De atunci și până astăzi, drumul ei a rămas marcat de aceeași rară combinație de rigoare intelectuală, sensibilitate etică și forță poetică. Pentru mine, ca regizor, coleg și admirator al operei ei, dialogul cu Mihaela a fost mereu unul fertil, provocator și viu.
Interviul de față, primul pe care l-am luat vreodată cuiva și purtat în scris după întâlnirea cu extraordinarul spectacol de la Centrul de Teatru Educațional Replika - În zori, lumina e mai aspră, nominalizat în 2026 la patru premii UNITER, printre care și Cel mai bun text dramatic românesc montat în premieră absolută pentru textul scris de Mihaela -, continuă această conversație veche despre teatru, memorie, responsabilitate și formele prin care scena poate reda istoriei vocile ei acoperite.
Răspunsurile Mihaelei au amplitudinea, precizia și vibrația pe care i le știu dintotdeauna: ele nu explică doar un spectacol, ci deschid o meditație necesară despre trecutul nostru care nu trece pur și simplu prin ignorare și despre felul în care arta îl poate face din nou incandescent.
Radu Nica: Mihaela, cum ai ajuns să te apropii de viața Olgăi Bancic și de contextul istoric pe care îl explorează piesa ta?
Mihaela Michailov: În urmă cu 10 ani, cercetând diverse documente de arhivă care aveau în centru istoria rezistenței antifasciste din România, am dat peste numele Olgăi Bancic. Nu știam nimic despre ea. Am căutat câteva date din biografia ei și am citit scrisoarea pe care i-a scris-o fetiței ei în zorii zilei în care, la 32 de ani, a fost decapitată la Stuttgart. Mi s-a părut că e o poveste politică relevantă istoric, care are forță intimă și anvergură reflexivă. O poveste tulburătoare despre o femeie născută la Chișinău în 1912, care a trăit cu intensitate politică fiecare moment transformator din viața ei. Îmi aduc aminte însă că m-a și blocat atunci destinul tragic al Olgăi Bancic, pentru că mi-am dat seama că, fără o cercetare amplă, nu poate fi sondată în adâncime complexitatea experiențelor prin care a trecut.
Ulterior, după șase ani, când vorbeam cu actrița Katia Pascariu despre o aplicație la AFCN, mi-a revenit în minte povestea Olgăi Bancic și am hotărât să depunem un proiect care să exploreze istoria luptelor antifasciste, din perspectiva unor femei care și-au asumat acest destin. Inițial, proiectul a fost respins. Unul dintre evaluatori a scris că extrema dreaptă nu e o temă de interes în România anului 2022. A venit 2025 și ne-am convins, sper, că e de mare interes! Katia a insistat atunci să facem contestație. Am făcut și proiectul a luat un punctaj mult mai bun decât prima oară, ceea ce ne-a permis să îl putem face la Centrul de Teatru Educațional în 2025, cu o echipă minunată. Premiera spectacolului În zori, lumina e mai aspră a avut loc în martie.
R.N.: Ce te-a determinat și te-a inspirat să aduci la lumină această poveste despre o persoană despre care, la o privire extrem de superficială, ai putea spune că a fost o simplă teroristă, o ucigașă? Ai avut îndoieli de natură etică? Care au fost acestea? Care sunt, în opinia ta, libertățile și responsabilitățile unei autoare care abordează o asemenea temă care are în centru un astfel de personaj? Ce compromisuri sau, dimpotrivă, libertăți artistice ți-ai ales pentru a face această fuzionare?
