Coridorul Wannabe
Dragoș Marcean
Dragoș Marcean
Stau în fața unei uși deschise care duce către un coridor întunecat și privesc abisul fără să știu ce mă va aștepta. În spate duc un ghiozdan. Îl am doar de câțiva ani, deci pot spune că e ca nou. Am și câteva lucruri în el, nu foarte multe, dar sunt ale mele. Unele bune, altele rele și câteva pe care-aș vrea să le sufoc noaptea cu o pernă. Dar nu voi face asta. Oricât de mică a fi, o cărămidă e tot o cărămidă și poate ajuta la susținerea unei fundații cât de cât.
Fac un pas înainte, apoi mă retrag. Apoi iar și iar. Ca un tango al unei găini cu capul tăiat, habar n-am ce să fac. Cu fiecare clipă de tăgadă, năvălesc vocile.
"N-ai tu timp de din-astea".
"Vezi-ți de treabă".
"Drept cine te crezi tu, mă?".
Apoi, ghidat de vechea zicală "N-ai nimic de pierdut", pășesc hotărât și închid ușa după mine. Deodată, coridorul este iluminat de câteva lampadare care emană o lumină caldă și care scot la iveală câteva uși. Strâng mai bine de curelele ghiozdanului și înaintez. Oare ce se ascunde în spatele lor? Trec de una, de două și până la urmă curiozitatea mă oprește. Mă apropii de o ușă și citesc numele de pe ea.
"Viorel".
OK? Hai să vedem. Deschid ușa, îmi vâr capul înăuntru și văd dealuri vaste și împădurite. Întorc capul spre stânga și mă retrag degrabă, pentru că într-o viteză uimitoare vine spre mine un biciclist. E hăituit de două ATV-uri conduse de niște bărbați mascați și înarmați. Cu toate că sunt pe vehicule motorizate, urmăritorii cu greu îi fac față biciclistului care nici măcar nu se sinchisește să se țină de ghidon. Are în mâini un caiet și un pix și scrie cu atâta frenezie încât paginile zboară precum niște proiectile. Foaie după foaie după foaie, biciclistul, cu calmul și sobrietatea unui veteran, aruncă cu mii și mii de cuvinte în urmăritorii care trebuie să facă manevre de eschivă. N-a trecut mult timp până să-i pierd din priviri, ascunși de desișul pădurii. Adun câteva foi pe care mi le pun în ghiozdan, părăsesc încăperea și închid ușa în urma mea, apoi pornesc din nou pe coridor.
Mai trec de câteva uși și mă opresc în dreptul uneia dinăuntrul căreia se aud sunete care-mi provoacă frisoane. Pielea mi se face de găină. Sunt strigăte de disperare și frică pură. Pe ușă e scris "Codruța".
Deschid și mă găsesc în spatele unei săli de teatru goale. Un singur scaun e ocupat de cineva care poartă o beretă roșie și agită un stilou. Nu mică mi-este mirarea când descopăr sursa urletelor. Pe scenă, tremurând de frică, sunt o duzină de figuri fantomatice care seamănă cu niște flăcări negre, mari cât niște urși.
- Merdre! Vous êtes inutiles! urlă femeia la figurile demonice și-i amenință cu stiloul. Dacă v-am spus o dată, v-am spus de un milion de ori: voi nu faceți ce vă taie capul în piesa mea de teatru, compris-vous? Dacă mai văd o singură mișcare greșită din partea vreunuia dintre voi, adio et au revoir!
Milităria n-a fost dată jos din pod, ci a fost prăvălită la vale. Niciunul nu îndrăznește să crâcnească, în ciuda înfățișării lor terifiante.
- OK. Et un, deux... trois, quatre...
Și ca la comandă, flăcările încep să danseze pe numărătoarea doamnei cu beretă. Pare că execută ceva ce seamănă cu dansul pinguinului, varianta din iad. Dar când totul pare că merge conform coregrafiei, unul dintre demoni se împiedică și cade peste scaune. Celelalte flăcări negre îngheață. Femeia se ridică lent. Apoi, țintește stiloul către împiedicat care degrabă se transformă în cenușă ce-a plutit până la mine.
- Avez-vous quelque chose de comentat? Așa credeam și eu. Acum, la treabă! Et un, deux...
Rup o foaie goală din ghiozdan și fac un plic din ea, apoi adun câtă cenușă pot în el. Pun plicul în spate și plec fix când demonii încep să plângă.
Pornesc din nou la pas. Unele uși sunt încuiate, altele sunt cu semnul "De vânzare".
Ajung în dreptul uneia frumos renovate pe care scrie "Gabriela". De curiozitate dau să intru, dar ușa nu se deschide. Pare blocată de ceva. Dau să împing mai tare și aud că cineva strigă de dinăuntru:
- Nu intra că nu demult pusei parchetul. Vino mai târziu!
Mă îndrept spre o altă ușă pe care scrie "Laura". Mă uit înăuntru și casc ochii cât cepele. Văd pe cineva care este multiplicat. Ca și cum cineva s-a clonat de zece ori. O clonă stă la un birou și scrie de mai să ia foc caietul. Alta citește într-un colț, alta stă pe canapea la discuții, împreună cu unii ce par a fi scriitori. Una trece degrabă pe lângă mine scuzându-se că are de participat la un cenaclu literar. O altă variantă prezintă o carte la o mulțime de ascultători, iar alta scrie o recenzie. Mai stau puțin și admir haosul ordonat din fața mea, apoi închid ușa și plec impresionat.
Aproape ajung de capătul coridorului și văd o ultimă ușă. De după ea se aud niște sunete înăbușite de chitară și tobe, iar pe ea este desenat un graffitti cu degetul mijlociu ridicat și niciun nume. Intrigat, deschid ușa și sunt azvârlit de peretele opus, lipindu-mă de el ca o șosetă udă. Din cameră năvălește un solo de chitară electrică în genul punk-rock, acompaniat de niște tobe agresive pe care le simt în cutia toracică și un urlet puternic al unui solist vocal. În clipa următoare, iese din cameră în bărbat chel, cu mustață și cioc, purtând o pereche de bocanci negri din piele și niște blugi cu bretele și nimic altceva. Pe piept are tatuat același deget mijlociu ca pe ușă și cu mesajul "Fuck the system!".
- Treci, mă, încoace! îmi spune el și mă dezlipește de pe perete. Ascultă la Buzea și ia notițe: n-o să ajungi nicăieri dacă ți-e frică să spui ce crezi. Dacă e musai să fii o oaie, fii, bă, oaia aia neagră, că pe ea o ține minte lumea. Și dacă ai ceva de zis, umflă-ți plămânii și urlă cât de tare poți să te audă lumea! Și să nu-ți fie frică de niște țâțe, niște buci și niște puli. Cu rușinea mori de foame, auzi? Hai, acuma du-te și arată-le tu! Te-am pupat!
Și se întoarce în cameră să-și continue concertul în uralele fanilor. Ușa se trântește în spatele lui. Dacă aș fi avut păr, mi-ar fi căzut din cap.
Contemplu câteva minute ce mi s-a întâmplat, apoi zâmbesc. Mă ridic, mă șterg de praf și mă îndrept spre ieșire. Ies la aer și inspir adânc. Cu zâmbetul pe buze și spatele drept, continui pe drumul meu cu un ghiozdan mai greu decât atunci când am intrat în coridor.