Dincolo de toate însă, dacă întrebi studenții cum sunt cursurile cu Raluca, vei auzi mereu același tip de reacție: "wow, ce chestii faine am aflat!", "ah, ce spectacol am discutat", "după cursul ăsta, vreau să văd toate spectacolele lui Warlikowski", "filmele ca filmele, dar tu știai că Martin McDonagh e și dramaturg?"...
Indiferent dacă o vezi în sala de curs sau în sala de spectacol, Raluca Blaga este acea prezență care pare să fie - în același timp - și aici dar și undeva numai cu ea însăși și cu un spațiu teatral pe care tocmai îl reconstituie pentru a-l reconstrui. Și, din fericire, pentru a ne împărtăși tuturor ceea ce "vede" ea. Știu ce spun, pentru că i-am fost și eu student. Așa că nu puteam să scap ocazia de a-mi "interoga" profesoara.
Daniel Oltean: Predai la Universitatea de Arte Târgu Mureș. Ce înseamnă cariera didactică pentru tine și ce îți oferă ea în spațiul cercetării teatrale?
Raluca Blaga: Întrebarea ta m-a determinat să arunc o privire în urmă (și în arhiva de pe laptop în fișierul Cursuri), și să calculez: sunt paisprezece ani (și, implicit, paisprezece foldere pe computerul meu) de când m-am legat și în acest fel de Universitatea de Arte din Târgu Mureș. Aceasta e perioada în care m-am format, dar, mai ales, maturizat în domeniul teatrului, așadar, în primul rând, cariera didactică înseamnă oportunitatea care mi-a fost oferită pentru a mă dezvolta în acest domeniu. Adeseori, atunci când lucrez la un proiect de cercetare, mi-aș dori să am mai mult timp la dispoziție și, inevitabil, îmi trece prin minte: dacă n-aș avea de pregătit pentru săptămâna asta tema x sau de vizionat spectacolul y sau de recitit piesa z, aș putea să.... Dar apoi, ceva dintr-o carte, dintr-o piesă sau dintr-un interviu de care mă folosesc în acea săptămâna la clasă se potrivește de minune cu una dintre direcțiile pe care le cercetez și pe care, poate, altfel nu aș fi avut-o în vedere. În plus, faptul că trebuie să mă concentrez săptămânal pe anumite conținuturi pe care le predau îmi oferă răgazul necesar pentru a-mi distrage mintea de la subiectul cercetării pe care o am în lucru și am descoperit că am nevoie de astfel de paranteze mentale pentru a-mi limpezi gândurile în legătură cu subiectul despre care scriu. Cu ceva timp în urmă mi-a trecut prin minte întrebarea: dacă aș câștiga la Loto și n-aș mai fi nevoită să lucrez, aș renunța la job-ul ăsta?. Căutând răspunsul am realizat că nu, n-aș vrea să renunț la activitatea didactică. La finalul după-amiezii de vineri, atunci când îmi închei cursurile cu masteranzii, mă simt atât de încărcată și am senzația clară a scopului și sensului unei părți a existenței mele, încât nu văd de ce m-aș priva de ceea ce ea îmi oferă.
D.O.: Ai fost implicată în proiectul "Dicționarul Multimedia al Teatrului Românesc". În ce a constat activitatea ta în proiect?
R.B.: M-a bucurat și, în același timp, responsabilizat enorm faptul că Alina Nelega m-a recomandat Cristinei Modreanu pentru a face parte din acest proiect. În primul an doar am coordonat activitatea studenților Universității de Arte din Târgu Mureș care au fost implicați în proiect pentru a cerceta în arhive și a realiza fișele tehnice ale unor personalități sau spectacole parte din istoria teatrului românesc. Din al doilea an însă, mi-am făcut curaj și, pe lângă coordonarea studenților, am început să scriu și articole. Am spus mi-am făcut curaj, deoarece, în raport cu istoria teatrului românesc, am fost, până la acest proiect, destul de timidă. Dicționarul Multimedia al Teatrului Românesc mi-a oferit oportunitatea nu doar de a mă împrieteni cu istoria teatrului autohton (parcă eram mult mai conectată la teatrul european decât la cel românesc), ci și de a-mi umple anumite goluri pe care le aveam la acest capitol. Lucrul la acest proiect mi-a oferit și șansa de a mă întâlni, prin intermediul documentelor de arhivă, bineînțeles, cu o serie de personalități extraordinare. În timpul petrecut în compania articolelor scrise de ele sau despre ele, am descoperit că, în ceea ce mă privește, unele dintre aceste personalități, ca, spre exemplu, Crin Teodorescu sau Radu Penciulescu sau Ileana Popovici, mi-au devenit și profesori de istoria teatrului, de regie, de critică de teatru. Tare mi-ar plăcea ca, la un moment dat, să se ivească ocazia pentru ca acest proiect să-și continue parcursul.
