Acest loc blestemat este un spectacol inspirat din povești reale documentate la Centrul de Detenție pentru Minori și Tineri din Craiova. În centrul acțiunii se află Victor, un adolescent de 17 ani, care încearcă să-și pună ordine în viață prin consiliere psihologică și Ionuț, un băiat de 14 ani dintr-un sat izolat, care experimentează libertatea fără constrângeri. Un eveniment îndepărtat va schimba radical viețile celor doi. În spectacol joacă și Florin Aioane.
Acest loc blestemat explorează conflictul dintre reabilitare socială și violență sistemică. Spectacolul face parte din proiectul Închis/Deschis. - Împuternicirea tinerilor din Centrele de Detenție prin teatru - aria Intervenție Culturală, organizat de Asociația Culturală Replika și cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național - AFCN.
Florin Aioane: Cum s-a născut proiectul? Cine a venit cu ideea? A fost pentru prima oară când ai colaborat cu Anamaria Feraru și Ruxandra Simion în calitate de dramaturge?
Larisa Popa: Propunerea pentru proiect a venit din partea Centrului de Teatru Educațional Replika, care mai lucrase la un proiect în Penitenciarul de Femei Târgșor - Ploiești și au considerat util să demarăm un proiect și într-un centru de detenție pentru minori. Ideea m-a interesat imediat și m-am bucurat că mi s-a oferit această ocazie și că cei de la Replika acordă atâta încredere generațiilor tinere.
Curând am decis că metoda cea mai potrivită de lucru este "Teatrul Forum"; Ane (Anamaria Feraru) și Ruxi (Ruxandra Simion) aveau deja experiență pe partea asta, pentru mine a fost prima dată, dar îmi doream de mult să mă familiarizez cu metoda. "Teatrul Forum" este o formă de teatru interactiv, care își propune să găsească posibile soluții pentru problemele de ordin social sau politic cu care se confruntă diferite categorii marginalizate. Miza este să lucrezi cu persoanele direct afectate de problema respectivă, o formă de abuz de putere, iar spectatorii, parte a aceleiași comunități, să poată interveni pe scenă pentru a propune rezolvări.
Cu Ane am mai lucrat în facultate, cât timp eu eram studentă la Regie, iar ea era masterandă la Scriere Dramatică. Am colaborat pentru un atelier condus de Alexandra Badea, am lucrat cu ea și în calitate de dramaturgă, și de actriță. Cu Ruxi nu mai lucrasem înainte, dar o cunoșteam de la un atelier de Teatru Sonor, de la Replika.
F.A.: În ce a constat perioada de documentare? Cum a fost să lucrezi în Centrul de Detenție pentru Minori și Tineri din Craiova? Ce ți-au inspirat tinerii privați de libertate de acolo? Ai avut preconcepții?
L.P.: Am avut la dispoziție aproximativ două săptămâni, în care mergeam zilnic (în afara weekend-urilor) la Centrul de Detenție. În prima parte a zilei făceam atelierele, iar în a doua parte, interviuri cu participanții sau cu membrii personalului. A fost o perioadă foarte intensă, îmi amintesc că rar vorbeam despre altceva decât despre ce descopeream lucrând cu băieții. Era un grup de 8-10 persoane, dintre cei care se comportau cel mai frumos; eram de părere că trebuie să aibă deschiderea și dorința să lucreze, nu să se simtă forțați să fie acolo.
În prima zi, ni s-au părut toți foarte retrași, nu știau la ce să se aștepte. Am observat și unele dinamici de putere în interiorul grupului, pe care încercam să le temperăm, dar situațiile de tipul acesta sunt delicate. Se formează niște ierarhii foarte bine înrădăcinate între ei și, am aflat mai târziu, fiecare nou-venit învață foarte repede "care-i este locul".
Nu am avut nicio preconcepție. Știam că, în fond, sunt niște copii și că cel mai bine ar fi să lucrăm cu ei cum am lucra cu orice alt grup de copii sau tineri. Și așa a și fost. Diferența dintre cum erau în prima zi când i-am cunoscut și cum erau la finalul atelierului a fost uriașă. Aveau mult mai multă încredere în ei, în grup, în noi, erau mai relaxați, se vedea că erau mândri că le arată celorlalți colegi (care veniseră ca spectatori la reprezentația finală) ce au învățat.
