În cele ce urmează, Mihai Buzea (n. 1971, a publicat până în prezent articole în presa culturală, plus zece romane. Cel mai recent roman: Pădurea Vrăjitoarei Mici la Editura Frontiera, 2025, cel mai recent volum de proză scurtă: Dă diriga de băut la Editura Litera, 2025) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: A fi sau a nu fi instalator, Într-un tablou de van Gogh, Sunt egal cu propria-mi persoană, Obișnuiam să fiu serios, În 200 de metri, virează la dreapta și Ne-am certat pe pământ - toate textele aici.
*
Pe 9 mai 2026, doamna Simona Antonescu a avut o lansare de carte, aici la Bruxelles, la care din păcate nu am reușit să ajung, deși eram în Belgia (a fost vorba de motive familiale). Am aflat ulterior că lansarea a fost extrem de reușită, că doamna Antonescu este o vorbitoare care fascinează, iar că la întrebările din sală (în privința muncii de documentare - este vorba de un roman istoric), a dat atâtea detalii și atâtea deslușiri, încât discuțiile amenințau să nu se mai termine. Așa se întâmplă când în autor (în scriitor) se întâlnesc trei însușiri rare: are de lansat un roman bun, știe să vorbească, și are de spus și altceva. În cazul despre care vă spun, iată ce-a fost altceva-ul care a cucerit publicul din sală: în istoria românilor sunt atâtea pete albe, încât a discuta despre ele (și despre ce descoperă un autor care studiază o anumită perioadă - scurtă - și un anume loc), devine mai pasionant decât expozeul unui istoric de profesie. Să vă spun de ce regret că n-am fost.Pentru că locul despre care a vorbit doamna Simona Antonescu este Brașovul, iar eu am o relație specială cu acest oraș. Când am aflat cum a fost seara la care am lipsit, m-a durut inima; nu m-am certat, că n-avusesem de ales, dar am suferit întocmai ca o fată pe care n-o invită nimeni la dans. Ar fi trebuit să fiu acolo și n-am fost. S-a vorbit fără mine, s-a discutat și s-a argumentat în absența mea.
Iată morala: este bine să luați parte la toate evenimentele literare la care puteți ajunge. Unele nu vor fi reușite; altele vor fi extrem de plictisitoare. Dar - dar! - atunci când șansa vă va surâde, veți avea parte de experiența unică de a pătrunde, ca oaspeți, în "atelierul" mental al unui scriitor. Merită din plin. Poate nu veți fi de acord cu tot ce veți auzi de la el, poate nu veți fi de acord cu nimic, dar nu asta este important. Important este să vă puteți raporta la scriitor ca la un interlocutor, să-i adresați întrebări și să aveți parte de răspunsuri personalizate. Și mai este ceva: un scriitor nu este un actor. Aparițiile lui publice sunt rare, iar tracul lui poate fi foarte mare, ceea ce înseamnă că, în general, scriitorii sunt deosebit de simpatici în public. Timiditatea îi face amuzanți, deci cu atât mai umani. Sigur că sunt și scriitori scorțoși, care își tratează publicul cu aroganță, dar, la drept vorbind, aceștia sunt cei mai amuzanți dintre toți, cum spune și proverbul african: "Cu cât maimuța se suie mai sus în palmier, cu atât i se vede fundul mai bine".
A fi sau a nu fi instalator
1. Și dânsul ce facultate a terminat? mă întreabă taică-su, la persoana a treia. O văd cum se înroșește și se uită speriată spre mine. Inginer, îi răspund pe nerăsuflate. Satisfăcut de răspuns, schimbă subiectul. Îmi varsă un păhărel de pălincă, numai mie, așa ca-ntre bărbați. Apoi mă invită să-mi arate ce-a meșterit prin casă. În baie, apa țâșnește puternic dintr-o țeavă spartă. Ea se uită din nou la mine, panicată. Mă uit la țeavă, mă uit la ea. Nu știu ce vrea. Până la urmă las apa să curgă. Doar sunt inginer. (Cristina Alistar-Gabouty)
Nu înțeleg de ce "îmi varsă" (în loc de "îmi pune" sau "îmi toarnă"), dar în rest este perfect.
