Eram singură cu gândurile mele. Mă plictisisem de vocea mea interioară care îmi nara totul. Mi se urâse cu binele. Uterul mi-a început să ticăie. Nu așa ca un orologiu cât ca o bombă activată. Când l-am cunoscut pe el, inima mi s-a inundat. El era tatăl copilului meu. Și cum a apărut în viața mea, așa a și dispărut lăsând în urmă o inimioară bătând repede. Eh, de când s-a născut, nu mă pot plânge de singurătate. Două minute pentru un duș rapid, un minut la baie, până și visele-mi sunt bântuite de el.
Johanna Scîntee
Când am fost tânăr, am fost prost și mi-am plătit prostia cu 15 ani la facultate. Greu nu mi-a fost că m-au rupt de familie, de viață. Grele mi-au fost coșmarurile și frica. Am izbăvit, întreg la trup, tatuat și cu sufletul gol. Măcar am învățat o meserie. M-am dus în șantier și m-au primit ca ucenic de lăcătuș. Isteț eram, respectam ierarhiile, aveam și Bac-ul. Am urcat. După doi ani, m-au făcut macaragiu. Mi-au spus că, acolo sus, s-ar putea să mă simt singur. Cabina era un pic mai mică decât îmi fusese carcera.
Cristina Alistar-Gabouty
Bunicu își petrecea după-amiezile de iarnă citind și recitind Jules Verne. Bunica pufăia și-l tot trimitea dracului. El, picior peste picior, absorbit prin unica lentilă nespartă, își continua liniștit călătoriile până la Lună sau în balon. Apărea zâmbind în bucătărie când simțea miros de turte calde și fura câte o bucată. Când s-a îmbolnăvit, bunica a devenit brusc duioasă, iar după ce bunicul s-a dus, a început să plângă des. Acum a revenit la vechile obiceiuri și ne trimite și pe noi la naiba când o sunăm.