D.O.: Să vorbim despre cea mai recentă carte a ta. Știu că e o întrebare standard, dar nu pot și nici nu vreau să o evit: de ce Theodor-Cristian Popescu?
R.B.: Voi răspunde, mai întâi, destul de scurt și de ștrengăresc: de ce nu Theodor-Cristian Popescu? Lăsând gluma la o parte, sunt mai multe motivele pentru care am ales să scriu această carte despre activitatea regizorală, curatorială și pedagogică a lui Theodor-Cristian Popescu. Îmi amintesc de unul dintre turneele cu Geniul crimei, spectacolul pe care l-a făcut la TEATRU 74 cu ani în urmă și de reacția unei spectatoare din Sighișoara care a asistat la o reprezentație: Ce-a fost asta?. Reacția dumneaei era similară cu sentimentul pe care l-am avut și eu la primele contacte cu felul său de a face teatru. Așadar, voiam să înțeleg cheile de teatralitate în care lucra Theodor-Cristian Popescu și care erau atât de diferite de cele pe care le cunoșteam sau cu care intrasem eu în contact până să-i văd primul spectacol. Apoi, cred că a fost vorba și de fructificarea efectivă a unei oportunități care mi-a fost oferită de varii contexte: am lucrat împreună la TEATRU 74; apoi, m-a invitat să asigur partea teoretică a unora dintre cursurile din cadrul masteratului pe care l-a coordonat la Universitatea de Arte din Târgu Mureș și astfel l-am cunoscut și în calitate de profesor; plus că, în toată această perioadă de aproape douăzeci de ani, i-am văzut multe dintre spectacole și pentru că activitatea lui pe scenele teatrale târgumureșene a fost una destul de consistentă. Cum ar fi fost să ratez șansa de a valorifica teoretic aceste oportunități? Și încă ceva care pentru mine e deosebit de important atunci când mă întreb dacă să scriu sau nu despre ceva: aveam senzația că ceea ce face Theodor-Cristian Popescu, atât ca regizor, cât și ca profesor sau în calitate de curator, îi e necesar acestui spațiu cultural-teatral.
D.O.: Este cartea ta una de analiză critică sau mai curând una îndreptată spre reevaluare și recuperare? Ori poate, așa cum am receptat-o eu, de deschidere a apetitului spre creațiile lui Theodor-Cristian Popescu?
R.B.: Mi-a plăcut tare mult modul în care a încheiat regizorul Adi Iclenzan postfața cărții mele, așa că voi răspunde la această întrebare citându-l: "Pentru mediul teatral recomand ca titlul cărții să fie: Cristi Popescu - (în sfârșit) INSTRUCȚIUNI DE UTILIZARE".
D.O.: E o carte pentru specialiști sau ea se deschide spre un public mai larg?
R.B.: În primul rând, e o carte de specialitate, într-un domeniu de nișă: cel al teatrului. Dar, dincolo de adresabilitatea clară, către cei din sfera teatrului, îmi place să cred că publicul larg se poate apropia cu încredere de volumul ăsta. Deși, atunci când deschizi cartea, observi că notele de subsol sunt destul de numeroase și că volumul este unul de critică teatrală, tonul folosit pentru a relata e unul eseistic, prietenos și cald. Cel puțin asta mi-au spus o parte dintre cei care au citit volumul și de la care am primit feedback. În plus, Bogdan Căpîlnean, cel care a asigurat partea de tehnoredactare, cred că îl ajută pe cititor să se împrietenească mai ușor cu volumul: textul e paginat astfel încât să respire și să te invite la lectură. Ca să nu mai vorbesc de treaba extraordinară pe care au făcut-o cei de la Intermedia Group din Târgu Mureș, acolo unde a fost tipărită cartea. Drept urmare, cred că volumul se adresează și publicului larg. Am observat că există spectatori deosebit de pasionați de teatru, care nu doar că merg și văd spectacole prin țară ci chiar și în afară, care citesc revistele de specialitate din acest domeniu, ba chiar, am observat că între lecturile lor se află și volume de piese de teatru sau de teorie. Tare mi-ar plăcea să ajungă și la ei vești despre existența acestui volum.
