Am stat de vorbă cu Daria despre "alter egourile" artistice (de la Florestan și Eusebiu la avatarurile lui Krapp), despre modul în care experiența berlineză i-a remodelat etica muncii și despre motivul pentru care, într-o lume a măștilor, cel mai mare act de curaj rămâne sinceritatea față de sine și față de public. Vă invităm să descoperiți o incursiune în mintea unui artist care refuză confortul "turnului de fildeș" pentru a căuta adevărul ascuns în fracturile timpului.
Daria Tudor: Sunt lucruri greu de exprimat în cuvinte. Atât situația piesei lui Beckett, cât și fragmentele muzicale alese din creația lui Schumann sunt universuri extrem de speciale, care trebuie mai degrabă experimentate decât explicate. Merită însă menționat că Schumann a fost fascinat de ideea identității multiple, de fractura interioară a sinelui. Cele mai cunoscute întruchipări ale "alter egoului" artistic, atât în muzica, dar și în textele critice cu nuanțe literale rămase de la Schumann, sunt Florestan și Eusebiu - extrovertitul și introvertitul sau impulsivul și reflexivul. Din acest punct de vedere, dialogul lui Krapp cu sinele mai tânăr capătă valențele unei dramatizări a unui dialog muzical similar. Mai mult, mai ales în ultimii ani ai vieții, Schumann a fost marcat de o degradare psihică și de o conștiință tot mai apăsătoare a propriei degradări. În piesa lui Beckett, Krapp nu este doar marcat de acest proces, ci timpul își pune amprenta atât de puternic încât creează fragmente care aparțin aceleiași existențe deși par incompatibile.
L.D.: Cum s-a cristalizat ideea acestui spectacol?
D.T.: A fost inițial o idee năstrușnică a mea. Am descoperit piesa lui Beckett, m-a fascinat, iar în căutările ulterioare am găsit și câteva adaptări. Am oprit vizionarea adaptărilor înainte să o încep, pentru că în minte îmi venise deja muzica lui Schumann. Sunt două tipuri de "nebunie", dacă este permis să o numim așa, total diferite. Beckett și Schumann aduc în discuție lucruri relativ similare ca manifestare, dar la origine stârnite de cauze foarte diferite. Dialogul cu domnul Marcel Iureș pe această temă, pe cea a construcției de personal, a dus la cristalizarea treptată a acestei variante. Iar în ceea ce mă privește, aceste discuții cu dumnealui mi-au adus în lumină subiecte și teme la care nu mă gândisem și la care nu reflectasem vreodată. Îi sunt extrem de recunoscătoare atât pentru că a acceptat această idee "năstrușnică", dar și pentru întreg procesul ulterior.
D.T.: Muzica, în acest caz, este cea care conduce sau stârnește câteva dintre reacții, căpătând valențele benzii. Este o enormă bucurie și o extrem de mare responsabilitate să pot fi atât de aproape de domnul Iureș. Pe cât de mari au fost (și încă sunt) emoțiile în pregătirea acestui spectacol, pe atât de mare este bucuria întâlnirii și a lucrului cu domnul Iureș. E vorba de un respect enorm față de muzică, față de artă în general, pe care îl simt și care mă integrează imediat într-un univers din care îmi doresc să fac parte.
L.D.: Tu ești la Berlin, domnul Iureș e în România. Cum ați reușit să lucrați împreună pentru acest spectacol? Și cum a fost experiența "din culise" de până acum?
D.T.: Sigur, acest lucru poate fi văzut ca un impediment și pregătirea nu a urmat neapărat pașii clasici. Însă trăim, iată, în timpuri în care (încă) ne putem deplasa relativ rapid și putem comunica foarte simplu, iar 2026 m-a adus, spre bucuria mea, deseori înapoi la București. Unul dintre momentele importante a fost cu siguranță definitivarea repertoriului. Un playlist destul de masiv creat de mine, în care sculptam treptat alături de lecturile repetate de text ale domnului Iureș. Sunt momente pe care nu le voi uita vreodată.
