Pescarul Amin, în volumul Lostrița. Antologie de proză fantastică - Vasile Voiculescu, Editura Art, 2013
Există povești care nu te prind prin acțiune, ci printr-o liniște ciudată care ascunde ceva mai profund. Așa e Pescarul Amin de Vasile Voiculescu, o poveste despre simboluri, mister și o căutare interioară, unde personajul capătă o dimensiune aproape mitică, iar pescuitul devine o formă de căutare interioară. Atmosfera e ușor misterioasă și te lasă să interpretezi singur sensurile, ceea ce face povestirea interesantă și memorabilă.
Nu se ține minte de când Dunărea, umflată de ploi și zăpoare, nu se mai vărsase atât de năprasnic ca în primăvara aceea. Fluviul era un imens șir de dâmburi rostogolitoare, din coastele cărora se năruiau afară din matcă puhoaie nebune, ce împingeau, înghesuiau în bârdanele bălților, în câmpia oablă, în toate râurile și gârlele duiumurile de ape furioase ce nu-l mai încăpeau. Și, cu ele odată, duiumuri de pește, de toate soiurile, de toate mărimile, de la somnii și crapii cât viței, la fâțișoarele cât gângănuile. Izbiți de sloiuri, buimăciți de mâl, târâți de iuțeala vijelioasă a șihoaielor, tărbăciți de valuri, peștii căutau scăpare la maluri și curgeau de-a valma cu inundația, în toate bălțile, lacurile, ghiolurile, gârlele și prevalurile din laturi.
Vremea pescuitului întârzia. De Dunăre, nici vorbă. Dar chiar în bălțile necontenit frământate de năboaie nu se putea arunca plasă ori năvod: se făceau ferfeniță. Peștele, mahmur, se ținea numai la adânc, pe funduri, în nomoale și cotloane. Deasupra se învăluiau cârduri piuitoare de pescăruși, chitind zadarnic prada în undele sterpe. Roiuri de rațe fără de rost, hote de lișițe alungate, vârtejuri de gâște deznădăjduite, spârcaci necăjiți, bâtlani amărâți, babițe îmbufnate, cormorani bosumflați se foiau în toate părțile, căutând tihnă pentru puițat. Toți, oameni și lighioi, așteptau cu ochii pe mânile dezlănțuite.
În sfârșit, pe la jumătatea lui aprilie Dunărea se îndură. Delta, scufundată în noiane, ieși din haos. Satele, până atunci ca niște cetăți asediate de hoardele apelor, se despresurară. Pustiul bălților prinse să se însuflețească. La limanuri, pe după coturi, se iviră tot felul de barcazuri vâslind spre așezările de pescuit.
Mie mi se pare impresionant felul în care este descrisă natura dezlănțuită, aproape ca o forță vie care domină totul. Imaginea apelor care aduc haos și neliniște creează o atmosferă apăsătoare, dar și captivantă. În același timp, se simte puternic ideea de așteptare și neputință, atât la oameni, cât și la animale, ceea ce face ca revenirea la normal să pară cu atât mai importantă.
Amin, într-o necontenită alergătură, când sus, pe puntea din față, când pe cea din spate, trebuie să se ație peste tot. Sub el gârla curge iute pe fundalul neclintit al unui neostoit subpământean duduit. Apele, îngreuiate de piedica zăplazurilor, se încarcă de ciudă, curg dense, dure, ca de rece metal topit... Și întreaga alcătuire dârdâie din rădăcinile-i afunde până-n vârful bulumacilor unși cu catran. Amin priveghează neadormit. Simte cum curge sumedenia de pește în oborul închis, pe măsură ce gârla îi leapădă acolo și apoi își vede înainte de cale. Iar ghiolul se umple. Când vreun somn barosan, vreun crap de zeci de ocale se izbesc și pătrund prin strunga clapelor, gardul, înfiorat, se cutremură. De cum cad în leasă, Amin îi urmărește cu ochii: îi cunoaște după vălurarea ce fac spinările lor puternice pe fața undelor; și nu-i slăbește din priveghere până nu-i vede că se potolesc și se așază; stă gata să sară, dacă musafirii, năbădăioși, ar cerca să dea asalt gardurilor. Peștii nu renunță la scăpare: mereu năzuie la tălpile zăplazurilor, scormone dedesubt. Uneori izbutesc să dezgardine șipci, să rupă trestule, să sape hrube, pe unde răzbesc afară și fug în Dunăre. Amin simte: când peștele e afară din cale de liniștit, nu se învârtește în fața undelor, nu e nervos, nu se fugărește, e semn că se petrece ceva, lucrează la vreo gaură de scăpare. Atunci Amin se scufundă, cercetează temeliile și dă ocol de-a bușilea pe sub stânjeni de apă gardurilor. Găsește spărtura, iese pe mal îndată, înhață maldăre de șovar, saci cu pietriș, bolovani, le cară acolo la fund până drege stricăciunea și întărește temelia. Îndeletnicirea asta nu numai că nu-l obosește, îi place.
Aici Amin mi se pare definit printr-o energie continuă și o legătură aproape instinctivă cu apa și cu peștele. Nu e doar un pescar, ci pare complet absorbit de ceea ce face, atent la fiecare mișcare, ca și cum ar face parte din mecanismul naturii. Mi se pare interesant că nu obosește, ba chiar îi place această luptă permanentă, ceea ce sugerează o pasiune dusă până la obsesie și o relație foarte profundă cu lumea în care trăiește.
Spune-i că plesnește capcana de atât vânat. Și mi-e că dihania dărâmă gardurile. Să aducă cârligele cu lanțuri... Și năvodul cel mare, care cuprinde toată bulboana. Să nu uite hălcile de carne împuțită. Și o petrecu lung cu ochii cum vâslește înapoi. Întâia oară privi de sus de pe grindă, de unde se vedea departe. Până acum ținuse ochii numai în jos, pe ape. Și se minună... Inundația se trăsese... Ținutul își lua din nou înfățișarea lui obișnuită. Grindurile se scuturau din volbura spumelor. leșeau plaure înflorite. Răsăreau ostroave cu lațele sălciișurilor zbicite. Între ramurile gârlelor astâmpărate înverziseră plavii... Uscatul se despărțise de ape și își ridica tărâmurile dintre brațele fluviului, care își părăsea prada. Satele ridicate de podmoluri albeau dintre grădinile cu pometuri. Holde de stuf mâlit își sculau din palănci moțurile înspicate. Cuci întârziați își isprăveau popasul în pădurile dobrogene și urcau, cântându-și numele, spre țară, pe urma celorlalte păsări călătoare. Dimpotrivă, cârduri de stârci și roate de berze se întorceau la loc pe meleagurile lor obișnuite, la smârcurile și mlaștinile rămase pe urma scăderii apelor. Și o undă de plăcere mângâie sufletul împovărat al paznicului. Delta renăștea la viață, cu visteriile doldora de pește. Echipa sosi seara. În tăcere, toți ascultară întâmplarea cu somnul uriaș... Se întinse cârligele pironite adânc, împănate cu împuțiciuni. Clătinară stâlpii, cercetară temeliile.
Partea aceasta mi se pare foarte interesantă pentru contrastul dintre tensiune și liniște. Pe de o parte, apare teama de "dihania" din apă și pregătirea pentru capturarea ei, ceea ce creează suspans. Pe de altă parte, descrierea retragerii apelor și a revenirii naturii la viață aduce o stare de calm și frumusețe. Mi se pare că autorul surprinde foarte bine echilibrul dintre pericol și armonie, iar Amin pare prins între aceste două lumi.