F.A.: După ce v-ați inspirat din poveștile reale ale tinerilor privați de libertate, ați conceput o piesă de teatru care a stat la baza spectacolului. Cum ai / ați decis distribuția? Când ați căutat / văzut / lucrat cu actorii la care v-ați gândit, v-ați raportat la similitudinile dintre oamenii reali și actorii care urmau să interpreteze poveștile acestora?
L.P.: Primul actor care mi-a venit în minte, încă dinainte ca piesa să fie scrisă, a fost Filip Popescu, care îl joacă acum pe "Ionuț". La Centru, era un băiat căruia Filip îi semăna foarte mult, atât fizic, cât și la nivel de temperament. Povestea lui m-a impresionat foarte tare, iar felul cum Ane și Ruxi au integrat-o în piesă este minunat - păstrează același paradox între vulnerabilitate și duritate pe care îl remarcasem în acest băiat. Și Filip face o treabă foarte bună.
Cu Sorin Manea, actorul care îl joacă pe "Hordoș", m-am întâlnit pentru o lectură la un alt spectacol la care am lucrat. În timpul acelei lecturi mă gândeam constant "ăsta e Hordoș, îl avem pe Hordoș". A fost un noroc, Sorin chiar este, trup și suflet, Hordoș.
Pe Jim ne doream să-l ducem într-o zonă ușor diferită față de persoanele care au inspirat povestea lui. Deci aici nu ne-am bazat atât de tare pe asemănarea cu oamenii reali. Ane a fost cea care te-a recomandat pe tine. Întâmplarea face că aveai niște referințe foarte concrete în minte, din experiențe personale, care te-au ajutat să îl conturezi foarte frumos pe Jim, să-l nuanțezi, să-l umanizezi.
Ideea de a o distribui pe Katia Pascariu în personajul Silvia a venit foarte natural, aproape de la sine. Ne doream o figură maternă, caldă, dar care să aibă și forță. Psiholoaga Centrului, pe care am intervievat-o, fusese înainte supraveghetor, ne povestise despre niște situații-limită pe care fusese nevoită să le gestioneze și pe care le rezolvase surprinzător de empatic, de grijuliu. Totodată, ea era și cea care se lăsa cel mai mult afectată de problemele cu care se confruntau băieții pe care îi consilia. Era foarte dedicată muncii ei și vizibil preocupată de condiția tinerilor privați de libertate. Același tip de preocupare l-am regăsit și în Katia, care a fost de la început interesată de proiect și de subiectul ales. A fost o bucurie să lucrez în această formulă și cred că am făcut alegerile cele mai bune.
F.A.: Textul spectacolului prezintă doar povești reale? Ați îmbinat mai multe elemente din viețile oamenilor care v-au oferit interviuri? Ce ați urmărit dincolo de prezentarea destinelor acestor tineri?
L.P.: Piesa este bazată în proporție de 90% pe povești reale, incluzând replici luate ca atare din interviuri. Dar relațiile dintre personaje și anumite situații au fost create de Ane și Ruxi, pentru a oferi coerență textului piesei. Personajele sunt construite îmbinând poveștile mai multor tineri. Ce ne-am propus cu acest spectacol a fost să accentuăm violența sistemică responsabilă pentru felul în care unii dintre acești tineri ajung să comită infracțiuni sau pentru recidivarea lor. Principalul factor este mediul de proveniență: sărăcia, lipsa educației, familia disfuncțională sau lipsa unei familii. Acestea sunt și motivele pentru care cei mai mulți ajung din nou în mediul infracțional, după eliberare. Întoarcerea în același mediu anulează, de cele mai multe ori, munca personalului de reintegrare socială.
F.A.: Spectacolul a avut premiera în martie 2025 la Centrul de Teatru Educațional Replika. Înainte de asta, textul a fost prezentat sub forma unui spectacol-lectură în noiembrie 2024. Cum ai vizualizat acest spectacol? Ai avut un concept regizoral prestabilit? Te-ai consultat cu scenografa? Oferă-ne mai multe detalii despre spațiul de joc.
