O altfel de Cenuşăreasă, un altfel de prinţ...

Cum să atragi copiii spre lectură? Îmi vine iar în minte, a nu ştiu câta oară, cartea Monicăi Pillat, Cultura ca interior. Există acolo o inedită interpretare a nemuritoarei Cenuşărese, care transferă basmul în sfera filosofică. Prinţul devine "cercetaş": pe măsură ce e iniţiat, află cum trebuie să aleagă ce e mai bun, îşi dă seama de importanţa ierarhiei şi a deosebirilor dintre obiecte. Tot aşa stau lucrurile cu capacitatea copilului obişnuit deja cu lectura de a înţelege rostul selecţiei cărţilor. În poveste, Cenuşăreasa - în analogia noastră, copilul aplecat spre lectură - ar fi trebuit de la bun început să fie "centrul" - adică să-şi cultive deja singur pasiunea. Doar că este pedepsită să stea la "margine" - să fie adică un copil neiniţiat în lectură, deşi pasionat de ea. "Cercetaşul-prinţ" - în cazul de faţă, copilul atras de lumea cărţilor şi apt de a-şi construi o scară de valori - întreprinde în etape mişcarea de la "margine" spre "centru".

Cenuşăreasa este deci povestea "centrului" deghizat în "margine". "Miza" - spune cartea -"constă în recunoaşterea valorii ei lăuntrice de către celălalt (prinţul), cu care se îngemănează ca spirit." Centrul deghizat în margine este pentru noi copilul căruia nu i s-a descoperit încă pasiunea pentru citit sau a cărui lectură nu a fost îndrumată să caute valoarea. "Când prinţul coboară din palat s-o caute în plebe pe pierduta posesoare a pantofului, el se iniţiază în tainele analogiei, după care "centrul" poate fi descoperit pretutindeni, în virtutea divinei asemănări" (Monica Pillat). Cenuşăreasă poate fi oricare dintre micii iubitori de carte. Părinţilor, bunicilor, educatorilor, în general, precum şi bibliotecarilor le revine cinstea de a juca rolul prinţului-cercetaş.

Povestea copiilor privaţi de adevăratele valori ale lecturii este, până la un punct, la fel de tristă ca şi cea a Cenuşăresei. Cei din jurul lor nu s-au preocupat de iniţiere la timp sau nu sunt ei înşişi pregătiţi ori interesaţi de lumea interioară a copiilor. Chemarea spre lectură e practicată, de regulă, de adulţi iniţiaţi ei înşişi în această pasiune. Ea trebuie făcută cu atenţie şi dăruire, descoperind capacităţile copilului, ţinând cont de vârsta şi de bagajul său de cunoştinţe. Motivaţia micului cititor este şi ea foarte importantă: dacă el spune că se lasă îndrumat de adult, înseamnă că a venit momentul în care "cercetaşul" poate intra în acţiune, ştiind că va contribui la formarea intelectuală, spirituală, civică ori profesională a copilului. Multe depind de cît de reuşită e comunicarea "cercetaşului" (părinte, bunic, educator, bibliotecar...) cu copilul. Cei ce vin spre asemenea îndeletniciri se pot informa, căci există, fireşte, teste de sociologie sau de psihologie a lecturii, studii despre dorinţele şi preferinţele copiilor în materie de lectură, şi pot alcătui chiar ei chestionare pentru a depista lacune ori aşteptări de ultimă oră.

Eu una cred că "reţetele" de atragere spre mirajul cărţii trebuie să fie personalizate. În fond, fiecare dintre noi are propriul său mod de a se pune la dispoziţia celor din jur, dar şi propria sa manieră de a-i face pe aceştia să se dezvăluie. În ciuda asemănărilor categoriale, copiii se deosebesc foarte multe între ei. Personalitatea este deja schiţată la o vârstă foarte fragedă. Dacă simţim nevoia să "modelăm", poate că ar trebui să ne gîndim de două ori înainte de a încerca. Să recunoaştem că nu ne face nici o plăcere să vedem pe cineva străduindu-se să ne schimbe sau să ne oblige să gândim ca el. În cele din urmă, devenim suspicioşi şi refractari. Nimeni nu vrea să fie modelat, toţi vrem să fim îndrăgiţi si apreciaţi. Cei ce apreciază copiii pentru ceea ce sunt, aşa cum sunt, le creează un climat favorabil dezvoltării. Dacă li se scot în evidenţă talentele şi calităţile, copiii se simt puternici şi capătă curaj. Defectele ori neglijenţele lor pălesc şi treptat dispar. Sfaturile, insistenţa şi pedeapsa trebuie folosite atunci când este neapărată nevoie. Cei grăbiţi să sancţioneze, vrând să facă bine, pot face mult rău.

