Cain - José Saramago, Editura Polirom, 2014
traducere din limba portugheză de Simina Popa
Romanul lui Saramago, Cain, se joacă, ireverențios, cu personaje bine-cunoscute din Biblie și demontează toate convențiile, deschizând calea pentru numeroase întrebări referitoare la raportul omului cu divinitatea. Un Cain neînțeles și nedreptățit și un Dumnezeu tiranic și capricios, constant supus greșelilor.
Romanul se deschide cu imaginea unui Dumnezeu, care se supără pe sine însuși pentru că uitase să le dea primilor săi oameni graiul (mai târziu se va vedea că nu erau nicidecum primii). Metoda de a-și repara greșeala nu e tocmai ortodoxă. Într-un acces de furie, surprinzător pentru cineva, care ar fi putut rezolva totul cu "încă un Facă-se rapid, a dat fuga la cei doi și, luându-i la rând, fără să stea pe gânduri, fără șovăială, le-a înfipt limba în gâtlej." Nedelicatețea gestului ascunde intenții înalte și profunde, "atunci când domnul le-a băgat cu brutalitate limbile mute odraslelor sale, urmărea deopotrivă să le pună în legătură cu cele mai profunde lăuntruri ale ființei trupești, așa numitele jene omenești, astfel încât mai târziu, deja într-o oarecare cunoștință de cauză, să poată vorbi despre nedumeririle lor întunecoase și labirintice, care începuseră deja să încalece fereastra sau, cum ar veni, să se reverse pe gură."
Dumnezeu este autorul moral al uciderii lui Abel, a fost părtinitor, subiectiv în aprecierea ofrandelor aduse de către cei doi frați. Este vinovat fiindcă, deși atotputernic, ar fi putut împiedica fratricidul, dar n-a făcut-o. Fratricidul lui Cain este perceput ca o revoltă împotriva divinității. Cain, cel împins la crimă de o divinitate batjocoritoare, reușește să facă un pact cu Dumnezeu, recunoscând că a greșit, Dumnezeu îi face lui Cain un semn în frunte, pentru a fi protejat de orice atac, și îl lasă să cutreiere liber. "Ce-ai făcut cu fratele tău, întreba, iar cain răspunse cu altă întrebare, Ce sunt eu, păzitorul fratelui meu, L-ai omorât, Așa e, dar cel dintâi vinovat ești tu, eu mi-aș fi dat viața pentru el, dacă nu mi-ai fi distrus-o tu pe a mea. Am vrut să te pun la încercare, și cine ești tu să pui la încercare ceea ce tu însuți ai creat, Sunt stăpânul și suveranul tuturor lucrurilor, și tuturor ființelor, vei spune, dar nu și al meu și al libertății mele."
Blestemat și protejat în același timp, Cain se transformă într-un picarro care străbate, călare pe un măgar năzdrăvan sau în "cicloane calendaristice", în "uragane temporale", prin tot feluri de prezenturi (mai ales din viitor) și cântărește, cu propria-i măsură care, evident, se supune scopului de a dovedi răutatea divinității, multe din momentele de răscruce din Biblie.
Odată enunțată problema libertății, într-un discurs al răzvrătirii, toate aventurile lui Cain se înscriu în aceasta sferă a afirmării propriei libertăți, mai ales că, încă din această primă confruntare, Cain își deconspiră simbolistica gestului, declarându-i lui Dumnezeu cu mândrie și nonșalanță: "l-am omorât pe abel pentru că nu puteam să te omor pe tine, prin intenție ești mort."
În Cain, fiecare pagină este plină de umor și ironie, peste tot apar problematizări și argumentări. Este un roman filozofic, care aduce o nouă lumină asupra unor puncte comune din Biblie, cum ar fi atât de mult promovata bunătate a lui Dumnezeu. În două momente clasice din Biblie, cel cu Abraham și cel cu Iov, bunătatea divină este îndoielnică. Saramago are o notă de uimire nu atât față de poruncile demne de un dictator ale lui Dumnezeu, cât față de supunerea oamenilor. "Cititorul a văzut bine, domnul i-a poruncit lui avraam să-i sacrifice propriul fiu, a făcut-o cu desăvârșită naturalețe, așa cum ceri un pahar cu apă atunci când îți este sete, ceea ce înseamnă că era un obicei, și încă unul înrădăcinat. Ar fi fost logic, natural, pur și simplu uman, ca avraam să-l fi trimis pe domnul undeva, dar n-a făcut-o."