L.P.: Conceptul asupra spectacolului a venit în lucrul cu scenografa Ilinca Gavriliță. Prima mea certitudine a fost de a dispune publicul pe patru laturi, iar actorii să ocupe câte un loc pe fiecare latură, să asiste mereu la scenele celorlalți, pe principiul că "ceea ce este în afară determină realitatea din închisoare". De aici am pornit cu Ilinca. Decorul este unul auster, gri, dispus simetric, format din 3 mese pe roți și patru suporturi pentru Moving Head-urile pe care le folosim în spectacol. Asupra decorului, actorii intervin cu elemente minime de recuzită, pentru a personaliza fiecare spațiu în parte. Ne-am propus să articulăm ideea de constrângere, de gol. În aceeași direcție am lucrat și cu Ștefan Dumitra, Lighting Designer-ul și cu Robert Găgeată, care a compus muzica. Mi-am dorit ca rezultatul să fie unul simplu, curat, să primeze poveștile acestor oameni. (două ample galerii foto puteți vedea pe LiterNet, realizate de Dinu Lazăr - aici - și Dan Moruzan - aici)
F.A.: A urmat apoi proiectul "Punți: Intervenție teatrală pentru tinerii privați de libertate" (organizat de Asociația Culturală Replika și cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național - AFCN) în cadrul căruia urma ca spectacolul să fie jucat în trei centre de detenție din țară (Tichilești, Buziaș, Târgu Ocna). Pe lângă aceste trei reprezentații, împreună cu Anamaria Feraru, ai susținut, în calitate de facilitator, ateliere de "Teatrul Forum" cu tinerii de la Centrul de Detenție Tichilești timp de două săptămâni. Spune-mi, te rog, cum au primit tinerii aceste spectacole? Cu ce au rămas? S-au simțit reprezentați? Ce impresii le-au lăsat? Iar apoi, te rog să-mi povestești cum a fost să lucrați două săptămâni cu ei. În ce au constat aceste ateliere? Ce ai învățat despre viața lor dinaintea instituționalizării, din timpul ei și de după?
L.P.: Ar fi trebuit să mergem în toate cele patru Centre de Detenție din țară, numai că cel de la Craiova se afla în restructurări, iar tinerii internați acolo au fost mutați la Tichilești. Astfel, o parte dintre ei au putut veni la spectacol, inclusiv unul dintre băieții cu care lucraserăm la primul atelier. Pentru noi, acesta reprezenta testul suprem care arăta dacă am reușit cu adevărat să surprindem realitatea tinerilor privați de libertate. Spectacolul a fost primit foarte bine în toate trei centrele, îi auzeam vorbind între ei sau direct cu actorii, confirmând unele situații, râzând la ceva ce li se părea familiar sau oftând la ceva ce i-a atins. Au existat și multe momente de tăcere, în care doar urmăreau ce se întâmplă. În cadrul sesiunilor de Q&A care au urmat, au povestit cum și ei au făcut lucruri similare sau fix la fel ca în spectacol. Ne-a uimit cât de bine au reușit să articuleze care erau problemele cu care se confruntau personajele, ce i-a determinat să ajungă într-o anume situație.
Atelierele de la Tichilești au fost tot pe metoda "Teatrului Forum" și am lucrat cu 2 grupe pe zi. Spre deosebire de prima dată, când am lucrat pe situații de abuz de putere întâlnite în libertate, la muncă, acum am abordat un subiect legat de viața într-un centru de detenție. Obstacolul cu care ne-am confruntat acum a fost că niciunul dintre ei nu voia să joace personajul "Opresat" (cel care suferă abuzul). Într-un final, problema a fost depășită, iar felul în care reușeau să identifice eventuale nereguli în lucru, la nivel de regie, de dramaturgie, de adaptare la partener, a fost senzațional și un semn clar că erau pe deplin implicați în proces. Mi-au umplut inima!