M.M.: Dacă trecem de primul nivel de lectură a destinului ei, înțelegem că Olga Bancic, odată ce a decis să se poziționeze politic, nu prea avea cum să aleagă o altă luptă decât cea antifascistă. Într-un context economic dur pentru cei mai vulnerabili, în care era dificil să continui să mergi la școală - Olga Bancic merge doar patru ani la școală, fiind nevoită să se angajeze de la 12 ani în fabrică -, în care munca grea era plătită prost, în care orice grevă era aspru pedepsită, în care antisemitismul devenea tot mai prezent - o luptă asumată, radicală, împotriva extremei drepte, era singura formă de situare politică demnă, pe care Olga Bancic și-o putea asuma. Este de analizat, desigur, și faptul că în contexte socio-economice agresive pentru categorii fragilizate, radicalizarea are fundamente pe care nu le putem ignora. Lupta Olgăi Bancic devine emblematică pentru rezistența antifascistă și pentru angajamentul definitoriu în această luptă. Ce păstrez eu astăzi din această biografie profund opozițională - care în contextul anilor '30 și '40 avea specificitățile ei - este tocmai forța de a ne opune militarizării și formelor violente de înarmare.
Întotdeauna, în procesul de reflecție documentară și de scriitură, pornesc la drum cu o serie de întrebări. În cazul piesei În zori, lumina e mai aspră, întrebările și reflecțiile au fost stratificate pentru că structurile de adâncime dramaturgică țintesc atât spre configurarea unui destin complex, cât și spre contextele sociale și politice definitorii pentru acest destin. Reflecțiile etice au ținut, pe de o parte, de acoperirea documentară a subiectului, de o cunoaștere verticală a tuturor implicațiilor pe care le are. Cum ajung să documentez în profunzime, multidirecționat, povestea, cum leg momente din biografia ei de evenimente istorice? Responsabilitatea cercetării dramaturgice a fost destul de copleșitoare. Apoi, pe de altă parte, reflecția etică a ținut de sfera semioticii receptării: cum vor fi percepute acțiunile Olgăi de împrăștiere a unor manifeste comuniste antifasciste - acțiuni pentru care este închisă în mai multe penitenciare, bătută și torturată crunt - într-o Românie în care se știe atât de puțin despre mișcarea ilegalistă?
Am încercat - și aici feedback-urile aplicate și consistente ale regizorului Radu Apostol (nominalizat la rândul său la Premiile UNITER pentru regia spectacolului) m-au ajutat foarte mult - să nu am o abordare eroizantă. M-a interesat să surprind paradoxalitatea unui destin revelator prin multiplele contradicții pe care le implică, prin eșafodajul sinuos al unor situații limită. Olga Bancic este mereu în centrul unor decizii pe muchie, unor alegeri radicale care fac ca libertatea ei să fie o clipă de intensificare abruptă a poziționării. Nu e loc de liniște în nicio alegere. Nu e loc de respirație care să aline. E un zbucium continuu. Fiecare decizie e un salt politic fără plasă de siguranță. Tocmai această situare - în plină acțiune riscantă de transportare a armelor și de implicare în atentate multiple, în timp ce trebuie să aleagă dacă să-și mai vadă vreodată fiica sau nu, pentru că o pune prea mult în pericol - face ca lumea ei să fie una plină de paradoxuri existențiale.
Cea mai mare libertate artistică a ținut de structura piesei și de conceptul dramaturgic. M-am gândit mult care ar fi forma, care ar fi aliajul compozițional care ar putea să permită și aducerea în prim-plan a unor elemente consistente din biografia Olgăi Bancic, și înțelegerea contextului istoric, și o ruptură narativă de care am simțit că am nevoie. Pe măsură ce îmi organizam în minte succesiunea scenelor, simțeam tot mai mult nevoia de o fractură în structură, tocmai pentru că mi se părea provocator dramaturgic să nu urmăresc doar biografia Olgăi Bancic, ci să fisurez, de la un punct încolo, biograficul, să-l încadrez și să-l deschid contextual. Așa a apărut momentul cu cei trei filosofi: Cioran, Eliade, Nae Ionescu, toți trei cu afinități și poziționări legionare, și intervențiile lui Eugen Ionescu și Mihail Sebastian.
R.N.: Ca mamă și intelectuală de stânga, care a fost impactul emoțional asupra ta în timpul procesului de scriere?
