În fiecare primăvară, cocorii alunecă spre nord. Ceru-i al lor, iar eu nu cer nimic. Stând pe pridvor, simt că-s unul de-al lor. Ieri, spre amurg, un pelerin obosit a aterizat în grădină. La adăpostul ramurilor, privea senin ploaia nesfârșită de petale roz. Dimineață, un croncănit scurt i-a anunțat plecarea. Am ieșit din casă. În iarbă, două pene m-așteptau - una albă, alta neagră, lungi de-un deget fiecare. Le-am pus la fereastră. Uneori, cei care pleacă lasă-n urmă ceva; tocmai ca să știi că totul a fost real.
Titela Durnea
Ea nu știa că e mare. Nici cât măsoară locul în care își ducea povara, ori ce înseamnă singurătatea. Înota zile la rând, fără să întâlnească vreo vietate. Ăsta era firescul ei. Cânta mereu, iar oceanul îi răspundea, târziu, cu ecoul. Atât suntem? Eu și ecoul? Și înota mai departe. Într-o zi n-a mai cântat. A așteptat. Și în tăcerea aceea, aproape dureroasă, a simțit o vibrație. Un firicel care săpa adânc. Cine-i acolo?, a șoptit. Singurătatea ei de balenă albastră nu mai era o banalitate. Făcuse loc pentru cineva.
Octavia Buhociu
Zilele astea se va împlini un an de când nu mai fumez și nu mai beau tărie. Da, două dintr-un foc. Voință și iar voință. Un an de nimic din toate astea: țigări, brichete, sticle, pahare, bodegi sau birturi. Fără chelneri, colegi, prieteni, singur. Banii economisiți de la țigări și băuturi i-am băgat în biciclete, costume de sport, cască, cotiere, genunchiere, tensiometru, pentru că timpul liber l-am umplut cu alergat prin parcuri, păduri. Tot singur. Dar merită efortul. Poate mă-nsor sau merg la turul României.
