Închideți ochii. O veți vedea aievea, târșâindu-și pașii spre poartă. Scrutând depărtarea. Înainte ajungeau o dată pe an. În august, satul se umplea de lume. Nepoții se făceau tot mai mari. Se-nțelegea cu ei prin semne. Plecau odată cu cocorii, apoi nu mai vedeai țipenie pe uliță. Stăm câțiva ani și ne-ntoarcem, i-au spus. Anii s-au lungit, pașii până la poartă s-au pierdut. Bătrâna nu mai este, zidurile s-au surpat. Terenul e bun, aproape de pădure. E-un chilipir. De-l cumpărați, puteți face aici o pensiune.
Clara Marinescu
În Conacul surpat, întunericul înghițea ruinele. Prăbușit pe trepte, Lestat privea trăsăturile șterse din portretele de pe ziduri. Singurătatea era atât de adâncă, încât se auzeau insectele mâncând din pereți. În oglindă văzu o siluetă devorată de umbre. Nu avea rost să se opună. Și vampirii aveau un capăt. Cele patru veșnicii traversate fuseseră destule. Urma odihna. Nu vă gândiți la vreun sicriu, astea-s pentru povești. Nu. El își va găsi sfârșitul într-un om. O femeie, poate. Care va ști să moară frumos.
Pompilian Tofilescu
Nu știu ce naiba m-a pus de am început să fac ordine în sertarul noptierei. Ochelari cu dioptrii învechite, mărunțiș, baterii descărcate, un usb stick cu pozele noastre, pixul cu care n-am mai scris de mult, carduri de credit expirate, chei fără uși, scobitori folosite la un capăt, bricheta cu care am aprins ultima țigară de după, felicitări netrimise, tubulețul de superglue care lipește orice numai cioburile vieților noastre nu. Tot în el am găsit o cutie cu prezervative expirate. Un fleac. De singurătate.