M.M.: Poziția mea în arta politică și educațională pe care o practic de peste 20 de ani împărtășește valori de stânga. Într-o Românie în care austeritatea, demantelarea constantă a serviciilor publice, discursul violent împotriva unor categorii vulnerabilizate istoric, lipsa unor angajamente publice care să se centreze pe justiție socială, pe valori ale unei mai mari echități, primează, aleg să mă situez astfel. Este o poziție de care mă apropie un mod de a reflecta asupra lumii și de a acționa. De a scrie lucid și empatic despre existențe ocultate de istoria oficială. Mi-e greu să înțeleg altfel valoarea unei scriituri afective politic cu injustiții sociale. De fiecare dată când încep să scriu, mă întreb care e povestea care mă neliniștește emoțional și social. Care e arderea narativă personală care mă face să vreau să scriu despre o temă, despre un subiect. Nu pot să scriu fără o neliniștitoare nevoie de a povesti ceva care s-a rupt fundamental undeva, care s-a dezechilibrat cândva. Nu pot să scriu dacă nu simt această nevoie de a reda nespusului o particulă de spus. Discursul artistic nu este niciodată unul neutru. Din momentul în care concepem un text, un spectacol, construim un tip de discurs public. Prefer ca al meu să fie de partea celor care nu au, de obicei, puterea. Tocmai pentru că scrisul are puterea de reda demnități simbolice. De a pansa răni istorice și intime. De partea, în sensul în care mă interesează să explorez povești care aspiră să descopere perspective marginalizate, expresivități și sensibilități mai puțin vibrante în mainstream. Asta, desigur, nu înseamnă că discursul teatral pe care îl creez este unul tezist. Încerc să nuanțez cât mai mult traseele personajelor, să le descifrez condițiile de viață, să empatizez cu visele lor, să le confer piste comportamentale contradictorii. Din secunda în care un personaj devine un topos multifațetat, plin de contrarietate, de fragilitate și forță existențială, de indecizie și siguranță temporară, alegerile lui surprinzătoare ne trezesc dubii transformatoare. Scriu ca să învăț - să gândesc, să empatizez, să îmi agit siguranțele, să îmi bulversez certitudinile. Nu scriu ca să reafirm ce știu deja.
R.N.: Pe parcursul montării și - presupun - transformării piesei la scenă, cum ai simțit legătura dintre textul scris și interpretările actrițelor? Care a fost procesul prin care textul a fuzionat atât de bine cu concepția regizorală, scenografică și coregrafică și au creat un aliaj atât de solid și de seducător totodată?
M.M.: Modul în care lucrez cu regizorul Radu Apostol este unul organic, care presupune dezvoltarea conceptului spectacolului într-o legătură de profunzime cu dezvoltarea textului. Nu scriu un text pe care Radu îl primește doar când e gata - fără să știe nimic despre evoluția lui - și ne vedem apoi la premieră. Participarea mea pe tot parcursul repetițiilor este continuă și implică și feedback legat de dramaturgia spectacolului. Ne-am obișnuit să ne antrenăm reciproc chestionările, interogațiile, dubiile și descoperirile. Vorbim mult despre ce ne intrigă pe fiecare legat de poveste, despre ce n-am vrea să devină spectacolul, despre locurile comune pe care ne-am dori să le evităm. Felul în care Radu se raportează la scriitura mea mă ajută să-mi adâncesc căutările. Procesul de documentare este absolut esențial pentru mine. Este o parte consistentă a muncii de scriere, care mă fascinează, pentru că îmi creează plase de siguranță de scriitură. Mă ajută să înțeleg ramificații narative nebănuite. Munca de documentare pentru În zori, lumina e mai aspră, a fost o muncă de peste un an de zile, la care m-a ajutat istoricul Mihai Burcea, care mi-a furnizat materiale de arhivă, mi-a lămurit anumite aspecte contextuale, mi-a oferit diferite piste de explorare. Pe lângă arhive, am consultat memorii, jurnale, studii și cercetări istorice. La un moment dat aveam senzația că nu voi mai termina niciodată documentarea. M-a sprijinit în procesul de colectare a informațiilor și Adina Marincea, specialistă în mișcările neo fasciste.
