Imagine all the people

La început a fost o coadă. Una haotică, cu strigături, cu nervi, cu genunchi și cu opinii diverse. Se stătea la marginea lumii, unde zvonul spunea că se vede mai bine viitorul, dacă te apleci suficient de mult încât să-ți pierzi echilibrul. Toți au ales aceeași parte a Pământului, dintr-un reflex vechi de turmă alfabetizată, un "murfism" la început de drum, dacă e aglomerație, sigur se întâmplă ceva important.

Planeta a tușit o dată, exact ca boala care îți bate la ușă și nu o bagi în seamă. Apoi încă o dată. Un sunet sec, de mecanism uitat într-un univers infinit.

Greutatea lor a făcut Pământul să se încline, timid la început, ca o minciună spusă cu jumătate de gură. Te-ai fi așteptat să plece, să se risipească... dimpotrivă, s-au mai adunat. Erau acolo contabili ai apocalipsei, copii cu baloane dezumflate, femei care își țineau respirația ca pe o relicvă și bărbați care își căutau sensul în buzunare, printre chei care nu mai deschideau nimic.

Când Pământul s-a răsturnat complet, a fost liniște. O liniște groasă, unsuroasă, în care fiecare a auzit pentru prima dată cum îi scârțâie gândurile. Cu susul în jos, mările au rămas lipite de cer ca niște pete de cerneală încăpățânate, iar munții au devenit niște negi cosmici, jenanți, dar inevitabili. Gravitația a făcut o pauză de țigară și nimeni n-a știut dacă să cadă sau să se agațe.
- V-am zis eu, a murmurat cineva, cu vocea unui profet care și-a pierdut notițele.

În mulțime, un bătrân își mângâia pălăria, de parcă ar fi fost ultimul animal domestic rămas. Lângă el, o fată număra până la infinit și înapoi, dar se oprea mereu la trei, pentru că trei era rotund și sigur. Un bărbat își scotea zilnic inima la aerisit, o punea pe o sfoară invizibilă și o privea cum nu se usucă niciodată.

Au început să cadă obiecte fără nume. Sau poate numele cădeau, iar obiectele rămâneau suspendate, neștiind cui să mai aparțină. Unii au încercat să inventeze noi direcții. Înainte devenise în jos, iar înapoi era suspect de aproape de adevăr. S-au ținut ședințe, s-au votat concluzii, s-au scris chiar manifeste, care nu duceau nicăieri, pentru că nicăieri era deja ocupat.

Între timp, planeta, întoarsă cu fundul în sus, părea liniștită. Ca un copil pedepsit care a înțeles foarte bine lecția greșită. În acea poziție indecentă, demonstra fără să clipească ceea ce nimeni nu voia să admită. Forma nu fusese niciodată o adevărată problemă, dar direcția în care ne îndreptaserăm, da.
- Dacă ne mutăm pe cealaltă parte?, a întrebat cineva.

Întrebarea a căzut greu, ca un obiect cu densitate morală mare. Imaginează-ți un ciocan imens ratându-ți la milimetru fruntea. Oamenii s-au privit unii pe alții, speriați de posibilitatea mișcării. Coadă fără coadă, sens fără sens. Era mai simplu să rămână acolo, strânși, lipiți, convinși că apropierea ține loc de înțelegere.

Și în momentul acela, fără avertisment, cineva a făcut un pas înapoi. Un singur pas, mic, indecis, dar suficient cât să creeze o fisură în mulțime. Pământul a tresărit. Ar fi putut să se revolte, dar nu a făcut-o. Doar a așteptat, ca un animal care nu mai mușcă, dar nu a uitat.

Restul au rămas. Au înțeles că marginea a fost întotdeauna la ei.