Împotriva clipurilor, pentru des-pachetarea artei

Într-una din nopţile trecute, în timp ce-şi rostea monologul introductiv, la o anumită poantă la care publicul din sală (audienţa imediată, înscenată) nu a prea rîs, nu a prea reacţionat, Jay Leno a făcut o scurtă remarcă ironică, spunînd cam aşa: "Ei, se vede că s-a încheiat greva scenariştilor!" Adică a celor care scriu, nevăzuţi, tot ce se spune, în America (şi în lume), pe micul ecran, şi care vreme de peste o lună, nu ştiu exact, s-au aflat în grevă, solicitînd, sindical, renegocierea "contractului-cadru", reclamînd, deci, drepturi în plus şi extinderea celor existente. Acţiunea sindicatului scenariştilor a afectat toate programele de televiziune şi cîteva tradiţionale decernări de premii, care s-au desfăşurat mai mult informal, fără fastul obişnuit.

Totul este strict formalizat în industria divertismentului. Fără scenarişti, de pildă, nimeni nu s-a încumetat să mişte. Nu aveau voie sau nu au îndrăznit? Este inerţia, diviziunea, iată, extrem de tayloristă, a muncii atît de strictă? Sau solidaritatea? Jay Leno şi-a ţinut, totuşi, emisiunea şi fără scenarişti, şi aceasta nu a mers nici mai rău, nici mai bine ca de obicei.

Dar este, oare, atîta nevoie de astfel de "scenarişti", de exemplu? De ce nu au voie vedete, ba chiar personalităţi puternice de televiziune precum Jay Leno să improvizeze, căci se pricep, aşa au ajuns să fie ceea ce sînt?

Dacă stau bine şi mă gîndesc, obligaţia de a urma un text scris de alţii şi dinainte cred că funcţionează şi ca un mijloc de control, de cenzură. Cuvîntul improvizat e riscant, nesigur, "vedetele" o pot lua oricînd razna fără text scris de alţii, fără prompter.

Şi, în plus, trebuie să "mănîncă şi gura lor"! Industria bine reglată a divertismentului, ca multe altele, este atît de bine reglată din multe motive, inclusiv - şi poate în primul rînd - sociale, politice, economice.

Ce vreau însă să spun este că multă lume inutilă parazitează actul de creaţie, spontaneitatea.

Şi ajung astfel, printr-un scurt fapt divers, la ceea ce vreau să spun: sufocarea artei, ocultarea şi parazitarea artistului şi a relaţiei sale vii, elective, cu publicul.

Clipurile muzicale sînt o invenţie a MTV-ului. Ele au devenit o formulă-standard, obligatorie, "inevitabilă", de difuzare a muzicii. După modelul spoturilor publicitare, produsul de vînzare, în cazul de faţă muzica, este împachetat într-un filmuleţ. În cazul clipului muzical, spotul publicitar (clipul) coincide şi se suprapune peste produsul publicitat, "reclamat", muzica. Dacă, în cazul tuturor celorlalte produse, care rămîn exterioare filmului şi comunicării mediatice, care trebuie să te trimită pe piaţă, să le cauţi, să le preferi, invenţia şi "creativitatea" de advertising să zicem că se justifică, în cazul muzicii, deci al artei, ele nu fac decît să o sufoce, să o ucidă şi, mai ales, să niveleze industrial producţia, înecînd adevărata creaţie, adevărata artă într-un continuum indistinct şi mediocru de piaţă.

Principiul este, şi aici, unul al unei suprinzătoare "solidarităţi sociale": "să mănîncă şi gura" aşa-zişilor "creativi" din televiziune şi din publicitate, falşi artişti care vin să paraziteze actul artistic! Este vorba de invidia transistorică a mediocrilor, care vin să se cocoaţe şi să se agaţe liliputan de adevăraţii creatori. Recitiţi-l pe Nietzsche.

Televiziunea şi publicitatea vin cu oamenii lor ca să sugă din fructul zemos al creaţiei. Adevărate lipitori!

Nu e perfectă democraţia? Nu e perfect capitalismul? Dar nu seamănă ele izbitor, nepermis de mult cu un comunism al repartizării după nevoi, nu după merite? Într-un adevărat capitalism, conform literei şi spiritului propagandistic propagate, nu ni se spune oare că cine e bun poate cîştiga oricît de mult? Şi atunci de ce tot acest colectivism al creaţiei, toată această cooperativizare a artei?

Clipurile sînt inutile. Ele ocultează arta şi pe artist, mai ales în relaţia lor, într-adevăr de invidiat, care are de ce să provoace resentimente, cu publicul.

Nu este nevoie de clipuri, de falsă creaţie supraadaugată adevăratei creaţii (atunci cînd aceasta există). Adevăraţii artişti îşi concep şi îşi regizează singuri show-urile, sînt primii şi cei mai buni "marketeri" ai produselor lor. Arta adevărată este prin ea însăşi marketing şi publicitate. Îşi face prin simplul fapt că există PR. Cînd există creatori, nu mai este nevoie de "creativi", care nu fac decît să falsifice relaţia extraordinară, singura cu adevărat hrănitoare, a artei cu publicul.

Nu este, deci, nevoie de clipuri. Televiziunea face foarte bine atunci cînd se retrage şi cînd nu face decît să înregistreze, cu artă specifică (în cazul ei, cu meserie, conform dihotomiei tradiţionale în "arte şi meserii"), adică testimonială şi documentară, "performance"-urile live ale artiştilor, în care toată lumea, artişti, public, e fericită. Un ciudat paradox face ca, exact atunci cînd se pretind "artă", televiziunea şi publicitatea îşi uită "meseria".

Arta şi artistul trebuie reinstauraţi la locul lor. Ca să fii subiect trebuie să te creezi ca subiect, iar arta este producţie de unelte, de instrumente de subiectivare. Arta ne învaţă arta de a putea spune "eu", de a deveni subiecţi. Televiziunea şi publicitatea intervin însă între artist şi public, pentru a controla această relaţie periculoasă şi "mesajul" ei la fel de periculos. Oamenii trebuie să rămînă obiecte ale pieţei largi, adică ale pieţei fundamental şi tot mai vertiginos falsificate, ale pieţei contemporane corupte. Capitalismul contemporan este tot mai mult un capitalism al corupţiei, care truchează piaţa, fiind mult diferit de "capitalismul istoric".

Clipurilor, eu le prefer înregistrarea şi redarea onestă a spectacolelor live ale artiştilor: meserie cinstită în slujba artei. Ocultarea artistului în interacţiunea sa directă cu publicul, cu oamenii, "împachetarea" marelui, singurul substanţial, dar al artei în aceleaşi folii kitsch ale clipurilor de televiziune, care le fac indistincte în grotesc, este o crimă în numele democraţiei, care ruinează în primul rînd democraţia, mimînd şi capitalismul, falsificînd piaţa. Are perfectă dreptate alt artist, tot un artist, prozatoarea Chloé Delaume (Locuiesc în televizor): capitalismul a ajuns în faza sa "autofagică".

Jos (adică la locul lor pe scara de utilitate şi de performanţă - artistică, umană, nu divină - a creaţiei) căpuşele din calea artei şi a marii, tot mai presantei nevoi de artă a omului contemporan!