Little Americas sau statul avortat

Pretutindeni acolo unde intervine în lume, America creează mici "Americi". Şi unde nu intervine America? S-ar putea, chiar, spune, inventînd un termen ad-hoc, că Statele Unite ale Americii se află într-o permanentă stare de intervenţie. Starea firesc instabilă a lumii (realitatea e instabilitatea însăşi, altfel am muri de plictiseală şi de entropie: oamenii sînt natural ne-stăpîniţi, iar ne-stăpînirea este tocmai starea imediată, spontană, de libertate: a nu suporta stăpîni, a schimba tot timpul stăpînii) transformă lumea într-un permanent cîmp mondial de intervenţii: nimeni nu poate să mişte în front (căci sîntem în stare permanentă de război latent), că orice mişcare este imediat percepută de către singura supraputere a lumii, cum i se mai spune, în acelaşi timp ca prilej de dezordine şi ca ocazie de intervenţie, de reordonare. A profita de dezordine pentru a crea dezordine, pentru a impune o altă dezordine, iată principala misiune mesianică a SUA, ca superstat al intervenţiilor perpetue. Feudalism global: cine mişcă aduce atingere celui de-al "doilea corp al regelui", ofesînd personal şi fizic Puterea, şi atunci aceasta, repede, caută să-şi "scarpine" trupul imens, coextensiv lumii. De fapt, faza în care ne aflăm este aceea a încercării supraputerii americane de a trece de la faza simbolică a dominaţiei la faza ei materială, de realizare a simbolului. Harta puterii încearcă să acopere perfect teritoriile realităţii, şi nu poate s-o facă decît constrîngîndu-le.

Modelul istoric, devenit tipar mental, de în-fiinţare al Americii este secesiunea. Ultima entitate, ultimul subiect juridic statal creat, după acest model şi după acest tipar mental, este, evident, noul stat ("eşuat" încă dinainte de a se naşte) Kosovo. Se poate, chiar, spune că statalitatea devine un tip de produs de piaţă. Cînd întreaga lume este concepută ca o imensă feudă, este firesc ca modelul "fractal" să fie cel al feudelor, al fărîmiţării suveranităţilor, al statelor-ghetouri. Statalitatea devine un simplu gest reflex. Limita (ideală) spre care se tinde, care este vizată apare, astfel, ca fiind aceea a individului-stat în cîmpul-feudă global(ă).

Sub presiunea meta-individualismului federalist american, şi pe fondul ezitării Uniunii Europene (care, nevrînd să recurgă la formele de suveranitate ale trecutului, se dovedeşte incapabilă să inoveze, intrînd în blocaj structural, căci nu se ştie cît şi, mai ales, dacă se poate inova în domeniul statalităţii şi pe fondul deconstrucţiei obiective avansate a însuşi conceptului general de suveranitate), pe harta lumii se lansează state aşa cum ai lansa un nou produs de piaţă.

Apare un nou tip de stat: statul-hipermarket. Condiţia lui de bază: să aibă "just" atît teritoriu cît să poată cuprinde un hipermarket, cît să poată face loc unei implantări a hiper-pieţei. Statalitatea a devenit, şi ea, o operaţiune de piaţă. A apărut, deci, statul-infrastructură, şi atît. Statul-suport. Iar raportul dintre democraţie şi capitalism, din complicat şi problematic, se simplifică vertiginos: capitalismul îşi subordonează democraţia, aceasta devine un instrument în sprijinul pieţei. Statul însuşi, aşa cum spuneam, devine o marfă, un produs de piaţă. Iar aceasta este, în sine, ultima noutate de pe o piaţă care nu mai trăieşte decît din "noutate": statalitatea născută prin avort; naşterea ca avort.

Sau, altfel spus, vechiul dar sănătosul divide et impera din nou, în permanenţă la lucru: un nou focar de instabilitate instituţionalizată, un nou Israel/Palestina, un nou Zid, chiar pe harta Europei însă, de data aceasta, la nici două decenii după căderea Zidului Berlinului, care atîtora şi atît de mult le lipseşte.