În timp ce lucram la text și pe parcursul discuțiilor cu Radu Apostol, m-am gândit mult care ar putea fi imaginea cheie care condensează cel mai bine povestea Olgăi Bancic. Și am ajuns la concluzia că tot traseul ei s-ar putea sintetiza într-o imagine corporală definitorie: capul care-i bântuie istoria. Capul fetiței care își dorește să meargă la școală. Capul adolescentei care absoarbe o cunoaștere politică situată. Capul luptătoarei care își programează totul minuțios. Și, desigur, capul care părăsește istoria. De-asta multe scene sunt structurate în jurul unor replici care au în centru referiri la imaginea unor capete. Am vrut să scriu scene care să condenseze o transformare corporală, scene în care să devină vizibilă lupta corpurilor de a rezista, de a supraviețui, în care să simțim erodarea, durerea, fragilitatea unor trupuri care fac tot ce le stă în putință să rămână în viață.
Revenind la întrebările tale, lucrul individual la text a însemnat topirea surselor de documentare variate într-o narațiune coagulantă, explorarea structurii dramaturgice, a conținuturilor corespondente și rupturilor, întoarceri permanente la detalii din scene, în timpul repetițiilor. M-am gândit mult cum să încep textul și am ales ca discursul lui Macron, rostit la ceremonia care a marcat intrarea Olgăi Bancic și a grupului Manouchian în Panteon - 21 februarie 2024 - să fie declanșatorul. Mi s-a părut că plasarea în actualitate oferă o forță mai mare întregii povești. A existat o perioadă susținută de muncă la text, după care au urmat întâlniri cu Radu Apostol și cu actrițele - Florina Gleznea, Silvana Negruțiu și Katia Pascariu. De asemenea, conceptul scenografic s-a pliat pe o esențializare și o concentrare minimalist austeră a spațiilor care, în piesă, sunt destul de multe. Scenografa Gabi Albu (nominalizată la Premiile UNITER pentru scenografia spectacolului) a creat un spațiu sobru în care corpurile actrițelor capătă încărcătura unor forțe de mișcare și contururi de fragilitate care își caută permanent un echilibru. Căderile și revenirile lor, punctele de sprijin și apartenență la un trup comun, la o strângere în brațe în care își caută liniștea și adăpostul emoțional, au fost minunat coregrafiate de Florin Fieroiu. Universul sonor conceput de Sebastian Androne-Nakanishi conferă spectacolului o sobrietate solemnă care acutizează stările de maximă tensiune. Iar video designul Elenei Găgeanu (nominalizată și ea la Premiile UNITER) are un rol documentar care ne aduce permanent aminte în ce context suntem.
R.N.: Textul începe nu cu Olga însăși, ci cu un discurs contemporan, oficial, solemn - cel al lui Emmanuel Macron la intrarea Grupului Manouchian în Panteon. Mi se pare un început foarte inteligent și, în același timp, foarte periculos, pentru că aduci în scenă de la primul pas tema monumentalizării, a recuperării de stat, a memoriei validate instituțional. Ce te-a interesat în această intrare oblică în povestea Olgăi Bancic? Te întreb pentru că piesa pare să lucreze permanent împotriva tentației de a transforma o viață în statuie: și când o recuperezi, și când o comemorezi, și când o "așezi" în istorie, riști de fapt s-o îngheți. Cum ai gândit această tensiune între reparația memoriei și confiscarea ei simbolică?
M.M.: Mi se pare că întrebările tale adâncesc exact ce ne-am propus și noi în spectacol: să nu construim o narațiune de supra simbolizare statuară a Olgăi Bancic. Să lucrăm cu straturi diferite de memorie: anulare a memoriei, recuperare a memoriei, validare a memoriei, instituționalizare a memoriei. Cum bine ai punctat, discursul lui Macron este discursul oficializării unei memorii recuperate și patrimonializate. Dar ce e în spatele acestui patrimoniu retoric? Cine e de fapt Olga mică și Olga dinaintea momentului în care urmează să fie decapitată? Ce timp îi e dat să trăiască între fiecare atentat la care participă? Cu ce forță își lasă fetița în grija unei familii care să o protejeze? Pe tot parcursul scrierii textului, mi-am dorit să activez simultan un compus de atitudini față de memoria ei și față de arhivarea dramaturgică, prin care să nu devină un personaj de soclu. Să devină fluidă atitudinal și să ne scape mereu ceva în transformarea ei.
