Pescarul Amin, în volumul Lostrița. Antologie de proză fantastică - Vasile Voiculescu, Editura Art, 2013
Amin, singur, rămase iarăși domn peste pustietățile întristate. Gândul dinamitei îi aprindea din ce în ce creierii. Auzea aievea detunăturile, vedea țâșnind snopi înalți de apă, bulboana cutremurată zvârlindu-și din fund nămoalele. Și numaidecât o umplea sumedenia de pești plutind, uciși, cu burțile albe în sus, urechile podidite de sânge în bătaia valurilor. Și morunul? Nu mai vru să privească. Își acoperi ochii cu palmele, deși știa că e amăgire. Neputincioasă, revolta lui se prefăcea în fiere ce-i pătrundea cu uriașă amărăciune carnea, îi coclea mințile. Își simțea brațele amare, picioarele înveninate. Începu să-l apese o neagră grijă necunoscută, să-l gârbovească povara unei spăimântătoare răspunderi.
- Mi s-a vărsat fierea în sânge, gândi, dându-și seama de ce i se întâmplă.
Privi apa, pământul, zările: ochii lui puneau pete galbene peste tot unde i se așezau privirile. Plecat peste unda lucie, își căută chipul: 1 se arăta așijderi verde-galben. Răsfrângerea frunzișurilor? Se ridică, icni de câteva ori niște bale verzi, în gustul pelinului. Cercă să se liniștească. Dete de nenumărate ori ocol gardurilor. Din obișnuință... În neștire. Fără interes... Cu nici un gând de pază. Dezbrăcat de orice grijă pentru supraveghere. Ca o preumblare.
Fragmentul surprinde frământarea interioară a personajului, rămas singur și copleșit de gândul distrugerii provocate de dinamită. Imaginile violente ale apei și ale peștilor morți îi provoacă revoltă, teamă și o stare de amărăciune profundă. Treptat, neliniștea sufletească se transformă într-o suferință fizică, iar personajul își pierde liniștea și sensul obișnuit al existenței.
Se scrută singur: simțea că trece într-o altă adâncă prefacere. Nu mai avea nimic de-a face cu fapta, cu lucrarea. De acum se închina cugetelor, odihnei în gânduri... Ca bunicul... Oare îmbătrânise așa, dintr-o dată? Se cercetă: poate! Dar, oricum, această bătrânețe se arăta cu totul nouă, un alt chip al vieții. O îmbogățire a ei cu nemăsurate lărgimi înapoi și înainte, o scumpă înțelegere, o dezinteresare împărătească, o nepăsare plutind binevoitoare deasupra tuturor. Bătrânețe grea de har și puteri, dezbărate de carne, strânse, încordate în ele însele ca pentru o înălțare. Cum putea fi bătrânețe, când se simțea gâlgâind în el ca sucul uriaș a mii și mii de alte vieți stoarse într-o clipă de tot ce aveau mai tare și mai prețios în ele ca să i se dăruiască lui. Acum înțelegea deplin: viața nu este nici ziua de azi, nici mâine, nici anul întreg. Vieții adevărate îi este de ajuns clipa, clipa plină în care pumnul destinului tescuiește timpul într-o lacrimă ca de spirit. Clipa când, copil, a scos singur întâiul pește, un crap de două ori mai mare decât el. Clipa când, într-o noapte, aplecat pe gura bunicului să-i audă șoaptele, acesta, cu un oftat ce a încremenit vremile, și-a dat sufletul chiar în sufletul lui. Clipele astea nu sunt timp, n-au să moară niciodată... Focul lăuntric se potolea. Sudorile îl brobonau ca o rouă. Acum o siguranță atotstăpânitoare îl liniștea. Pentru ce să mai sape să-și întărâte ființa cu întrebări și ispitiri? Asta face timpul, viitorul. Nu e mult mai bine să lase nedezgropate avuțiile destinului, mulțumindu-se cuminte să le știe tăinuite acolo, ca un avar care nu-și dezgroapă comoara ascunsă de strămoși în beciurile deasupra cărora el doarme? Și iată, stând acolo uitat de treburi, celălalt mare izvor al vieții, potmolit până atunci, de neastâmpăr, muncă și griji, se desfunda în el: închipuirea. Ea îi umplu dintr-o dată pustiile singurătății și ale dezolării cu vedenii, îi croi lumi, îl găti pentru îndrăzneli nemaicercate și îl ajută să ajungă neajunsul. Închise ochii și străpunse, acum lăuntric, unul după altul, cleștarele cerului de ape, deschis sub el, boltă cu boltă. Cum scânteiază acolo misterioasele zodii de ape, ținându-se de mâini într-o fantastică horă ce înconjoară universul! Printre ele mișună peștii uriași din care i se trage neamul, leviatani strămoși ai legendelor, care cârmuiau sorțile pescuitului, chiții nemăsurați, morunii balauroși veghind peste adâncimi, biruitori ai tuturor potoapelor, din care ieșeau pe țărmuri să nască oameni din pântecul lor rodnic și să întemeieze neamuri tari pe meleagurile pustiite.
