Trăiesc singur de trei ani, dar pe pat încă am două perne. De una îmi rezem capul. Pe cealaltă îmi sprijin cartea. Și, uneori, o strâng în brațe. Sting lumina și o aud. De fapt, nu scoate niciun sunet; dar tace altfel decât pereții. Zilele trecute am cumpărat un bonsai și l-am pus la fereastră. În fiecare dimineață îi pun un degetar de apă; nici mai mult, nici mai puțin. E singurul ritual pe care-l respect cu strictețe. Poate că asta-i tot ce știu despre iubire: să oferi exact cât trebuie.
Cristian Nedelcu
Primul care s-a prăpădit a fost clopotarul. Pesemne că stând în preajma părintelui, i-a dat și dânsului microbul, căci a fost următorul. S-au dus pe rând primarul și nevastă-sa, șeful de post și apoi molima s-a întins în tot satul. Aurelian, învățătorul, a fost singurul care a rămas în viață. Când l-am întrebat cum de a scăpat, n-a știut să-mi răspundă. M-am gândit că leac i-a fost cititul. Își lua zilnic doza de fantezie. Doar așa a rămas neatins de boala care i-a răpus pe ceilalți: realitatea.
Iulia Stavre
Își aruncă pantofii stiletto și păși desculță pe marmura imaculată a holului. Deschise ușa frigiderului, luă sticla de vin și turnă în paharul elegant de pe masă. Ochii plânși i se opriră pe cadranul ceasului din perete. Încețoșat, începu să se prelingă asemenea rimelului curs printre genele femeii. Privirea îi căzu pe nestemata inelului, jurămintele demult încălcate explodară cu ecou, își prinse capul în mâini și începu să-și legene trupul. Alinarea pe care și-o oferea în timpul nopților de la orfelinat.
