De asemenea, Calița Nantu a scris piesa Dealul florilor, pentru care Alexandra Caras a primit nominalizare la aceleași premii UNITER 2026 la categoria Cea mai bună actriță în rol secundar (regia Mark Cristopher Demeter, scenografia Mihai Păcurar, Reactor de creație și experiment, Cluj-Napoca - text pe LiterNet aici).
Elise Wilk: Dragă Calița, te cunosc din 2022, de când am lucrat cu Leta Popescu la spectacolul Oameni pe care nu-i mai iubești, apoi a urmat, în 2025, Arădeanca, în regia lui Cristi Ban, ambele la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad. Iar din toamna trecută ești studenta mea la Masteratul de Scriere Dramatică al Universității de Arte din Târgu-Mureș.
Atât ca actriță cât și ca dramaturgă mi se pare că ai o capacitate extraordinară, rară și foarte necesară în teatru - reușești să creezi lumi.
Așa că interviul va fi despre rolurile tale din Arădeanca, pentru care ai fost nominalizată la Premiile UNITER, dar și despre lumile Caliței - ca actriță, dramaturg și om. Aș vrea să încep cu o curiozitate personală: care e povestea numelui tău?
Calița Nantu: Dragă Elise, ne cunoaștem chiar din 2019, de la premiera Exploziv, în regia lui Rareș Budileanu la Teatrul Regina Maria din Oradea, primul text scris de tine pe care am lucrat. Și ce mult mă bucur că au mai urmat două. La cât mai multe!
Eu port numele bunicii mele, care la rândul ei poartă numele nașei ei, deci pare că e un nume care călătorește de la o femeie la alta. Cât despre originea numelui Calița, nu știm prea multe. Bunica mea s-a născut în Dobrogea și spune că e posibil să fie un nume cu origini bulgărești. Am încercat îndelung să caut firul numelui meu, am găsit tot felul de origini, forme de la care ar fi putut să derive, dar nimic clar. Cred că îmi place că nu știu sigur, sigur. Ce știu sigur e că e numele bunicii mele și că, deși nu-mi prea plăcea când eram copil sau chiar adolescentă, acum îl prețuiesc mult.
E.W.: În primăvara anului trecut (2025), înainte de a scrie Arădeanca, am povestit cu Cristi Ban despre ideile mele și am decis împreună că tu vei avea neapărat și un rol de compoziție. Am știut imediat că Viorica, bunica anticomunistă, va fi jucată de tine. Tu i-ai dat o nouă identitate, puțin diferită de cea imaginată de mine, ai adăugat un simpatic accent ardelenesc și câteva tușe. Din biografia ei au dispărut unele lucruri, dar a fost îmbogățită de tine cu alte amănunte. Până la urmă, personajul nu e doar așa cum și-l imaginează autorul, altfel existența de dramaturg ar fi complet lipsită de surprize. Și în fond, Viorica a rămas aceeași femeie puternică, de la țară, care își crește singură cei doi nepoți orfani, strecoară manifeste anticomuniste în cutiile poștale ale vecinilor și merge la cinema cu coafeza Nuți. Încep cu bunica, pentru că ea a smuls cele mai multe aplauze și reacții din sală, cel puțin la premieră. Sunt curioasă cum o vezi tu, dacă ai avut un exemplu din viața reală când ai construit personajul.
C.N.: Doamne, ce mult m-am bucurat când am avut prima repetiție de text și Cristi numea distribuțiile pe fiecare parte și am aflat că o să joc eu bunica. La un moment dat, Cristi a zis că e posibil să mai sufere modificări distribuția și mă tot gândeam că sper să îmi rămână mie bunica Viorica. Îi sunt foarte recunoscătoare lui Cristi că a văzut în mine potențialul de a face compoziție și că mi-a dat șansa asta.
Eu am crescut la bloc, cu bunicii mei. Pe atunci, la cele două scări ale blocului D12 locuiau în mare parte oameni în vârstă, iar eu am avut privilegiul ăsta de a crește printre ei, de a sta în serile de vară pe iarbă și de a asculta poveștile absolut spumoase ale doamnelor care stăteau pe scările de beton, beau sifon și se răcoreau vorbind până se întuneca afară. Am asimilat foarte multe atunci, diverse feluri de a vorbi, subiecte, am asimilat grijile lor, bucuriile, durerile, fricile. Se vorbeau de toate, era foarte fain. Pentru mine, buni Vio (cum îi spun nepoții Vero și Lilo) e un caleidoscop care conține toate amintirile mele despre doamnele în vârstă din copilăria mea sub privirea cărora am crescut, cred că de aceea este unul dintre personajele la care eu țin cel mai mult. Ador faptul că e președintă de bloc - de la prima lectură am văzut-o ca pe o femeie puternică, înfiptă, verticală, care a suferit mult la viața ei (și îi place să spună asta), dar care are principii solide și și-a dorit mereu mai bine pentru nepoții ei. Îmi place mult buni Vio, simt că o cunosc foarte bine și că aș putea să stau în pielea ei cu zilele.
