De un an sunt prizonieră în junglă. Culoarul e fără sfârșit, lumina neonului îmi lovește retina, înaintez mecanic, geanta e piatră de moară, de o parte și de alta uși se deschid și se-nchid, îndărătul lor fiarele zbiară, chiuie, înjură, scuipă cu boltă, sar la bătaie, se păruiesc, priviri disprețuitoare mă lovesc în ceafă, ia uite-o și pe asta, ce mai vrea de la noi, la ce-mi trebuie mie franceză, la toamnă plec pă Angliea. Azi îmi dau demisia. Fetița care se juca de-a școala plânge pe înfundate într-un colț.
Arthur Ianoși
Parafată, semnată, așa scria pe decizia lui Petru Iancu, exilat în Cartierul Sincerității, unde minciuna era contravenție, iar politețea, delict. Vecinii îi spuneau că miroase, iubita că îl iubește din inerție, brutăreasa că pâinea e mediocră și poștașul că nu are scrisori pentru el nici luna aceea. Petru a rezistat șapte luni, ros de adevăruri ca de șobolani cuminți. În a opta, a început să viseze minciuni mici și rotunde. În a noua, își imagina că el este alesul. În a unsprezecea, tânjea deja după ipocrizie.
Cecilia Fofiu
Amurgul împroașcă sângeriu zările. În barăci mamele-și spală puradeii-n coveți mototolite. Hărmălaia e grozavă. Zici că grijile-s sparte în sârma ghimpată ce-i separă de lumea civilizată. Lae, cu strungăreața expusă, trage de burduf acordeonul întărâtând un flăcăiaș ce tropăie și pocnește din degete. Ar trebui să plec ca în fiece seară. Să revin dimineață să finalizez dizertația despre comunitate. Lela, cea a nimănui, o schiță de femeie, mă pâsâie scurt. Încremenesc aici. Un an. Cu ea. Să trăim adevărul primordial.