D.T.: E greu să mă distanțez și să privesc festivalul din afară. Îl simt ca pe un produs organic, care se dezvoltă deodată cu cei care îl concep, care vine ca reacție la probleme pe care ni le punem constant și care, exact din acest motiv, nu este total străin de ediția anterioară. Îi mulțumesc lui Florian Mitrea pentru că, de câțiva ani deja, a ales să aibă o asemenea încredere în mine astfel încât să-mi pot da frâu liber imaginației. Hoinar este pentru mine un spațiu al libertății, iar acest spectacol despre care am vorbit mai sus este pentru mine o formă de manifestare a curajului. Ediția 2026 este cea mai încărcată de până acum, ajungând în spații în care Hoinarul nu a mai fost până acum. Vă așteptăm cu drag începând de la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, trecând prin Ateneul Român, Teatrul Odeon, Green Hours și, bineînțeles, în spațiul atât de drag mie al Teatrului ACT.
D.T.: Aș face o mare nedreptate atât partiturilor, cât și festivalului dacă ar fi să aleg un singur pasaj. Organizatoric vorbind sunt însă câteva momente care îmi sunt extrem de dragi: aterizarea mea la București și prima intrare în spațiile de desfășurare. Întotdeauna această primă intrare este în Teatrul ACT și e mereu încărcată de o bucurie foarte mare a revederii echipei minunate de acolo. Apoi urmează, firește, întâlnirea fizică cu membrii echipei noastre, cu care comunicarea este prioritar online. Este un sentiment al "adunării hoinarilor la un loc". Sosirile artiștilor la București aduc de asemenea un zâmbet larg pe chipurile noastre.
L.D.: Care ai spune că a fost cea mai curajoasă decizie pe care ați luat-o sau implementat-o în cadrul ediției 2026?
D.T.: Toate au fost curajoase! Sigur, tot din punct de vedere organizatoric, aș putea spune că The Trail, poteca muzicală din Parcul Herăstrău, este o încercare logistică foarte curajoasă. Vorbim despre o serie lungă de aprobări, despre închirieri de piane, corturi, generatoare și câte și mai câte. De asemenea, Treasures, itinerariul muzical din data de 17 mai 2026 este un maraton muzical - trecem prin trei perioade diferite de istorie muzicală, în trei spații emblematice pentru cultură de pe Calea Victoriei. Unde mai punem că acest maraton urmează unui concert pentru întreaga familie din dimineața aceleiași zile - Peripețiile unei mici-mari vrăjitoare, cu doamna Alexandrina Halic. Însă fiecare spectacol sau eveniment al festivalului este un act de curaj.
L.D.: Trăiești și profesezi într-un spațiu cultural efervescent, la Berlin. Ce aduci din rigoarea și avangarda berlineză în "ADN-ul" Hoinar și cum simți că reacționează publicul bucureștean la aceste propuneri?
D.T.: Nu am încercat niciodată să copiez sau să implementez ceva ce am văzut sau am experimentat la Berlin. Sunt însă conștientă că toate experiențele acumulate în ultimii 10 ani m-au remodelat imperceptibil de la o zi la alta, dar încet și sigur. Bucureștiul și oportunitățile acestuia s-au schimbat și ele în ultimul deceniu. Poate că din prezența mea constantă în instituții cu tradiție am deprins o oarecare disciplină și rigoare, dar nu este vorba strict despre mediul berlinez, ci despre o etică a muncii și a datoriei față de profesie. Muzică clasică este universală, nu aparține unui singur popor sau unei singure culturi și mă raportez la ea identic, indiferent dacă actul artistic se întâmplă la București sau la Berlin.
L.D.: Tema curajului este centrală în 2026. Pentru un muzician de muzică clasică, unde ai spune că se ascunde cel mai mare curaj?
D.T.: În a fi sincer. Sincer față de muzică, față de tine personal, față de propriile principii, față de scopul pentru care facem muzică, față de public. Sinceritatea chiar în viața cotidiană este adesea un act de curaj. Nu e nici pentru în cadrul profesiei altfel, iar a-ți câștiga existența din muzică nu este echivalent cu a trăi pentru muzică. Este un echilibru riscant, iar balanța este într-o continuă mișcare.
*
Daria Tudor - scurt bio
Pianistă, laureată la Cincinnati în 2019, profesoară la Universitatea de Arte Berlin și la Academia Barenboim-Said, parteneră a unor muzicieni ca Patricia Kopatschinskaja, autoare de noi concepte artistice.