descărca eu, eu n-am avut nevoie de lucrul ăsta, eu mi-am făcut terapia. Ce mi-am dorit cel mai mult a fost ca cei care se regăsesc în această poveste să se uite în interiorul lor cu mai multă înțelegere, empatie, să facă anumite schimbări în viețile lor sau poate pur și simplu să vorbească despre lucrurile astea cu cineva, și o simplă conversație uneori poate să vindece mai mult decât nu știu câte ședințe de terapie.
A.L.: În proiectele tale următoare mai vrei să abordezi subiecte personale sau vrei să muți focusul spre exterior?
L.V.: Nu, cred că am spus tot ce am avut despre viața mea, nu cred că mai e nimic de interes acolo (râde), cel puțin în momentul de față. În general nu mi-aș mai dori să lucrez la genul ăsta de proiecte, pentru că e foarte greu și costisitor emoțional, și repet, sunt atât de multe lucruri în lumea asta despre care trebuie să vorbim. În sânul familiei mele sau în interiorul meu momentan nu există ceva despre care să văd rostul să vorbesc acum.
A.L.: Simți că procesul de creare a filmului a făcut cumva dreptate pentru tatăl tău sau pentru tine?
L.V.: Depinde ce înseamnă dreptate. Sigur că tata a obținut dreptate în justiție, adică a fost despăgubit pentru toți anii în care a fost abuzat de către angajatorul lui și a muncit în condiții inumane. Și pe de altă parte, în relația mea cu el am reușit să găsim un soi de punte pe care ne putem întâlni și putem avea o relație normală, o relație ok. Nu este o relație complet transformată și vindecată, dar nici nu mai are cum să fie și nici nu asta mi-a propus când am început acest demers. Dar mă bucur că pot să am o conversație normală cu el, mă bucur că ne putem întâlni fără toată încărcătura aceea emoțională pe care o simțeam înainte. Cumva s-au limpezit apele, adică tot procesul ăsta prin care am trecut împreună a ajutat enorm să limpezească apele din jurul nostru. Am reușit să găsim un limbaj comun și să putem relaționa ca doi adulți care își acceptă trecutul, nu îl mai lasă să atârne atât de greu asupra lor și încearcă să construiască un viitor.
A.L.: Și acum, că faci parte din lumea cineaștilor, ce crezi că este insuficient în industria de film din România sau din Republica Moldova? De ce resurse ar trebui să dispună industria ca să ajute tinerii cineaști?
L.V.: E mult spus că fac parte din această industrie. Realizarea unui film te poate face cineast, da, ți se poate confirma acest rol, însă cred că să faci parte din această industrie înseamnă să fii cu acei oameni, să înțelegi mecanismele, să operezi în interiorul acestei industrii cu ușurință, și asta e ceva ce încă nu simt că fac neapărat. Dar și pentru că tipul de produs cultural pe care îl facem noi e foarte diferit de ceea ce numim în mod convențional industria cinematografică. Adică regizorii de film documentar sunt cumva priviți și din interiorul industriei cu ochi diferiți față de regizorii de film de ficțiune. Dar pot să vorbesc despre condiția filmului documentar și a felului în care acesta este foarte puțin susținut de către fondurile de cinematografie. În primul rând, există foarte puține oportunități pentru cei care vor să facă film documentar dacă ei nu au resurse pe care să le folosească la începutul drumului, e foarte greu accesezi resurse financiare pentru dezvoltarea unui film și asta e o etapă esențială în acest proces. Practic, dacă tu nu ai bani din buzunar pentru cel puțin un an în care să pre-documentezi o poveste și să scrii un scenariu și abia apoi să aplici la o finanțare, nu prea ai cum să faci filmul. În străinătate există câteva fonduri care asigură finanțare pentru această etapă extrem de importantă, dar sunt prea puține, iar la noi sunt complet inexistente. Felul în care este finanțat filmul în general de către CNC-ul din Republica Moldova și din România cred că ar poate fi îmbunătățit. Există o foarte mare dependență față de un producător foarte experimentat, ceea ce e foarte greu pentru un regizor debutant, și noi (împreună cu partenerul meu, Radu Ciorniciuc) am întâmpinat dificultăți în a ne găsi producător la primul nostru film (Acasă / My Home, 2020), am reușit să colaborăm cu Monica Lăzurean-Gorgan și asta ne-a ajutat enorm, dar până să ajungem la ea am întâmpinat dificultăți indiferent de cât de bun era materialul pe care îl aveam, cât de puternică era povestea, sunt niște obstacole destul de mari pentru un debutant.
A.L.: Te gândești la un nou proiect sau lucrezi deja la ceva?
L.V.: Lucrez la ceva, dar nu sunt încă gata să vorbesc despre asta, e foarte devreme să spun clar că ăsta va fi următorul meu film, pentru că etapa asta de pre-documentare e foarte tricky și foarte fragilă. Nu stau degeaba (râde), dar pentru că nu mai e o poveste personală și nu mai am acces atât de ușor la oameni trebuie să lucrez mai mult ca să mă asigur că pot să spun povestea pe care o văd eu.