2. Pe hârtie e simplu. Taburet, înălțimea picioarelor 50 cm. Ușor de împins. În pod, sub cârlig suntem la 300, minus cred 20, își alinie ea metrul textil de-a lungul feței, dar mai este nodul de sus 5 cm și bucla de jos, de trecut peste cap și de strâns imediat sub mandibulă, cam 57. Hm, poate totuși 60 cm pentru taburet, se iți pe vârfuri, și planifică un șut zdravăn. Și săpun, se spune, ridică din umeri, ca s-alunece nodul ușor. Cam atât. Cu teoria stau superb, practica am auzit, hohoti ea, că te omoară. (Ioana Dinescu)
Rămâne întrebarea: de ce? Sunt de acord cu felul cum e condus textul (rece, contabil), dar mă simt neterminat, ca cititor.
3. Făcuse sex pe pardoseală ca animalele, nu știa nici acum când sau care fusese preludiul, ei nu-i trebuia unul lung și nici lipit de momentul împerecherii. Își potoli rapid buclele desfăcute din coc, desprinse jartiera ruptă, coborî fusta la loc peste coapse, se așeză pe scaun, își încrucișă picioarele stângaci, căci nu-i stătea în fire să și le țină lipite, și așteptă să o cuprindă rușinea. Dar așteptă degeaba. Observă țeava picurând din nou și se încruntă. Trebuia să-l cheme înapoi. Pentru o nouă rundă. (Clara Marinescu)
Textul se termină la penultima propoziție. Ultima ("Pentru o nouă rundă.") este absolut contraproductivă, dă senzația că cititorului i se bagă mura-n gură. Și e păcat.
4. Maricica, bibliotecară de vârsta a doua ce trăia la parterul blocului, se gândea serios să înceapă să se uite la filme porno. Nu din curiozitate, ci din disciplină intelectuală: voia să înțeleagă ce caută lumea. Problema era că peste tot apăreau instalatori, electricieni. Oameni practici. Maricica nu-i putea lua în serios. Fanteziile ei erau populate de poeți depresivi. Își imagina cum unul ar intra tăcut în bibliotecă și i-ar șopti un vers. A închis laptopul și a tras perdeaua. Dorința rămânea undercover. (Ana Maria Dobre-Nir)
Text foarte bun și foarte brav până la final, când devine de neînțeles. OK, Maricica decide să se masturbeze, asta pricepem. Dar de ce lipsește legătura cu poetul depresiv? Cel din imaginația ei? Trebuie s-o fac eu? Bine, o fac. Dar locul patru.
5. Mike o instalase confortabil în vila sa. Deși el era veșnic absent, inima ei frântă pompa speranță și se reconstruia după divorțul urât prin care trecuse. Uneori singurătatea îi șoptea lucruri inacceptabile. Simțea cum colivia aurită devenea menghină și-i frângea fiecare respirație. Privea repetitiv peluza perfect tăiată și-și dorea să strige dar nu avea glas, își căuta lacrimile dar izvorul le secase. În tot acest timp, depresia se instala ca o regină, zi după zi, și o înecă definitiv într-o mare a indiferenței. (Mona Zelenco)
Mona, uite ce nu merge: confortabil, veșnic, frântă, urât, aurită, definitiv, o mare a indiferenței. Ai o poveste și o strici cu copilării din astea? Nu se face!
Într-un tablou de van Gogh
1. Nu se așteptase. Chiar nu se așteptase deloc ca în acel magazin prăfuit de vechituri să găsească un Van Gogh. Pe furiș, l-a studiat pe proprietar, un chinez mic și fără vârstă: sigur nu știa ce are la vânzare. De altfel, nici nu știa cât să ceară: cât vreți dumneavoastră, i-a spus și apoi a strecurat printre dinți ceva despre o bătrână și o faptă bună. Clientul s-a retras într-un colț și a mai căutat o dată pe net. Ce chilipir. Doar ce a închis ușa în urma lui și chinezul s-a aplecat să scoată altul de sub tejghea. (Radu Gramatovici)
Bronz. Auzi, o bătrână și o faptă bună! Îmi amintește de bancul ăla cu armeanul: "I-auzi, dragă... mă-nvață românii afaceri!".