D.O.: Ce a schimbat în tine scrierea acestei cărți?
R.B.: O, multe! Dar prețuiesc mai ales faptul că am reușit ca, timp de patru ani, să susțin un ritm constant de lucru și de scriere la nivelul și calitatea pe care mi l-am setat în minte. Faptul că am fost în stare să fac asta mi-a dat foarte mare încredere în ceea ce pot să fac din acest punct de vedere.
D.O.: Uitându-mă la munca ta, observ că ai ales spațiul cercetării teatrale, mai puțin cel al criticii sau cronicii de spectacol. A fost o alegere intenționată, determinată de ceva anume?
R.B.: Nu cred că am ales în mod intenționat să nu scriu cronică de spectacol sau de întâmpinare, cât, mai degrabă, zona asta de critică și de cercetare spre care m-a îndreptat eu s-a potrivit mai bine felului meu de a fi și putinței mele de a scrie. Îi admir, și pe unii chiar îi invidiez, pentru modul în care reușesc să scrie despre spectacole la scurt timp de la momentul vizionării lor. Și nu doar că scriu despre aceste puneri în scenă, ci și reușesc să redea prin scrisul lor esența a ceea ce au văzut. Eu nu pot să fac asta. Mie îmi este necesar și un spațiu mai amplu pentru a spune ceea ce am de spus și am nevoie și de o distanță temporală considerabilă pentru a-mi putea articula gândurile în raport cu ceea ce văd. Reacția imediată e ceva ce nu este deloc în acord cu modul meu constitutiv de a fi.
D.O.: Există artiști care au reușit să-ți schimbe semnificativ perspectiva asupra teatrului?
R.B.: Da, există. Cred că aș putea să trec în revistă câte un asemenea artist sau artistă pentru aproape fiecare perioadă (înțeleg prin perioadă un timp de vreo 5-7 ani) de când m-am apropiat de acest domeniu. Dar ce mi se pare mie mai interesant e faptul că, maturizându-mă, căpătând mai multă experiență și cunoștințe, dacă mă reîntorc, spre exemplu, la anumiți autori sau creatori, îi valorizez în moduri diferite decât așa cum o făcusem cu ani în urmă. Dar, uite, o să profit de întrebarea ta și o să-l menționez aici pe Cristi Juncu și spectacolele pe care el le-a făcut la TEATRU 74 și cu care eu am intrat în contact la scurt timp de la terminarea facultății. Modul lui de a face teatru mi-a schimbat semnificativ perspectiva pe care, la acea dată, o aveam asupra teatrului. Totodată, nu pot să uit o noapte de iunie când am ieșit de la F.I.T.S. după ce tocmai vizionasem spectacolul Blestemat fie trădătorul patriei sale în regia lui Oliver Frljić și care a avut un puternic impact asupra mea sau senzațiile care s-au născut în mine după ce am văzut prima dată (A)pollonia lui Krzysztof Warlikowski sau modul în care am simțit că poate funcționa o piesă de teatru când am terminat de lecturat Cerc. Oglindă. Transformare, piesa scrisă de Annie Baker. La fel m-a uimit ce poate face și cum poate fi teatrul după ce am ieșit de la spectacolul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte regizat de Adi Iclenzan la Teatrul Dramatic "Fani Tardini" din Galați.
D.O.: Știu că prima facultate pe care ai terminat-o este cea de matematică. Ce înseamnă matematica pentru teatrologul Raluca Blaga și pentru cercetările ei teatrale?
R.B.: Am urmat, în paralel, și specializarea Teatrologie din cadrul, pe atunci, Universității de Artă Teatrală din Târgu Mureș, și specializarea Matematică-Informatică, cea din urmă la fără frecvență, și, deși simt că nu am date în mine care să se potrivească cu domeniul respectiv, totuși, nu pot să nu remarc că atât anii de liceu (am absolvit specializarea Informatică), cât și weekend-urile în care mergeam la cursurile de la Universitatea Petru Maior mi-au setat un tip de ordine, claritate și precizie în a argumenta un punct de vedere pe care, poate că altfel, nu le-aș fi putut obține.
D.O.: O să închei cu o întrebare căreia de mult timp voiam să-i aflu răspunsul: ce rol joacă emoția în ceea ce scrie Raluca Blaga?
R.B.: E vitală. Altfel n-aș putea să-mi articulez sentimentele în legătură cu toate cele cu care intru în contact. Iar prin sentimente înțeleg, așa cum o face și neurobiologul Antonio Damasio, expresii la nivel mental a ceea ce am trăit.