E.W.: Unul din rolurile principale, poate cel mai consistent, e Aurora. Povestea ei are loc în vara anului 1984, când Nadia Comăneci se retrage din gimnastică după Olimpiada de la Los Angeles, la Timișoara are loc legendarul concert Lepa Brena și brigada artistică a fabricii pregătește spectacolul de 23 august. Aurora e o tânără foarte creativă, modifică textele cântecelor din brigadă, înființează o trupă punk, iar muzica și versurile anti-sistem pe care le compune o fac să viseze la libertate. Visul ei se termină tragic, iar victimă e colega ei Mariana. Tu cum o vezi pe Aurora?
C.N.: Eu o văd pe Aurora ca pe o tânără femeie cu lipici, cu sclipici, șmecherită și cochetă, dar cu multă candoare, chiar naivitate pe alocuri. O văd ca pe o gură de aer proaspăt care aterizează ca o cometă în fabrică, o văd fără răbdare, vrând să le facă pe toate deodată. O văd curajoasă, foarte curajoasă. Mereu mi-am imaginat că își face părul cu apă cu zahăr ca să-i stea mai punk, așa cum îmi povestea mama că și-l făcea când era tânără. De fapt, cred că mama m-a ajutat mult să o văd mai bine pe Aurora și chiar fără să își dea seama pentru că mereu îmi povestea cum era ea la tinerețe, cum se tundea scurt, cum a primit niște blugi șmecheri Levis, cum mergea la discotecă pe furiș, tot felul de povești pe care le tot aud de când eram mică și mereu mi-au plăcut, așa că atunci când am început să lucrez, cred că toate erau undeva în mintea mea și m-au ajutat să am o imagine mai clară a Aurorei și a anilor în care trăia.
Cel mai important, pentru mine Aurora o femeie care nu poate fi supusă sistemului, abuzului, cenzurii și asta îmi place foarte mult la ea.
E.W.: Celelalte două roluri sunt Nadia - fiica tenorului Mario și al coafezei Nuți, care s-a lăsat de gimnastică și a cărei viață se schimbă după ce tatăl ei nu se mai întoarce dintr-un turneu în străinătate și tovarășa Ludmila de la Leningrad, parte a delegației din URSS care vizitează fabrica în 1977. Ai găsit vreo asemănare între tine și aceste personaje?
C.N.: Mi-ar plăcea să fiu și eu așa șmecheră ca Tov. Ludmila:)). Îmi place mult că personajele astea două, Nadia și Tov. Ludmila sunt în același act, ambele sunt personaje din partea I și le joc la distanța extrem de mică unul de celălalt, iar faptul că sunt atât de diferite face ca saltul ăsta să fie foarte entertaining pentru mine. Rezonez cu Nadia, o fată părăsită de tatăl ei fără explicație, care ajunge să creadă că imperfecțiunile ei l-au determinat să plece. Cel mai greu mi s-a părut să pot arăta prin ce trece ea într-un timp atât de scurt (durata câtorva replici din ultima ei scenă), dar am avut o parteneră de scenă foarte darnică, Alina Danciu, care o joacă pe Tina, mătușa Nadiei, care a fost extrem de generoasă în acel schimb de replici și am reușit să exprim ce mi-am dorit pentru Nadia și povestea ei. Tovarășa Ludmila pentru mine e ca o bomboană, mi se pare de coloratură cumva, îmi place foarte mult genul ăsta de rol și când mă gândesc la ea parcă văd birouri cu uși capitonate.
E.W.: Cum te-ai apropiat de o poveste care se petrece între 1976 și 1989 într-un cartier muncitoresc de blocuri din Arad?