2. Știi tu, Vasile, lumea nu e doar despre flori și ceruri înstelate. E și despre oameni necăjiți, care n-au timp să se bucure de ele. Ilie vorbea apăsat, cu ochii în masă. Mâinile lui, aspre și crăpate, stăteau nemișcate lângă farfurie. Lampa cobora o lumină gălbuie peste chipurile obosite. Aburul cartofilor se ridica greu, amestecat cu miros de pământ. Tu vrei să-ți vinzi calul, ca să-i mai oferi un an Ioanei. Vasile a dat din cap, fără vorbă. Poate o să-l vinzi, a mai zis Ilie, rar. Și poate atât ți-e dat. (Ana Maria Dobre-Nir£)
"Țărani mâncând cartofi". Foarte bun, foarte bine, Ana Maria!
3. S-au cunoscut într-un lan de floarea-soarelui. Ea cu mâinile crăpate, el cu pălărie. Ea, din casa de paie și bălegar; el - băiatul vecinului care plătea oameni cu ziua la câmp. Ea a rămas toată viața aspră și tăcută; el, permisiv și vesel. E ușor să fii bun când n-ai trăit greu, arunca mama ei cu obidă când îi călcau pragul de chirpici să-i ducă de-ale gurii. Nu le-a păsat și așa s-au iubit. Au avut copii, nepoți. Azi, pe mormintele lor flori galbene. Deasupra, noapte înstelată. (Elena Mihaela Hristodorescu)
Nu era nevoie de florile galbene și de noaptea înstelată. Textul avea de câștigat fără ele. Locul trei.
4. În grădina din spatele casei galbene, băiatul se ghemuise să taie buruieni. A salutat înclinând din cap. Bătrânul dădea cu sapa, nu m-a băgat în seamă. Eram pus pe scandal, briciul din buzunar îmi dădea încredere. Am împins în ușa albastră de i-au scârțâit balamalele, am intrat cu pălăria pe cap, deși politețea îmi cerea să mi-o dau jos și i-am șuierat mamei Sien: mi-e foame, să mâncăm ceva, înainte de toate. Dânsa alăpta. A ridicat privirea, a zâmbit în doi peri și mi-a zis: azi mâncăm cartofi. (Cristian Nedelcu)
Nu știu sigur dacă "mama Sien" este Clasina Maria Hoornik, dar textul mi-a plăcut. Un Vincent trecut prin mai multe tablouri, da, text bun, puternic, bravo!
5. Linia aspră a mandibulei, întreruptă de fire fragile roșiatice de barbă, umbrind pielea alb-transparentă, nevăzută de soare. Încă o dată. Privirea încercănată evadează într-o parte, caută nedumerită în neant, izbește candidă drept în retină. Mai încerc. Pe cap înflorește frenetic o pălărie galbenă cu borduri largi. Din nou. Umerii-s îmbrățișați de solzi, sau pene, sau pete, tot mai lucioase, mai lungi. Ultimul. Noaptea-l împinge în spirală albastră, curg împreună, stelele flutură doar întrebări. (Ioana Dinescu)
Iar stelele... iar întrebări... fluturate... of, Ioana. Când te mai vezi pe stradă cu profa ta de română din gimnaziu, dă-i te rog un cap în gură.