Ce am învățat este că, pentru ei, lumea funcționează altfel: când ești privat de libertate în anii tăi formatori și ești forțat într-o dinamică de putere unde trebuie să fii "cel mai tare" sau să te lași umilit, e foarte greu să te repliezi după eliberare. Sunt niște probleme pe care personalul de supraveghere și cel de reintegrare și asistență socială nu le pot combate în totalitate. Ce am mai învățat este că au nevoie să fie tratați ca niște oameni normali, că au nevoie să se simtă văzuți și ascultați și, astfel, ca prin magie, cel mai problematic dintre ei devine cel care face cea mai multă ordine.
F.A.: Spectacolul se joacă în continuare la Centrul de Teatru Educațional Replika. De ce ar trebui să vină oamenii la acest spectacol? Există o categorie de public căreia i se adresează, în mod special?
L.P.: Oamenii ar trebui să vină la Acest loc blestemat ca să înțeleagă ce anume determină delincvența juvenilă, cu ce se confruntă acești tineri în momentul în care încearcă să aleagă o altă cale, cât de ușor este să faci o greșeală și cât de greu este să o repari. Nu vizează o anumită categorie de public. Cred că fiecare poate înțelege și rezona cu povestea, într-un fel sau altul.
F.A.: Aș dori acum să ne întoarcem puțin în timp și să discutăm despre parcursul tău. Care a fost primul tău contact cu teatrul? Ce impresii ți-a lăsat atunci?
L.P.: Nu-mi amintesc exact care a fost primul contact, dar țin minte care a fost declicul. Pe vremea când eram la liceu, în Pitești, Alexander Hausvater montase Experimentul P la Teatrul Alexandru Davila, inspirat din Experimentul Pitești, din perioada comunismului. Un spectacol foarte emoționant și puternic. L-am văzut de patru ori, iar, într-una dintre dăți, eram eu și alți patru-cinci oameni în sală. Și tot s-a jucat. Parcă țin minte că era un cântec la final, pe care publicul îl cânta odată cu actorii. Mă gândeam - "câtă dăruire din partea actorilor și ce respect au față de meseria lor și față de public să joace ca pentru sala plină". Mă simțeam recunoscătoare.
F.A.: În discuțiile noastre particulare ai menționat de multe ori faptul că inițial îți doreai să devii actriță. Ce s-a schimbat între timp? Cum te-ai decis că îți dorești să devii regizoare, de fapt?
L.P.: Haha, da. Mi-am dorit mult timp să fiu actriță, nu concepeam să dau la altă facultate, am stat acasă doi ani la rând, pentru că picasem la admitere. În timpul ăsta, fosta mea profesoară de teatru din liceu (acum prietena mea), Luiza Stoica, a încercat de multe ori să mă convingă să dau la "Regie" - spunea că mi se potrivește. Se pare că a avut dreptate. M-am convins că vreau să fiu regizoare, făcând. Am avut noroc de niște profesori foarte buni la facultate: Radu Apostol, Răsvana Cernat și, mai târziu, Diana Păcurar. Datorită lor, datorită felului în care își fac munca și în care au încercat să ne insufle și nouă aceeași determinare, am ajuns să nu mai vreau să fac niciodată altceva. Am avut parte de niște mentori, în adevăratul sens al cuvântului.
F.A.: Crezi că atunci când lucrezi cu actorii, te gândești inițial cum ai face tu? A rămas ceva din reflexul actriței Larisa Popa? Te lași, mai degrabă, ghidată de actori?
L.P.: Când eram în anul II de facultate, citeam, la clasă, propunerea de text pentru examen a unei colege. Atunci Radu mi-a spus că trebuie să mizez pe instinctul meu în actorie în lucrul cu actorii, că asta o să mă ajute foarte mult. Și, de atunci, asta încerc să fac. Nu mă gândesc cum aș face eu, dar mă gândesc ce aș putea face mai mult ca să vin în întâmpinarea unei probleme pe care o are actorul. Îmi place să fac "monologul interior" al personajelor în indicații, îmi place să dau indicații la "temperatura" scenei. Dar cu siguranță, mă las ghidată de actori, vreau să le aud impresiile, propunerile. De la asta pornesc. Ei sunt cheia.