Se prezintă transformarea sufletească a personajului, care ajunge la o stare de liniște și înțelepciune. El înțelege că adevărata viață se află în clipele esențiale și puternice ale existenței, nu în trecerea timpului. În același timp, imaginația îi redeschide lumea interioară, populată de legende, strămoși și ființe fantastice ale apelor, ceea ce sugerează legătura profundă dintre om, natură și trecut.
Îl urmări lăuntric ca într-o răsfrângere de oglindă magică. Arhanghelul apelor? Nu. Nu. Acum știe: nu e morun. Este răs-strămoșul său, legendarul, de care i se povestise. Urcase din alte lumi de ape, de departe, se altoise cu băștinașii și întemeiase între brațele fluviului neamul cel tare al Aminilor. Le dase lege: să nu se atingă de moruni. Apoi pierise fără urmă într-o furtună. Știe că aiurează, simțea cum delirul crește nemăsurat, îl umple cu arătări cutremurătoare.
Dar se desfășura așa de repede, că uneori nu-l mai putea ajunge din urmă. Rămâneau rupturi lungi, goluri negre. Apoi iar îl prindea. Da, nu i se păruse. Aici sub el se află raiul. Raiul stă în ape. Cum să îngăduie el ca nemernicii să-l facă fărâme? Unde avea să se mai ducă după moarte? Ah, știe ce are de făcut. Acum așteptarea nu mai trebuie să stea sperioasă, locului, în el; ci să iasă în întâmpinarea întâmplărilor și durerilor. Încordarea îl luă pe sus, la duhul obârșii veșnice cu care se înțelese. Timpul? Viitorul îndoielnic? nu le va mai îngădui să-i viclenească cu taine, să-i ascunză surprinderi. Le va sili să se deschidă într-o clipă minunilor înfăptuirii depline. De altfel, are cheia. E în mâinile lui. Se ridică. O putere liniștită îl purta ca în vis. Dete ocol de câteva ori capcanei. Se urcă și stete îndelung întins pe bârna din spate. Prubului, socoti, se cobori, își umplu pieptul cu tot văzduhul nopții și se aruncă. Zodiile speriate se stinseră. Rămaseră numai peștii. Se cufundă glonț la piciorul stâlpului din mijloc și se puse cu nădejde să dea la o parte bolovanii, sacii cu pietriș, maldărele de stuf. Cele dintâi, apele simțiră și se grămădiră pe el. În jur mișuna peștilor îl privea holbată. Se înăbușea. leși, luă o unealtă, își umplu din nou bășicile plămânilor și ale pântecului și se afundă în același loc. Dărâmă, sparse, rupse și făcu o gaură în gardul bătut de toată greutatea gârlei. Și o dată cu povara apelor care năvăli pe spărtură și-i smulse mâinile, îl covârși șuvoiul de pești zbucniți peste el. Amin nu putu, sau nu mai vru să aibă timp? Morunul se ivise amenințător. Când se înfipse în gaura neîncăpătoare și se opinti, luă cu el în piept pe Amin, cu care porni vijelios peste gardul care se prăvăli.
Și alaiul fabulos al peștilor se desfășură triumfal, la mijloc cu morunul fantastic înconjurat de cetele genunilor, ducând la piept pe strănepotul său, pescarul Amin, într-o uriașă apoteoză către nepieritoarea legendă cosmică de unde a purces dintotdeauna, omul.
Se povestește momentul final al transformării lui Amin, care se identifică spiritual cu strămoșii și cu lumea apelor. Convins că trebuie să salveze "raiul" apelor, el distruge capcana pentru a elibera peștii. În final, morunul legendar îl poartă într-o imagine simbolică și grandioasă, sugerând unirea omului cu natura, legenda și eternitatea.