Sunt egal cu propria-mi persoană
1. Ți-am mai zis de prietenul meu, o întreb, care se îndrăgostise de-o colegă de liceu și de seara în care i-a dat poezia pe care i-o scrisese? La Rosetti, în stația lui 311. Știi ce i-a răspuns? S-o păstreze pentru altă fată. Auzi tu. Că el e un băiat plin de calități și sigur o să-și găsească pe cineva. Unii oameni chiar nu apreciază ce primesc, îmi spune ea și vocea-i caldă mă învăluie. Mă apropii, îi iau capul în palme și de foarte aproape, privind-o în ochi, îi spun: Doamne, cât te iubesc. Mulțumesc, răspunde ea. (Radu Gramatovici)
Love Story, fără americani dar cu liceeni bucureșteni. Sculptură.
2. L-a văzut cum, la nuntă, o măsura din priviri pe fata bătrână a cuscrilor. A și invitat-o la dans. După, a dispărut vreo jumătate de oră. Când a venit, dă-i și bea. Ajunși acasă, a adormit buștean, horcăind. Iar ea s-a dus la oglindă. S-a măsurat cu privirile lui. Da. Nu mai era zveltă ca aia. După trei nașteri, dar mai ales după gemeni, nu revenise la talia de altădată. S-a privit în ochi, fără greșeală i-a văzut, însă acum avea picături pe obraji. Le-a șters. Apoi s-a dus la el și i-a aranjat perna. Pe față. (Paula Butnariu-Bompa)
O crimă pasională. Vârsta a doua spre a treia, adulter, gelozie, crimă. Bine, foarte bine, bravo, Paula! Ador textele rotunde, terminate în forță. Așa se scrie literatura!
3. Bă, ce pământ tare, nici nu-ți vine să îngropi pe cineva în el, cine dreacu face înmormântare iarna, Gogule, dă cazmaua ascuțită, ia uite c-am dat de-un os, nu e mă de dinozaur, dinozaurii-s invenție ce dreacu, proporțiile nu le permiteau să copuleze, râzi ca prostu, copuleze e neologism, înseamnă futai de dinozauri, nu intră nici cazmaua, copula-m-aș în gura ei, hai să facem pauză, SUNT EGAL CU PROPRIA-MI PERSOANĂ, ne-am dat dreacu, mare filozof ăsta, tu ce-ți scrii mă pe piatră când dai colțu? (Luchian Abel)
Amuzant și curajos, dar nu genial. Iar lipitura (ca să se potrivească textul cu tema) e forțată.
4. Am năzuit să mă-ntrec. Să-mi cresc aripi. Întâi puiuț, apoi rățușcă. Cu platfus. Puberă, am evoluat la cocostârc grație picioroangelor slăbănoage, disperarea mamei. Adolescența mi-a oferit rangul de puicuță rebelă, cu câțiva cocoșei roată. Unul, mai zăpăcit, m-a invitat în cotețul lui. Porumbiță. Am clocit, în onorabila calitate de barză. Când au plecat odraslele mi-am dichisit coada cu pene fistichii și m-am convertit în gaiță. Și ciripesc aiurea. Acum zborul spre necunoscut e firesc, mi-e de ajuns. Că m-am ajuns. (Cecilia Fofiu)
Inventiv și creativ, chiar dacă excesiv de auto-centrat.
5. Fără mine ai fi mort, îl împroșcă ea. Mă întreb dacă n-ar fi mai bine, își ciuli el colțurile gurii. Tu nu ești în stare nici să găsești perechea unei șosete, nătăflețule. Cum te-oi fi găsit pe tine, mă întreb. Noroc chior, Costele. Intră în budoar, se sulimeni, zâmbi rece cutelor din oglindă, își îndreptă volanele rochiei care îi masca corpul lățit, își alungă o umbră din colțul ochiului și-l îmbie: Ești gata? Avem ultima probă la croitor, pentru costum, de mâine ești ca nou, iar diseară mâncăm ghiveci, băftosule. (Ramona Cătălina Signeanu)
Sunt total pierdut: care-i faza cu ghiveciul? E bine când cititorul e stupefiat (nu nedumerit!) - e și asta una dintre căile prin care literatura poate fi interesantă.
