Am discutat despre modul în care s-a născut ideea acestui scurtmetraj și despre motivele din spatele acestei abordări a subiectului. Matei mi-a povestit despre inspirația din spatele scenei patinajului, probabil cea mai puternică din film, precum și despre parcursul proiectului - de la scenariu până la forma sa finală. Ulterior, am vorbit despre evoluția sa ca artist, folosind un alt scurtmetraj al său drept punct de reper, și, nu în ultimul rând, despre planurile sale de viitor.
Răzvan Rocaș: Cum s-a născut ideea pentru Bunicu doarme și cât de personală este pentru tine?
Matei Branea: Am făcut ilustrațiile pentru un manual de Limba Română pentru clasa a III-a și m-am confruntat cu eterna obsesie din publicitate că dacă personajul nu zâmbește, nu e bine. Am realizat că suntem educați să prețuim exclusiv fericirea și habar nu avem să gestionăm alte sentimente. Tatăl meu îmi zice (ironic) că "suferința nu e dată oricui". Am înțeles că ceea ce dorea să îmi zică e că fiecare sentiment trebuie parcurs cu atenție și înțeles. Așa că mi-am zis că trebuie să iau taurul de coarne și să fac o carte despre moarte pentru copii. La moartea tatălui meu am fost uimit de cum fetița de 6 ani a fratelui meu, prima nepoată, a gestionat momentul. A fost un exemplu de cum poți parcurge doliul, trist, dar în pace cu momentul. Am povestit despre ideea mea cu Ulrich Fasshauer (scriitorul de cărți pentru tineret din Berlin) și au urmat 5 ani de lucru timp în care proiectul de carte a devenit un film.
R.R.: Deși subiectul e unul greu, filmul are un ton cald și senin, atât narativ, cât și vizual. Tonul acesta a fost o alegere conștientă de la început sau a apărut pe parcurs?
M.B.: Tonul vine din felul de a fi al tatălui meu și al Almei, nepoata mea, din modul în care am dorit să spun povestea delicată, dar fără să fac o dramă din asta, din felul sensibil de a scrie al lui Uli și din procesul de transpunere cinematografică a poveștii la care am lucrat cu Ana Branea, soția mea, editor de film. Au fost multe schimbări pe parcurs: personajul a devenit unul feminin, am eliminat anumite episoade și am avut multe încercări de transpunere vizuală. Am avut mereu ca focus faptul de a nu fi clar sau de a nu lăsa spectatorul să uite care e starea de fapt și să își pună întrebarea dacă e vorba de realitate sau e imaginație. Iar în primul rând am vrut să fie o poveste amuzantă.
R.R.: Secvența de patinaj dintre bunic și Alma e foarte puternică emoțional. Cum ai construit acest moment și cât de mult vine dintr-o experiență sau emoție personală?
M.B.: Când eram mic, ne uitam cu tata la toate competițiile sportive de la TV. Patinajul artistic ne fascina. Era o combinație între un spectacol care parcă nu ar fi fost ceva de olimpiadă. Era și dans, și acrobație, dar performanțele sportive erau extraordinare. Ne ținea cu sufletul la gură, mai ales la triplu lutz și mai ales dacă evenimentul era comentat de Cristian Țopescu. Tatăl meu nu a fost patinator la propriu, dar a patinat toată viața printr-o varietate de vocații și îndeletniciri artistice (actor, regizor, artizan), cu dificultate, grațios și cu momente remarcabile. M-am bucurat să fac această scenă în care se întâlnește cu Alma și mi-am propus să arăt că un copil știe prin ce trece și că "e ok to let go".
R.R.: Cât de mult s-a schimbat filmul față de ideea inițială? A existat un moment în care ai simțit că direcția se transformă semnificativ?
M.B.: Structura filmul a trecut prin transformări de la adaptarea de către Uli de la text de carte la formatul de scenariu. Apoi am lucrat cu extraordinara Rita Domony în cadrul CEE Animation Workshop, care a înțeles exact ce caut și a empatizat cu filmul, ceea ce m-a ajutat enorm să îmi pot menține viziunea artistică în contact cu toate părerile și sfaturile avizate pe care le primeam. Lucrul cu Ana a mai adus o serie de modificări în raport de cum transmiți o idee cinematografic. De asemenea, Helga Fodorean și Vessela Dantceva, producătoarele filmului, și colaborarea cu echipa au adus tot felul de îmbunătățiri poveștii finale. Trebuie să subliniez importanța coloanei sonore, unde am beneficiat de colaborarea cu Smart Sound Studio și unde desenele noastre mișcătoare au prins cu adevărat viață.
R.R.: Crezi că animația oferă o libertate mai mare în a aborda astfel de teme sensibile?
M.B.: Așa se zice. Poți multe în animație și cred că prin posibilitatea de a reinterpreta și sintetiza vizual realitatea, putem exprima sentimente și acțiuni ambigue sau polivalente. filmul de animație poate "da față" unor lucruri ce nu pot fi surprinse cu alte mijloace. Poate cel mai apropiat exemplu ar fi Haiku-ul?!
R.R.: Ce a însemnat pentru tine, la nivel personal, realizarea acestui film? A schimbat ceva în felul în care privești tema pierderii?
M.B.: Cu filmul ăsta cred că am enunțat și m-am pronunțat pe tema pierderii în familie și a felului cum putem să relaționăm în acest context sensibil.
R.R.: Privind înapoi la Omulan!, cum simți că te-ai dezvoltat ca artist până la acest film și cum a evoluat relația cu mediul animat?
M.B.: Omulan rămâne personajul meu de suflet și încă nu simt că l-am explorat complet. Cu Bunicu doarme am vrut să încerc un alt fel de a povesti față de modul meu predilect: scurt și la obiect. De asemenea, am extins colaborarea cu echipa de animație. Anna Florea, Luiz Stockler, Andrei Berculescu, Nikolay Ivanov și Claudia Ilea au avut un aport esențial construcția personalităților celor două personaje. Un alt loc în care am câștigat experiență este în lucrul cu muzica de film, unde am colaborat cu versatila compozitoare franceză Delphine Mantoulet. Fiecare film este o aventură și un prilej de întâlniri fantastice.
R.R.: Ce alte proiecte urmează pentru tine și ce ți-ai dori să explorezi în continuare?
M.B.: Am mai multe proiecte de carte on hold și same as everyday Pinky, un proiect de film docu-ficțiune de animație și filmare reală cu Omulan. Primul proiect pe agendă este însă cartea Bunicul doarme unde, momentan, avem în vedere o revizuire cu Uli a textului original. În paralel, eu explorez mai multe direcții vizuale între bandă desenată și ilustrație.