Îmi duc zilele printre obiecte care nu se mișcă. Evit oamenii, evit începuturile. Noaptea dorm greu, mă zvârcolesc, sufoc perna în brațe. Azi intru într-o librărie. Nu caut nimic. Pe un raft, mai multe volume de Gabriel García Márquez. Mă enervează cuvântul veac de pe copertă. Scot un marker și îl transform, încet, în fleac. Lângă mine, un bărbat desenează peste titlul altei cărți: Despre pacoste și alți demoni. Ne uităm unul la altul și zâmbim. Vânzătoarea ne-a pus să plătim cărțile. Acum sunt cu el în pat. Citim.
Mihaela Vicol
Draga mea, zice iritat soțul către soție, se apropie ziua ta de naștere și nu știu ce cadou să-ți iau. Și nu mai pot să alerg după fleacuri din astea: ba o cană cu nu știu ce mesaj pe ea, ba o carte scrisă de nu știu cine, ba un singur fir de trandafir de-ăl parfumat, nimicuri din astea. Pentru că nu mai vreau să râdă de mine toți invitații tăi. Dragul meu, răspunde soția pe un ton calm, uite, pentru ultima oară îți mai cer un fleac din ăsta și gata. Nu mai vreau decât un fleac de singurătate.
Ana Maria Dobre-Nir
În fiecare miercuri, Ioana mergea la râu cu hainele în coșul de răchită pe cap. Le spăla încet, fără grabă, urmărind apa cum duce murdăria mai departe. Nu vorbea cu nimeni. Când se întorcea, casa o aștepta la fel, tăcută, cu ușa scârțâind ușor. De când părinții îi fuseseră uciși de tâlhari în noaptea aceea amărâtă de Crăciun, învățase să nu mai lase pe nimeni prea aproape. De ani buni, lăsa câinii să-i păzească poarta, cu dinții la vedere, mereu cu ochii fixați în drum, cu boturile ude de salivă.