Obișnuiam să fiu serios
1. Dansase toată seara și în drum spre oraș, o priveam pe furiș cum se rujează în oglinda parasolarului, când, brusc, mă umplu și pe mine de ruj, apoi zise oprește, ca să continue dansul acolo, în pustiul acela de ploaie, iar eu să ies după ea în maieu și să-i dau cămașa mea să-și acopere sfârcurile, ca ea să-mi dea poșeta și să se lase pe vine, iar eu să mă întorc cu spatele și să văd cum o limbă de urină mi se scurge printre picioare în balta prin care trecu și mașina din care mă auzi strigat: cât ceri, fagutistule? (Radu Gramatovici)
Cred că "mă auzii strigat" era corect, nu "mă auzi strigat". Altfel, beton.
2. Albastru ca morții de iarnă, Nelu soarbe sobru o țigară, în tril de rândunele. Doamne, tare-i mai plăcea păsărica pe ram și bolta senină. Doar că aseară dăduse iar cioara de peste gard pe ce-și face omu' cu mâna lui, scârba sufletului. Nu-i bai, s-a mângâiat singur: munca la vremea ei e cât zece femei, care, neiubite, tot o casă nemăturată sunt. Așa era Nelu, poet. Iar acum, cu toată abstinența, îl încerca dorul zăpezilor de altădată și o doină nouă: de la nașu' pentru fină, un butoi de motorină. (Ionuț Morariu)
Înșiruirea de zicători mi-a adus aminte de un pasaj din Levantul lui Cărtărescu. Vorbesc serios. Atunci când Iaurta se întâlnește cu Nastratin.
3. dar nu cu voia mea. Nu știu cum se făcea, dar de fiecare dată era cineva lângă mine, să mă tragă de mânecă. De fapt, a început cu tragerea de urechi, mama și tata. Plus învățătorul. Apoi, profesorii. Am trecut la tragerea de chiloți, în adolescență, aveam prieteni mulți, dar unii erau prea serioși, așa că am renunțat la ei, am păstrat prietenele. Când îmi era lumea mai dragă, am crescut. A venit preotul cu predica, miliția cu bastonul, poliția cu haine noi, dar același baston. Cum nu se mai termina, m-am însurat. (Horațiu Dudău)
Text tragic care face pe voiosul. Bravo, Horațiu, foarte bine! Am plâns.
4. Începusem să trăiesc singur, în liniște, cu mici perturbări pe care nu le băgam în seamă. Nu știu cum, deodată, totul s-a schimbat. Oamenii roiau în jurul meu și toată agitația lor mă încorda. Încercam să înțeleg ce vor, de ce unii mă îmbrățișau excesiv, de ce alții, de câte ori mă vedeau, se strâmbau, se prosteau și spuneau cuvinte de neînțeles. Erau câțiva care mă speriau de-a dreptul. Vă spun, nu era nimic de râs. Iar eu mă aflam în imposibilitatea de a exprima aceste gânduri. E foarte greu să fii bebeluș. (Paula Butnariu-Bompa)
Statuie. Bravo, Paula!
5. , să port cravată, să car o servietă burdușită cu acte și să fiu primul la birou. De la o vreme întârzii des, deadline-urile vin unul după altul, strivindu-mă, iar espressorul mi-e cel mai bun prieten. E îndrăgostit, șoptesc colegii. I-am lăsat cu gura căscată când am apărut cu unghii roz și fard pe pleoape, cu părul prins cu clame cu pisici și eșarfă cu unicorni sau purtând pe umăr o poșetă minusculă. Au înțeles abia când am adus-o la serviciu, iar ea mi-a spus, cu cea mai suavă voce din lume: te iubesc, tati. (Carmen Ecaterina Ciobică)
E ciudat să începi un text cu virgulă, dar poate sunt eu depășit. Ce vârstă să aibă aia mică din text? Aș zice patru anișori, dar în cazul ăsta textul scârțâie la partea de logică, de timing.