C.N.: Foarte ușor! Așa mult mi-a plăcut! Cred că textul tău a venit el însuși cu o întreagă lume, cu foarte multe referințe, foarte multe spații și atât de multe personaje, mi se pare că deja era o lume bogată acolo în care puteai să te arunci liniștit. Ai creat niște atmosfere specifice ale unor evenimente care mi-au plăcut foarte mult (de exemplu petrecerea de rămas-bun care are loc în sufrageria familiei care urmează să plece în Germania sau ziua liberă petrecută de muncitorii și muncitoarele din fabrică la ștrand). Ce m-a mai ajutat să mă apropii de lumea asta a fost, cum am spus și în primul răspuns, faptul că eu am fost crescută la bloc de bunicii mei care au păstrat în casa și obiceiurile lor foarte multe amintiri din perioada comunistă. Bunicul meu a muncit și el în fabrică, mama mea la fel când era tânără. Am auzit foarte multe povești de la ei și amuzante, dar și tragice de-a dreptul, (cred că ți-ai dat seama până acum că îmi place extrem de tare să ascult povești:) ) și pentru mine erau destul de clare atmosfera perioadei, problemele oamenilor, frământările, neajunsurile. Pe lângă asta, cred că am văzut toate filmele românești posibile pe tema comunismului, documentare, chiar și un film rusesc foarte fain pe Mubi, se chema DAU. Degeneratsiya, film care mi-a format așa un univers aparte și cred că m-a ajutat să mă arunc în Arădeanca cu o lume destul de concretă în minte. Pentru mine Aradul e destul de familiar, pe lângă că am stat aici 4 ani și am cunoscut foarte mulți oameni care mi-au zis, ghici ce, foarte multe povești:)), inclusiv colegii mei de trupă aveau tot felul de întâmplări din adolescența lor petrecute în Aradul vremurilor ălora, povești pe care am avut privilegiul să le ascult, am deschis urechile și am început să vizualizez mai clar tabloul. În cei 4 ani de locuit în Arad, m-am plimbat foarte mult prin cartierele de blocuri, mi se par foarte frumoase, dar într-un sens nostalgic, m-au inspirat, așa că lumea din Arădeanca a fost ca un cadou frumos pentru mine și căutările pe care le aveam în momentul respectiv.
E.W.: Au fost momente grele în repetiții. Cum ai trecut peste ele?
C.N.: Am fost o distribuție numeroasă și asta a adus și momente foarte foarte faine în care am râs până la lacrimi, dar și unele poate mai puțin plăcute, în care eram obosiți sau existau anumite tensiuni firești într-un proces de lucru atât de complex și curajos. Oricum, fiind în mare parte o trupă matură și profesionistă, am dus totul la bun sfârșit și ne-am simțit extrem de fericiți în seara premierei, după aplauze, în culise, când am plâns de fericire că am reușit. A fost cu siguranță un proiect care a unit și mai tare trupa de la Arad. Cristi (Ban) are acest dar de a aduce oamenii împreună. Acum, vorbind la modul personal, experiența mea cu repetițiile la acest proiect, ca și la toate proiectele pe care le-am avut cu Cristi până acum a fost TOP. Am vorbit în repetate rânduri despre Cristi și felul în care mă simt atunci când lucrez în proiectele cu el, îmi dă încredere infinită în mine, mult spațiu de creație, e mereu interesat de lumile pe care le propun, iar eu creez liberă cu siguranța că el mă ghidează în cel mai smart mod, am încredere că nu mă lasă să derapez, că nu mă lasă să fac ceva ce nu mă pune în valoare. O să continui să tot vorbesc despre Cristi ca profesionist, mi se pare important. În ceea ce privește cariera mea și evoluția artistică, el a fost poate cea mai mare influență, dându-mi cu încredere tot felul de roluri, care m-au ajutat să mă dezvolt ca actriță, fiind mereu curios de propunerile mele și dându-mi spațiul necesar să fiu eu ca artist așa cum îmi doresc. Am învățat multe de la el. E mare lucru.
E.W.: În același timp cu Viorica, Aurora, Nadia și Ludmila, un personaj creat de tine, Mica, a ajuns pe lista nominalizărilor la UNITER. Alexandra Caras a fost nominalizată la categoria Cea mai bună actriță în rol secundar pentru acest rol din spectacolul Dealul Florilor produs de Reactorul din Cluj, care are la bază un text scris de tine. Cum vezi tu personajul Mica și cum îl interpretează Alexandra Caras? Există diferențe?
C.N.: Personajul Mica se numește, de fapt, Buna. Mica îi spun cei doi copii ai ei, Mișu și Olgu, dar e Buna, așa cum o numește Nepo. Alexandra Caras, din punctul meu de vedere, e o actriță foarte bună. O știu demult, am văzut-o jucând în multe spectacole și mereu era pentru mine o referință din categoria actrițelor de teatru din România care îmi plac super mult. În vară mi-a dat un mesaj după ce citise textul și mi-a spus că îi place mult și că abia așteaptă să lucreze pe el, m-am bucurat extrem de tare, a fost important pentru mine. Nici nu-ți zic cât mă bucur că a fost nominalizată la UNITER, dar ce să mai zic de bucuria că a fost nominalizată cu rolul lui Buna din Dealul Florilor. Așa cum ziceai tu la început despre cum dramaturgul imaginează personajul într-un fel, apoi actorul se întâlnește cu personajul și iese ceva nou, parte și din el, dar și din tine, așa simt și eu acum. E frumos de observat asta. Alexandra surprinde foarte bine cinismul lui Buna, dar îi aduce o greutate aparte, care cred că e necesară acestui personaj, ceva care se manifestă sub forma unei tristeți latente pe care o are în vorbă, în mișcare, în prezență. E foarte amuzant că eu îmi imaginam această bunică rotunjoară și pufoasă, care stă majoritatea timpului în fotoliu, iar Alexandra a dat viață acestei bunici care e agilă, ludică, noduroasă, sarcastică, uneori chiar aspră de ți-e mai mare durerea când îi vezi momentele de sensibilitate pe care mi se pare că Alexandra le-a simțit și jucat foarte bine. Sunt mândră de ea și de faptul că a adus felul în care a văzut-o ea pe Buna, l-a combinat cu felul în care am văzut-o eu pe Buna și a ieșit personajul ăsta complet nou și foarte tare. E fain procesul ăsta, să vezi cum se învie un personaj, cum trăiește.