Uneori, când cei din imediata apropiere a copilului (părinţi şi bunici, de pildă) sunt pasionaţi de cărţi, "marginea" îşi poate începe deplasarea spre "centru" la o vârstă foarte fragedă. Atât de fragedă, încât nici nu m-aş putea gândi că relaţia cu cartea e posibilă dacă n-aş vorbi despre propria-mi experienţă. La numai 8 luni, nepotul meu se entuziasma la vederea unui morman de volume, din care şi le alegea singur pe cele preferate, pe care le răsfoiam şi le "citeam" împreună. Era deja obişnuit să vadă zilnic cărţi. Nu ştia, desigur, să articuleze cuvinte, dar "citea" în felul lui: arăta de zeci de ori imaginea colorată care-i plăcea şi o "comenta". Seara nu se culca niciodată până nu "citea" ceva. La 2-3 anişori, când îl aduceam "acasă la bunici", îl rugam să-şi facă "singur" bagajul, adică să-mi arate ce punem în rucsăcel. Nici măcar o dată nu a uitat ca, alături de jucării, să pună şi câteva cărticele. Când avea musafiri - copii sau adulţi -, aceştia trebuiau să vadă mai întâi "vechile" sau noile lui cărţi îndrăgite şi abia apoi jucăriile.

Printre primele lui cărţi erau "strecurate" cu precădere poveşti clasice cu ilustraţii clasice. Şi, cum aproape întotdeauna ne exprimam părerea de rău când se termina o poveste, iar după orice lectură se făceau comentarii, şi azi, când a trecut de 9 ani, nepotul meu regretă că unele poveşti sunt prea scurte şi nu iubeşte cărţile cu text prescurtat. Când primeşte o carte, întreabă dacă e versiunea integrală a poveştii, a romanului ori a basmului cu pricina. Face comparaţii între versiunile unor cărţi şi este revoltat dacă editorul schimbă originalul. Nu a înţeles niciodată de ce la Fraţii Grimm Scufiţa Roşie se termină într-un fel, iar la Charles Perrault altfel. Şi nu vrea să înţeleagă nici de ce autorii au scris cam aceleaşi poveşti.

Poate că am greşit insistând asupra valorilor clasice, pentru că acceptă acum cam "fără chef" poveştile moderne. Adoră însă enciclopediile şi dicţionarele. Când era mic, le foloseam mereu: ne jucam inventând concursuri "Cine ştie mai multe despre...", "Ce înseamnă cuvântul...", "Cine povesteşte mai frumos lectura...", "Cine numeşte cu mai multe cuvinte acelaşi obiect...", "Cine ştie mai multe poveşti de Fraţii Grimm...". Toate acestea s-au întâmplat eu fiind bunică, deci cu zâmbetul pe buze, cu sufletul plin de iubire, cu ochii strălucind de fericire lăsaţi să se scalde în ochii măriţi de curiozitate, de plăcere şi de uimire ai nepotului. Ce să mai spun de încântarea lui de a participa la o competiţie, de bucuria învingătorului ori de regretul bine meditat că nu întotdeauna eşti învingător... Rezultatul? La 6 ani era un bun povestitor, vorbea corect, avea un vocabular foarte bogat, se "pricepea" la cărţi, cunoştea ilustratori, traducători, editori, avea edituri şi colecţii preferate. Avea propria lui mică bibliotecă, dar şi colecţii de cărţi, reviste, CD-uri, DVD-uri, e-books-uri. Compara, comenta, făcea ierarhii, corecta greşelile ce se strecoară, parcă prea mult, printre rândurile cărţilor.

La bibliotecă am învăţat că toţi copiii, dacă se simt bineveniţi undeva, vor căuta să revină cât mai des în acel loc. Dacă sunt iubiţi, îi vor îndrăgi şi pe cei din locul preferat şi-şi vor face idoli din ei. Vor face întocmai ce şi cum face cel pe care şi l-au ales drept model, lăsându-se în acel caz uşor "modelaţi".

Cel care va răsfăţa copilul cu poveşti din cărţi sau din amintiri, trăite ori inventate, făcând din aceste "clipe cu poveşti" un obicei zilnic, va câştiga "marea bătălie" pentru cultivarea plăcerii de a asculta, pentru îmbogăţirea vocabularului şi dezvoltarea gândirii, care-l vor îndemna pe copil să-şi imagineze şi apoi să citească singur poveşti de tot felul.

Pe urmă va trăi el alte şi alte poveşti ce ar putea deveni cărţi. Având de-acum la îndemână toate instrumentele, îi va fi uşor să scrie pentru el şi pentru alţii, devenind astfel un om "foarte bogat" lăuntric. Va scrie, poate, povestea unei altfel de Cenuşărese şi a unui altfel de Prinţ ce vor aştepta cuminţi, în rafturile altor biblioteci, alţi copii, părinţi, bunici, educatori, bibliotecari... Iar autorul va aştepta cu înfrigurare să vadă pe ce treaptă va fi aşezată cartea sa.

Notă: Gînduri provocate de îndemnul Adinei Kenereş CUMPĂRAŢI COPIILOR CĂRŢI!.