Moartea autorului (în comunism, în capitalism)

"faţa 1 james spader holly hunter crash terapie de şoc faţa 2 în timpul unui accident de maşină james ballard (james spader) descoperă noi plăceri ale trupului său aflate în legătură directă cu pericolul moartea şi sexul în accident sunt implicaţi james helen remington (holly hunter) şi soţul ei acesta din urmă decedând cu timpul james şi helen descoperă că accidentul le-a dezvoltat potenţialul sexual iar vaughan (elias koteas) un om de ştiinţă obsedat de puterea eroică a celor întâmplate şi el marcat de cicatricile lăsate de un accident se oferă să-i ajute pe cei doi să-şi dezvolte sexualitatea prin confruntarea permanentă cu moartea © alliance communications corporation in trust robert lantos and jeremy thomas present an alliance communications production a DAVID CRONENBERG film james spader holly hunter elias koteas crash deborah unger and rosanna arquette based on the novel by J.G. BALLARD co-executive producers andras hamora and chris auty co-producers stephane reichel and marilyn stonehouse executive producers jeremy thomas and robert lantos produced by DAVID CRONENBERG written and directed by DAVID CRONENBERG"

Dacă nu ar fi fost un film de David Cronenberg după un celebru roman al lui Ballard (tradus recent şi în limba română, la Polirom), Crash nu ar fi fost ceea ce este (un film "cult", adică de fiţe) şi nu ar fi putut fi vîndut aşa cum este vîndut (cu o marcă, cu o pană la pălărie în plus, cu panaş). Nu spun, deci, că acest film n-ar fi existat, că n-ar fi putut să existe. Dar ar fi fost altceva. Mai banal, mai oarecare, mai comun, o nouă peliculă în plus, o nouă versiune a unicului film, a singurului film, a Filmului-matrice arhetipală de piaţă pe care îl RE-produce la nesfîrşit Hollywood-ul. Ceea ce este şi acum, şi aşa, cu Cronenberg-Ballard în coadă, chiar dacă tocmai aceştia sînt cei care adaugă, nu-i aşa, plusvaloare.

Şi totuşi, tocmai numele care dez-anonimizează produsul, marfa cu pricina (filmul Crash pe DVD), sînt, ciudat, anonimizate.

Să nu mi se obiecteze că asta e, filmul este înainte de toate industrie, deci acţiune colectivă (şi, ca atare, model pentru toate activităţile producătoare de bunuri simbolice). Dar de ce principalii AUTORI nu sînt pe COPERTĂ? Nu ar fi vîndut ei cu atît mai bine marfa?

Se pare că nu. Se pare că însăşi noţiunea de autor pune probleme, nu este stabilă, nu este ceva cert, nu reprezintă o garanţie. Dar nu contravine acest fapt însăşi logicii de piaţă, bazată de nume de vedete? Ba da, dar, repet, nu pentru orice produs, nu pe orice (sub-)piaţă, nu în cazul oricărui tip de marfă.

Cine are dreptul la nume? Nu oricine şi, mai ales, nu oricînd, nu oriunde. Lucrurile sînt strict codificate. Vedete sînt (pot fi) cei care se văd, cei care apar, cei care se dau în spectacol. Or, un autor nu apare niciodată. Un autor poate fi o vedetă pe piaţa de carte, de pildă, unde totul trebuie să se reducă la nume-branduri. În cazul industriei filmului însă, numele autorului mai mult strică. În cazul filmului, oamenii nu consumă produse de autor, autorul nu este, aici, o marcă. În cazul filmului oamenii consumă subiecte-vedetă şi actori-vedetă. Adică nu excepţii, nu diferenţe, ci, tocmai, repetiţii, reluări. Producţia de divertisment şi loisir, deci producţia de filme şi de televiziune (şi, mimetic, şi cea de carte), înseamnă, înainte de toate, reluări în buclă. Tocmai reluarea constituie, aici, evenimentul. Repetiţia este evenimentul.

Cînd, cu aproape o jumătate de secol în urmă, structuraliştii, în frunte cu Roland Barthes (pe care un exeget actual, Antoine Compagnon, îl consideră, azi, reacţionar!), urmat îndeaproape de "poststructuralistul" Foucault, proclamau, melancolic-provocator, "moartea autorului" (ca avatar inevitabil al "morţii subiectului"), spiritele metafizic, "umanist" conservatoare, tradiţionaliste, "de dreapta", au sărit ca arse (şi nici pînă azi nu au revenit, din săritură, la loc, cu picioarele pe pămînt: sînt încă în aer, şi continuă să ţipe).

Sub comunism, autorul a murit, adică a fost colectivizat, înecat în anonimatul "folcloric" al colectivului, într-un fel pe care nu este locul să-l analizez aici. "Subiectul" acţiunii istorice era unul singur.

În capitalismul "liberal", "de dreapta", moartea autorului, dacă se poate spune aşa, continuă, desăvîrşindu-se: dacă nici un autor cu o atît de puternică marcă de personalitate şi de originalitate precum Cronenberg (luat aici ca simplu exemplu pentru o tendinţă masivă) nu mai merită să fie menţionat, nu mai atrage, nu mai "vinde", este, desigur, pentru că, aşa cum spuneam, filmul, ca industrie "bazic" populară, nu se bazează pe autori, adică pe dumnezei care nu se pot vedea, ci pe eroi "intermediari" tangibili, dar şi pentru că autorul, în general, moare, este dizolvat, iar dreptul de autor, dreptul de a fi (menţionat) ca autor s-a deplasat, s-a generalizat. Pe panta (încă nu am atins culmea, adică abisul platitudinii) capitalismului virtual, toţi sîntem "creativi", creatori, artişti. Opera este "deschisă": spre consum, spre vînzare, spre "cotizare". A nominaliza, a "vedetiza" autori ar însemna să jigneşti pretenţiile democratice la universală repartizare a creativităţii: dreptul la creativitate prin ceea ce eşti, aşa cum eşti, fără efort, ci ca expresie naturală, imediată. Nu trebuie decît să fii, să manifeşti ceea ce eşti, ne şopteşte, şuierat, piaţa.

În comunism, autorul a murit. Pro-capitaliştii, susţinătorii vechii paradigme a subiectului substanţial, central, imuabil, s-au revoltat. Azi, capitalismul omoară (căci de crimă, nu de moarte naturală e vorba) şi el, total, autorul. Dar nu se mai revoltă nimeni. Lupii care pînă mai ieri urlau, azi tac. Contradicţie istorică? Dar pe cine interesează logica? Şi are istoria vreo logică?