În 200 de metri, virează la dreapta
1. Vreau doar să termin tura. E ziua mea și mă așteaptă fetele acasă. Trei victime, se aude prin stație. Dă-i puțin mai repede, îmi zice Radu. Accelerez, dar carosabilul e umed. Decedați la impact, șoferul și doi pietoni. Aproape am ajuns, în 200 de metri, virează la dreapta. Sunt obosit și neatent la drum. Virez pe stradă și opresc în fața casei mele. Mă aplec și ridic iepurașul pe care l-am cumpărat când s-a născut, acum roșu și înnămolit. Abia după recunosc căruciorul, pantofii și ceea ce trebuia să fie tortul. (Sara Ungureanu)
Bronz.
2. Printre însemnările soțului, de pe birou, mi-au sărit în ochi câteva rânduri. Un scris îngrijit de femeie: Când intri pe strada Donath, vei vedea casa. E singura cu etaj, înecată în iederă. Nu suna. Poarta va fi descuiată. Nu am câine, intră fără teamă. Curtea e mare, cu pomi și tufe dese de iasomie, o mică junglă neîngrijită de când a murit el. Mergi cam 200 de metri, apoi faci dreapta pe aleea de piatră și vei vedea fântâna în care l-am împins. Fă să dispară orice urmă. Banii sunt sub găleată. (Ana-Maria Butuza)
Deci jobul e clar: să-l scoată pe mort din fântână (treabă grea pentru un singur om), să-l ia de acolo și să-l ducă unde-o știi, dar cadavrul să nu fie găsit niciodată. Mă întreb câți bani sunt sub găleată. Un preț decent ar fi o sută de mii de euro.
3. și-o să mă vezi imediat, te aștept. Închid telefonul și continui să merg. Un pas, încă un pas. Sunt aproape, foarte aproape. Înainte de curbă, mă opresc un pic, îmi scot oglinda din poșetă, îmi ciupesc obrajii, mă rujez, mai dau un puf de parfum în spatele urechii, îmi scot chiloții din fund, îmi bag oglinda și rujul în geantă. Respir. Imediat ce fac dreapta, îl văd sprijinit de zid, cu niște lalele în mână. Îi sar în brațe, bărbatul mă respinge. Cine ești? Mă scuzați, cât înseamnă 200 de metri? (Monica Bologa)
Cum să nu dai locul trei unui text în care vocea narativă își scoate chiloții din fund? Bravo, Monica! Îmi place, îmi place!
4. Scot vehiculul firmei din service când mă abordează un soi de amic. O cunoștință vagă. Domnu' te-a adus, zbiară exaltat. Taman am lăsat mașina la reparat. Sunt tare grăbit. Mă duci tu? Cum să nu, empatizez, doar să mă ghidezi. Pe drum trăncănește fel de fel și la o vreme mărturisește trăgând cu ochiul, mă așteaptă iubita, o dulcică. Bărbatu-său, un fazan, e mereu pe drumuri. Aprob indiferent și-l las să fabuleze. Brusc, îl aud, după 200 de metri tragi pe dreapta, vila cu gard verde. Și așa am ajuns la mine acasă. (Cecilia Fofiu)
Era clar că aia-i casa lui, trebuia găsit alt final, unul mai puternic, mai puțin "telefonat"!
5. O șoferiță excepțională. Cea mai bună din câte am cunoscut. Pasionată și cu o disponibilitate deosebită de a face drumuri la ore nepotrivite. Cu o vedere periferică uimitoare, sesizează detalii în lateral mult mai rapid decât alt șofer. Nu a avut niciodată vreun incident cu mașina în 30 de ani de când are permis. Orice fel de parcare o face dintr-o singură mișcare, cu roțile directoare fluturând continuu. Dar, nimeni nu-i perfect. La drum, dacă-i spui să facă dreapta, semnalizează stânga. NU, cealaltă dreapta. (Aurelian Țolescu)
Eternul domn Țolescu, cu amintirile 100% adevărate, adunate în lunga sa viață! Intuiția mea este că a strecurat și o șopârlă în text: "Pasionată și cu o disponibilitate deosebită" - nu vreau să știu mai multe, lăsați-mă cu visele mele erotice!