R.N.: În piesa ta, alegerea de a interpreta toate personajele cu trei actrițe este o opțiune puternică. Ai avut asta în minte de la început? Cum te-a ajutat această alegere să transmiți mesajul piesei? Ce a însemnat pentru tine colaborarea cu actrițele în interpretarea multiplelor personaje din piesă? În mod cert interacțiunea dintre ele și a lor cu tine a influențat modul în care au fost concepute rolurile respective, ne poți da mai multe amănunte despre cum a decurs acest proces? Ce provocări ai întâmpinat în structura narativă și în dezvoltarea fiecărui personaj?
M.M.: Am scris textul, de la bun început, cu cele trei actrițe în minte, cu personalitățile lor creative în cap, cu vibrația expresivă a fiecăreia dintre ele în ritmul dramaturgic pe care l-am impregnat fiecărei scene. Sunt trei actrițe de mare forță, versatile, acut prezente, generoase și dornice să își aprofundeze constant mijloacele. Mi s-a părut important ca ele toate să o joace pe Olga nu doar pentru că lumea Olgăi devine mai nuanțată dacă este jucată de trei artiste diferite, ci și pentru că, politic, se poate institui o multiplicare a unei prezențe. Astfel, chiar dacă avem un singur destin în centru, prezența mai multor actrițe deschide un orizont al unei lupte comune extinse. Pentru că nu am avut doar o singură luptătoare antifascistă, ci o mișcare de rezistență în care femeile au jucat un rol foarte important. Olga Bancic a devenit foarte cunoscută pentru că a intrat în Rezistența Franceză, în celebrul grup Manouchian, a avut un destin tragic - moare decapitată pe 10 mai 1944 - și ulterior, în 2024, la Paris, este celebrată prin intrarea în Panteon. Rezistența ei a căpătat o relevanță internațională, dar e important să știm că mai sunt luptătoare antifasciste care au avut un aport consistent. În timpul perioadei de documentare am citit mai multe dosare ale unor femei din mișcarea ilegalistă - Haia Lifschitz, Eugenia Rădăceanu, Sidy Toma, Ernestina Moscovici, Asia Moraru, Lili Paneth. Am citit și două volume de memorii - unul al Ceciliei Ioniță și celălalt al Ecaterinei Lazăr, care au supraviețuit momentului august 1944 și care povestesc experiențe crunte din anii de detenție. Opțiunea de a avea trei actrițe pe scenă este și una dramaturgică, estetică, dar și una existențial politică. Mai multe corpuri, mai multe voci, mai multe instanțe narative propulsează un destin individual într-o traiectorie colectivă.
R.N.: Având în vedere că Olga este o figură emblematică în contextul istoric pe care piesa îl explorează, ce importanță are pentru tine să dai voce într-o formă de artă feminină puterii și luptelor femeilor din istorie, în special în fața fascismului și a opresiunii?
M.M.: În primul rând mi-am dorit să recuperez dramaturgic non-eroizant, să arhivez performativ în continuă mișcare, fluid, povestea unei luptătoare antifasciste care a marcat mișcarea de rezistență locală și internațională. În manualele de istorie nu se vorbește deloc despre lupta antifascistă și despre rolul femeilor în această luptă. Mi se pare o nedreptate istorică și o confiscare politică a destinului acestor luptătoare. Ce nu învățăm oficial pare să nu existe. Am încercat să reconstruiesc destinul Olgăi prin linii de intersecție tensională. Niciodată fixe, mereu în propulsare, mereu în clandestinitate și vizibilitate, mereu în umbră, dar și cu refracții de lumină. M-a provocat povestea Olgăi Bancic, m-a intrigat absența ei dureroasă din discursul istoric mainstream, m-a incitat felul în care memoria unei opoziții contextuale poate fi construită într-o narațiune intimă și politică astăzi, într-o dramaturgie non comemorativă. Apartenența Olgăi Bancic este o apartenență profund politică la o formă de rezistență radicală care în contextul anilor '40 era, pentru tot grupul Manouchian, așa cum am mai spus, singura formă de angajament posibil. E important să știm această istorie, straturile ei identitare, sociale, politice, afective.