F.A.: Ce poți să ne spui despre facultate? Cum a fost pentru tine să studiezi la UNATC? Ce examene / spectacole te-au marcat (regizate de tine, bineînțeles) și de ce?
L.P.: Experiența mea la UNATC a fost una bună, pentru că am avut noroc de profesori buni, atât la Licență cât și la Master, unde m-au îndrumat Claudiu Goga și Vladimir Anton. Am învățat multe de la fiecare în parte.
Un examen care m-a marcat a fost cel de teatru contemporan, din anul I, semestrul II, primul examen în care lucram cu secția de Actorie. Alesesem o scenă din Făptașii de Thomas Jonigk, care este o piesă despre abuz sexual în familie, destul de explicită (text publicat pe LiterNet aici). A fost o propunere privită cu îndoială, atât de comisia de Regie, cât și de profesorii de la Actorie. Pe bună dreptate. Exista o foarte mare probabilitate să nu am uneltele necesare pentru a conduce actorii într-o asemenea situație, cu atât mai mult cu cât și pentru ei era prima întâlnire cu secția de Regie. Cel mai valoros lucru pe care l-am învățat lucrând la acel examen este că primul pas e să ne câștigăm încrederea reciproc în echipă. Nu a fost un examen simplu, dar a contat mult că am avut atâta încredere unii în alții.
Un spectacol care m-a marcat a fost Tom la fermă de Michel Marc Bouchard - spectacolul meu de Disertație. A fost o plăcere să lucrez la el și am avut șansa de a-l juca destul de des. Dar a fost și o mare provocare gestionarea lui, pentru că aveam în decor niște parcele de porumb real, care erau destul de fragile. Ne-am luptat mult să reușim să le depozităm în interior, în subsolul facultății și să reușim să-l transportăm pentru fiecare deplasare a spectacolului. (două ample galerii foto puteți vedea pe LiterNet, realizate de Dinu Lazăr - aici - și Dan Moruzan - aici)
F.A.: Cum ar trebui să fie, din punctul tău de vedere, un regizor?
L.P.: Bine organizat. Riguros. Atent la detalii. Capabil să ia decizii rapid. Să se priceapă la oameni.
F.A.: Dar un actor?
L.P.: Deschis. Receptiv. Adaptabil. Curios.
F.A.: Ce tip de dramaturgie preferi? De ce?
L.P.: Nu cred că am ceva ce prefer în mod special. Îmi place dramaturgia non-lineară. Și piesele lui Jon Fosse. În ceea ce privește dramaturgia non-lineară, mi se pare provocatoare, stârnește soluții inedite. La Fosse îmi place tensiunea - că lucrurile sunt și nu sunt, în același timp.
F.A.: Ai lucrat împreună cu Radu Apostol la spectacolul Dark Play de la Teatrul Excelsior. Despre ce e acest spectacol? Cum a fost perioada de repetiții?
L.P.: Da, am fost asistentă de regie. Este un spectacol despre felul în care mediul online poate altera realitatea, despre identitate și alienare. Este povestea unul adolescent, Nick, care, în încercarea de a se descoperi pe sine, își creează mai multe identități online și îi atrage și pe alții în aceste realități paralele pe care le construiește, până în punctul în care nici el nu mai reușește să distingă între ce este real și ce nu. Este un spectacol foarte dens, solicitant, iar perioada de repetiții a fost una intensă și, totodată, foarte plăcută. Îl admir mult pe Radu și felul în care își structurează repetițiile. M-am bucurat să fac parte din acest proces.
F.A.: Cum te-ai simțit când ai aflat de această nominalizare? Ce înseamnă pentru tine?
L.P.: Oh, am fost foarte fericită! Mai ales pentru că spectacolul și felul în care a luat naștere înseamnă atât de mult pentru mine. Nominalizarea înseamnă că sunt pe drumul ce bun și să continui să fac ceea ce fac.
F.A.: Larisa, îți mulțumesc pentru răspunsuri și-ți doresc mult succes la Gala Premiilor UNITER! Îți doresc, de asemenea, să-ți păstrezi încrederea, entuziasmul și capacitatea extraordinară de-a armoniza mediul de lucru din cadrul proiectelor în care o să fii implicată!