Ne-am certat pe pământ
1. Nu mai știau cine a început. Poate Mara când a văzut-o pe Alexa cum îi aduce cornulețe cu marmeladă. Sau Alexa când i-a descoperit mesajele parfumate ascunse în caietul de matematică. S-au și păruit pentru el în spatele sălii de sport. După cincizeci de ani, ele, fetele, râd împreună. Și nici nu fusese cine știe ce. Era, totuși, bun la suflet. Dădea temele la toată lumea. Păcat. Și-a risipit averea cu Cici, care pe atunci abia dacă-l băga în seamă. Pământ de flori. Avea dreptate profa de naturale. (Dorin Vasile)
Superb. Absolut superb. Eu n-aș fi putut scrie așa ceva. Capodoperă!
2. Exact, că locul ăsta nu se poate numi poieniță. Și m-a avertizat mămica: te duce la picnic, la furnici, îți dă un mic și-o bere, te dă pe spate și-ți arată cucu', tu să nu fii fraieră. Toată ziua am jucat cărți, eu m-am necăjit că stăm degeaba în parc și-am mâncat doar un sandviș sleit cu ouă tari. Acum se face seară și mă rogi cu disperare în glas să mă ridic de pe pătură, să mă conduci acasă. Dar eu ascult de mămica și nu sunt bleagă, aștept cu ochii-n frunze să apară vreun păsăroi, ceva, totuși, mă cam furnică. (Andra Toropoc)
Text curajos, ba chiar tupeist dacă pot să zic așa și iată că pot. Adorabile jocurile cuc-păsăroi și furnici-furnică.
3. Da, bre, douăj'de ani ne-am certat. Eu ziceam că fâneața mea ține pân'la linia sălciilor bătrâne, el că nu-i adevărat: hotarul din moși-strămoși e pe pârâu. Dracu' să-l ia de proces, mi-a mâncat tinerețea. Și banii pentru avocați. Douăj'de ani nu ne-am vorbit. Din cei mai buni prieteni am devenit dușmani. Acu' ne-am împăcat. Ne-au salvat copiii: Filuță al meu o ia pe Suzănica lui și hotarul nu ne mai interesează. Copilul l-au zămislit în iarba înaltă dintre sălcii și pârâu. Numele lui va fi Pacificatore Ghiojdeanu. (Paul Dârvariu)
Romeo și Julieta, varianta RO (în rural). Absolut inutilă ultima propoziție.
4. Zbiară telefonul, stairway to heaven, cândva melodia noastră, plină de nervi îi resping, a plecat trântind ușa, ce mai vrea, în niciun caz să-și ceară scuze, nu-i stă în fire, poate să-mi spună că sunt paranoia, să mă trimită la psihiatru, nu știu care dintre noi trebuie să meargă de fapt, iar sună, apăs pe roșu, îmi bubuie capul, să mă lase naibii în pace, atât vreau. Sunetul mă scoate din fire, instinctiv apăs pe verde, o femeie înșiruie niște cuvinte. Motocicletă, cap de pod, incompatibil cu viața, inemele. (¥Carmen-Ecaterina Ciobâcă)
INML. Toți ajungem acolo. Penultimul popas pe drumul vieții. Al morții, enfin.
5. Cu toată averea în rucsacul din spate, privea peste gardul terenului, la acoperișul casei părintești renovate de frate-său. Îi era sete, dar fântâna era de cealaltă parte a gardului. După șapte ani de judecată, câștigase. Bucata de teren era a lui. Frate-său rămăsese cu buza umflată. El rămăsese fără nevastă, care plecase cu copiii, fără mașină, pe care o vânduse ca să-și plătească avocatul, și fără bani de chirie. Soarele apunea peste dărâmăturile fostului grajd. Înăuntru, un maldăr de paie urma să-i fie pat. (David Brescan)
În loc de "Înăuntru, un maldăr de paie urma să-i fie pat" propun alt final: "În sfârșit, avea să doarmă bine, gata cu stresul. Paie mai erau destule". Ce spui, David?