Răzvan Rocaș: Te afli la prima montare a unui text cehovian. Ce te-a ținut până acum departe de acesta și ce te-a determinat să alegi Unchiul Vania?
Cristian Ban: Îmi vine să spun că tinerețea. În ultimii ani am tot recitit textele lui și probabil am ajuns în punctul în care am rezonat maxim. Țin minte că acum niște ani, la o repetiție, actrița Elena Popa m-a întrebat dacă nu vreau să fac Cehov că "simt eu ceva" și cred că a avut dreptate. M-au fascinat repetițiile și felul în care m-a provocat ca regizor acest text. Nu simt că a fost greu, simt că a fost intens.
R.R.: De asemenea, ești și la prima colaborare cu Teatrul Regina Maria. Cum a fost până în prezent întregul proces de muncă alături de echipa orădeană?
C.B.: A fost foarte relaxat, senin și eficient. De obicei, pe final de stagiune e mai greu, lumea e mai obosită sau cu gândul la vacanță. Eu eram la a patra premieră a stagiunii, dar a fost o primăvară frumoasă care mai mult m-a încărcat decât m-a obosit. Și i-am simțit pe actori tot timpul conectați, interesați de ce facem. Adaug aici și faptul că am avut un asistent de regie (David Constantinescu) și o regizoare tehnică (Diana Sîrghi) extrem de intuitivi și atenți, lucru care a ajutat mult. Deci și eu, și Andreea Săndulescu am plecat cu zâmbetul pe buze de la Oradea.
R.R.: În portofoliul tău de spectacole se regăsesc și texte clasice reinterpretate într-o manieră proprie. Același lucru se întâmplă și cu Unchiul Vania, unde alegi o abordare într-o notă mai relaxată, comică și umană. Cum ai ajuns la această direcție și ce vrei să evidențiezi prin spectacol?
C.B.: Eu nu mi-am propus o direcție sau să modernizez de amorul artei. Lucrez extrem de intuitiv și așa am făcut și acum. Consider că am făcut ce scrie în text și mă miră când lumea percepe ca pe o reinterpretare sau modernizare spectacolul. E pur și simplu un spectacol al vremurilor noastre, făcut de niște oameni care nu au folosit în viața lor un samovar.
R..R: Care sunt principalele dificultăți și provocări atunci când abordezi un text clasic, precum Unchiul Vania, și cum se manifestă ele în procesul de lucru?
C.B.: Nu am terminat acest proiect cu memoria unor dificultăți legate de text. E un text care mi-a dat senzația că sunt în siguranță pentru că tot ce aveam nevoie, era acolo. Fie în cuvinte, fie în pauze, fie în didascalii. Sunt zeci de feluri în care se poate zice o replică sau alta și, implicit, zeci de feluri în care ea poate contribui la ansamblu. Deci a fost provocator, nu dificil, să aleg măsura exactă. E un proces foarte matematic în spate, dar asta mi-a plăcut.
R.R.: Cât de necesare crezi că rămân astfel de revizitări ale unor texte clasice?
C.B.: Nu știu sincer. E important și cum și de ce și cu cine se fac aceste revizitări. Eu am simțit în cazul de față că acest text clasic e ca un cuțit mai lung și mai ascuțit decât în alte cazuri, un cuțit cu care poți ajunge mai adânc și mai precis acolo unde vrei să ajungi. Dar azi mi se pare mai important forma în care spui povestea, nu anul în care a fost scris textul.
R.R.: Spuneai în textul de prezentare că Unchiul Vania "are de zis foarte multe despre noi și despre cei din jurul nostru". Astăzi, când pare că suntem tot mai dispersați unii față de alții, crezi că teatrul mai are forța de a ne aduce împreună și de a genera un dialog real?
C.B.: Măcar două ore, cât ține spectacolul, tot stăm împreună, fie că vrem, fie că nu vrem. Mai tușim, mai sună un telefon, mai vedem cum reacționează alții la ce vedem, mai râdem, poate mai plângem, se mai lasă tăcerea aia magică când toată lumea e atentă la același lucru. Mai departe, când se termină spectacolul, nu știu ce se întâmplă și mă întreb dacă cineva chiar are un răspuns real și onest la întrebarea asta.
R.R.: Din tot ceea ce ți-ai propus cu acest spectacol, cu ce ți-ai dori să rămână publicul în momentul în care iese din sala de spectacol?
C.B.: Empatie față de personaje, empatie față de propriile slăbiciuni și o poveste care sper să îi ajute să vadă și altfel oamenii din jur.