Buzea (III) - Schimbarea la fașă

Textele din seria Buzea / Wannabe au fost scrise în cadrul cursului de scriere Wannabe 3.0 - Școala de scris al lui Mihai Buzea (1 aprilie - 1 iunie 2025). LiterNet va publica o parte din textele scrise în cadrul acestui curs.


Și-ar fi ratat viața fără nicio urmă de regret. Nopțile pierdute, când în dezbateri literare, când în grosolănii la drumul mare, dar, de fiecare dată, rugându-se cu zel la zeul bețivilor de pretutindeni ca picioarele să îi mai cunoască încă direcția spre casă, ca găinile libere care se întorc singure seara la coteț. Asta doar după ce ospătarul a terminat de dat cu mopul în jurul picioarelor lui și se pregătește, neconvins, să și le ia la spinare. Încă o seară reușită, ca multe altele dinaintea ei. Îi era de ajuns, era liber să-și bea creierii și să trăiască după cum bine avea el chef. Totul ar fi continuat până când viața s-ar fi despărțit de el. Dar se pare că ea, viața, nu și-a încheiat socotelile cu el încă: i-a dăruit o fetiță când s-ar fi așteptat mai puțin. Venirea ei a avut efectul Nagasaki și Hiroshima la un loc asupra lui - l-a nivelat. Și-a dat seama că ar face orice să o protejeze în primul rând de indivizi... ca el însuși. I-a derulat viața prin fața ochilor minții și s-a cutremurat. Nu putea să se știe vinovat de viitoarele ei alegeri în materie de parteneri.

Dacă de soție nu mai avea de mult nicio jenă, ea îl acceptase deja cu bune și mai ales cu rele, cu cea mică îi era peste puteri să joace cartea nepăsării sau a pseudo-independenței. De ochii ei nu se putea fofila, pe ea nu o putea minți. Deși viața lui nu însumase multă bucurie, mai degrabă suferință încondeiată sporadic de umilință, în ochii ei a găsit ceva pentru care să își dorească să ia în piept, neobosit, carnavalul. Fetița, fetița lui, i s-a cuibărit în piept și a încălzit locul, ca o pisică încolăcită. A pus un foc nou, un foc viu, într-un șemineu stins. Om în toată firea, se pierdea doar auzind-o gângurind. Nașterea ei a fost și renașterea lui. Și-a găsit le raison d'être și nu era nimic ce nu ar fi făcut pentru ea, ca să o știe în siguranță. Și-a redus întâlnirile cu alcoolul și cu amicii de pahar, a început să-și îngrijească sănătatea prin dietă. Și mai ales prin alergări lungi până când corpul nu i-a mai cerut alcool. Și-a exorcizat demonii prin epuizare. A renunțat la tot ce credea că era viața lui, la pilonii existenței lui, la stilul care l-ar fi îngropat încet și sigur în uitare și anonimat. Pe piatra lui funerară n-avea să scrie "Aici șade un ratat". Nu-nu! El are să-i lase o moștenire de care să fie mândră.

Pentru ea și-a impus un program draconic de lucru. A scris carte după carte. Pentru ea s-a reclădit. De la cel care închidea cârciuma a devenit tatăl responsabil preocupat de aportul nutritiv al meselor pregătite, de mâna lui, celei mici. Și-a setat obiective și le-a urmărit ca un câine de vânătoare. Făcea orice ar fi putut și mai mult de-atât pentru că pisiconele lui merita tot ce era mai bun de la viață.

Nu ar fi crezut niciodată că ar putea fi un tată bun, credea că gena paternă îi lipsea din genotip. Dar s-a dovedit doar o genă recesivă, existentă, deși inactivă. Mânuțele care i se agățau de degete îl electrizau până la măduvă. Își imagina că e un nor de puf în care ea să stea regește. I-ar fi făcut orice poftă, ar fi stat și în cap și în lumânare. Se vedea avion care o duce departe, dincolo de nori. Sau un leagăn care îi dă lumea peste cap, în timp ce ea chițăie de extaz și de teamă. Râdea cu vocea ei senină până la epuizare. Ca un minut mai târziu să ceară din nou. Pentru ea, el nu era niciodată obosit. Și nu-l durea niciodată spatele când îi devenea căluț care tropăia și alerga mânat de clopoței vocii ei. Era cu adevărat vrăjitoare. Pe el l-a vrăjit și l-a luat în stăpânire ca pe un drept cuvenit. Din naștere.

Devenise un clișeu ambulant, cel al unui tată de fată. Nici nu-i mai păsa, orgoliul i se topise ca o bucată de unt în tigaie. Și se clarificase tot ca untul. A lăsat să se evapore din el tot ceea ce nu i-ar fi servit rolului de tată. Le-a abandonat ca pe niște piei de șarpe, ca și când costumul devenea dintr-o dată strâmt. ¥S-a dus la Krav Maga ca să o poată apăra și ca să o învețe cum să se apere singură când el nu o va mai putea face. S-a gândit bine la tot. Și-ar fi crescut 10 mâini cu care să acopere orice fisură din bărcuța vieții ei, asigurând un traiect lin și ușor, indiferent câți cărbuni încinși ar fi înghițit, ca armăsarii din poveste. Râdea de el când își dădea seama cât de mult l-a schimbat simpla ei apariție. Când primul ei cuvânt a fost tati, a crezut că o să-i crape inima de fericire. Se ruga la un Dumnezeu în care nu mai credea de mult să îi îngăduie cât mai multe zile alături de ea ca să o poată vedea crescând și mai apoi plecând către viața ei puternică și știindu-se iubită fără margini.
- Pisicone, mi-ai salvat viața și n-ai să o știi. Nu știu cu ce vrăjitorii ai venit să mă încerci, dar iată, m-am lepădat de mine ca să-ți fiu tată, cel mai bun tată. Eu care credeam că nu s-a născut femeie care să mă îngenuncheze. Asta până te-ai născut tu. Dragostea mea n-ar încăpea în nicio carte pe care aș putea vreodată să încerc s-o scriu, e nepământeană, infinită. Tati te iubește, licornul meu magic.

Devenise un Buzea bun, pe cât poate un Buzea să fie bun. A fost surprins de ce noi resurse își descoperea, de câtă bunătate și răbdare ascundea. Era bun, era un tată bun. A văzut clar ceea ce alcoolul îi ascundea: că are o inimă mare, plină de iubire. O inimă de care restul lumii nu avusese niciodată nevoie și pe care nu i-ar fi observat-o nimeni altcineva. Alături de ea a regăsit ceva ce credea irecuperabil: propria inocență. Și puternica, deși discreta, magie care a mai rămas în lume. A avut nevoie de ochii ei pentru a vedea.