R.N.: M-a impresionat felul în care introduci în piesă nu doar violența fascistă exercitată asupra Olgăi, ci și discursul care o justifică, o "îndulcește", o moralizează pervers - mai ales în scenele cu directorul de penitenciar și în secvențele care recuperează retorica extremei drepte. E foarte greu să pui pe scenă asemenea materie fără s-o neutralizezi sau, dimpotrivă, fără s-o faci spectaculoasă în mod involuntar. Cum ai lucrat etic și dramaturgic cu această problemă a reprezentării răului vorbit, argumentat, cosmetizat? Ce te-a interesat mai mult: demascarea mecanismului ideologic sau expunerea seducției lui toxice?
M.M.: M-a interesat să lucrez cu straturi diferite de discurs pentru că ele țes o construcție rețelară narativă, în care se pătrund mai multe paliere. Mi se pare că anii 30 sunt revelatori pentru că vezi cum crește retorica extremei drepte, îi identifici punctele de sprijin, analizezi ce stă la baza ei, cum s-a insinuat, cum s-a solidificat. De obicei tindem să ne raportăm doar la acțiunile discursive de maximă intensitate și la teroarea extremă, dar în spate există un întreg eșafodaj al cruzimii, o structură de amplificare a diversificării răului. De multe ori ne scapă începutul radicalizării, drumul spre extremism, seducția călătoriilor retorice.
Din păcate vorbim foarte puțin despre discursul legionar al unor intelectuali prestigioși. Nici în manualul de literatură, nici în cel de istorie, nici în cel de filosofie nu apare niciun cuvânt despre atitudinile legionare și discursurile fasciste ale lui Eliade, Cioran, Nae Ionescu. Învățăm despre opera lor, ocultând contextul și virulența înregimentării lor. Istoria oficială îi spală de legionarism. Cred că ocultarea istorică este o formă de violență istorică. Nu cred, sub nicio formă, că trebuie scos din istorie vreun intelectual. Nu cred în astfel de marginalizări pentru că, la rândul lor, reproduc o lectură abuzivă a istoriei. Dar cred că trebuie să avem forța să învățăm să nu ne mai cosmetizăm brutalitățile istorice. Cred că avem nevoie de o receptare lucidă, frontală a unor derapaje. Tocmai de-asta, o dramaturgie etică a explorării istoriei netrucate m-a făcut să aduc în discuție și aceste discursuri incomode.
Citind-o pe Mihaela vorbind despre Olga Bancic, despre memorie, fascism, corp, istorie și responsabilitatea scriiturii, înțeleg încă o dată cât de rară este această capacitate de a ține împreună claritatea analitică și intensitatea afectivă. În zori, lumina e mai aspră este unul dintre acele texte și spectacole care nu se mulțumesc să emoționeze sau să impresioneze, ci cer publicului o formă mai adâncă de participare morală și intelectuală. Tocmai de aceea cred că nominalizările UNITER vin firesc și meritat, ca o confirmare a forței unui demers artistic de mare necesitate și ca o expresie a maturizării creative a unei echipe redutabile.
Îmi doresc ca acest spectacol să fie văzut de cât mai multă lume, să circule cât mai mult, să întâlnească publicuri diverse și să nască discuții esențiale acolo unde ajunge. Îmi doresc ca mesajele lui să miște, să tulbure și să trezească pe cât mai mulți, pentru că teatrul acesta nu doar spune o poveste, ci îți dă sentimentul că repară o mare tăcere. Și poate că acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poate face astăzi arta: să redea memoriei noastre publice luciditatea, curajul și umanitatea, fără de care devenim tot mai vulnerabili în fața uitării.