E.W.: Scrii despre anii 2000 și îți place să explorezi lumea asta. E o lume care a dispărut, deși se află la doar 20 și ceva de ani distanță... Prin ceea ce scrii mi-ai adus-o, însă, din nou aproape. Era atunci o anumită simplitate care s-a pierdut și care îmi lipsește acum. Cum era atunci, pentru tine?
C.N.: Greu. Cred că am ajuns să romantizez anii 2000 tocmai pentru că pentru familia mea a fost o perioadă grea. Era valul acela de sărăcie care a venit odată cu tranziția, după revoluție, și pe care l-au simțit foarte mulți români, din păcate. Atunci părinții noștri, majoritatea, au plecat la muncă în străinătate, iar o mare parte din copiii României anilor 2000 au rămas în grija bunicilor în acest hibrid de lumi, bunicii cu izul perioadei de tristă amintire, noi cu INNA, cu chimicalele cumpărate de la magazinul din colț, cu câte un pachet suspect și absolut nefamiliar cu Nutella și ton Rio Mare care mai venea de la părinți, e un mix interesant, eu personal n-am înțeles nimic din aia, atunci:)) Am fost un copil care trăia foarte mult timp în capul lui, făceam mult daydreaming și absorbeam tot ce era în jur, așa că acum, ca adult, m-am ales cu lumea asta foarte complexă în care pot să fug oricând și cu Dealul Florilor nu numai că am fugit, am locuit acolo, din nou, o bucată mare de timp. Mi-a plăcut. Mă mai întorc.
E.W.: Și cinci întrebări-fulger. Prima: Ai interpretat vreodată un personaj care ți-era antipatic, pe care nu l-ai înțeles? Cum l-ai apropiat de tine?
C.N.: Da, am jucat personajul Jean din spectacolul Ținutul din miezul verii, printre puținele personaje cu care nu am avut o relație faină pentru că nu simțeam că îmi aparține, dar nu personajul scris de autor nu mi-a plăcut, că ăla era fain, ci personajul pe care am ajuns să-l joc, pentru că în repetiții am avut foarte puțin spațiu de creație, iar personajul a ajuns să aibă niște tușe pe care eu le consider foarte departe de cum o vedeam eu pe Jean și de cum citisem eu textul. Nu prea am reușit să aduc și din viziunea mea în construcția personajului, din păcate, iar asta mi l-a făcut mereu străin. De asta, eu personal, apreciez regizorii care sunt dispuși să construiască împreună cu actorul, nu să vină cu o viziune impenetrabilă pe care să ți-o impună. E cam nașpy așa, nu prea plake.
E.W.: Un film deja existent în care ți-ar fi plăcut să joci.
C.N.: Cel mai recent film văzut în care mi-ar fi plăcut să joc e Dracula al lui Radu Jude, ador. Și, sigur, orice film al lui Lynch, ador mult.
E.W.: Un rol din teatru (poate fi dramaturgie clasică sau contemporană, românească sau străină) pe care ți-ar plăcea să-l interpretezi.
C.N.: Nu am un rol clar în minte, dar îmi doresc să joc curând un bărbat mic și obraznic și bătăuș. Foarte mult aș vrea.
E.W.: Ce ai vrea să nu pierzi niciodată?
C.N.: Legătura specială pe care o am cu iubitul meu, Ștefan.
Imaginația, pe locul doi.
E.W.: O zi din viața ta pe care ai vrea s-o retrăiești.
C.N.: Ziua când eu și Ștefan am aterizat în Anglia unde mergeam în vizită la fratele meu și familia lui frumoasă și la aeroport ne așteptau fratele cu cei doi nepoței ai noștri, Otilia și Thomas. Nu pot să explic bucuria pe care am simțit-o când am deschis portiera și i-am văzut acolo pe banchetă pe amândoi zâmbind curioși și entuziasmați. Zâmbețelele alea mici le port cu mine mereu.
(Foto din Arădeanca: Laurian Popa)