Ca în dialogurile platonice, discuțiile lui Cain cu diferite personaje urmăresc să demonstreze că ipocrizia și răutatea creatorului sunt mai cumplite decât orice slăbiciune umană, că marele său defect este invidia, iar egoismul îi întrece chiar și inteligența. "În loc să fie mândru de fiii pe care îi are, preferă pizma, e clar că domnul nu suportă să vadă pe nimeni fericit." Episodul cu Sodoma și Gomora este una dintre cele mai reprobabile acțiuni, pedeapsa aplicată Sarei este un capriciu sau o răzbunare. "Nici până în ziua de azi nu a înțeles nimeni de ce a fost astfel pedepsită, când e atât de natural să vrei să știi ce se întâmplă pe la spatele tău. Se poate ca domnul să fi vrut să pedepsească curiozitatea ca și cum ar fi fost vorba de vreun păcat mortal, dar nici asta n-ar atârna prea mult în favoarea inteligenței sale." Distrugerea acestor orașe este un masacru, nu un act de purificare, copiii nu au fost cruțați. "Copiii, zise Cain, copiii aceia erau nevinovați, Dumnezeule murmură avraam și vocea lui sună ca un geamăt, Da, o fi dumnezeul tău, dar n-a fost și al lor." Episodul cu Iov duce la aspre considerații, intrigat de faptul că Iov este o simplă jucărie în crudul pariu al lui Dumnezeu cu Satana. "M-am săturat de poezia asta cu căile domnului nebănuite, domnul ar trebui să fie transparent și limpede precum cristalul [...] Un singur copil din cei care au murit făcuți scrum în sodoma ar fi de ajuns să-l condamne fără drept de apel, dar dreptatea, pentru dumnezeu, e un cuvânt fără rost."
Există un răspuns la întrebările, care pun la îndoială "bunătatea" lui Dumnezeu. Categoriile de "bine" și "rău" sunt specifice gândirii omenești, nu și acțiunii divine. Când judecăm faptele lui Dumnezeu, le privim din perspectiva umană, or, pentru Dumnezeu, aceste categorii nu există, deoarece El nu poate face "bine" sau "rău", ci numai bine. Este vorba de paradigme diferite, care, cel puțin deocamdată, nu se interferează, chiar Saramago percepe această incompatibilitate. "Istoria oamenilor e istoria neînțelegerilor lor cu dumnezeu, nici noi nu îl înțelegem pe el, nici el nu ne înțelege pe noi."
Cunoașterea binelui și răului este analizată în roman. Când află că Adam și Eva au gustat din fructul oprit, Dumnezeu are o dispută cu ei, în care Eva, printre altele, spune: "Asta am visat, doamne, că nu voiai să mâncăm fructul pentru că astfel am deschide ochii și am ajunge să cunoaștem răul și binele așa cum le cunoști tu." Iar Dumnezeu le relevă celor doi oameni amenințarea la care sunt expuși astfel cu toții, zeitate și omenire: "Fiindcă ați aflat binele și răul, [...] omul a devenit asemenea unui zeu, acum atât mi-ar mai lipsi, să te duci să culegi și rodul din pomul vieții, să-l mănânci și să trăiești veșnic, doar atât mi-ar mai lipsi, doi zei într-un singur univers, așa că te izgonesc pe tine și pe femeia ta din grădina aceasta." În acest fel, izgonirea din grădina Edenului echivalează cu izgonirea din paradigma cunoașterii de natură divină și aruncarea oamenilor în paradigma limitată a cunoașterii inferioare, de natură umană, de aici neputința oamenilor de a cunoaște și înțelege acțiunile lui Dumnezeu.
Finalul cărții este fabulos. Cain ia parte la pregătirile familiei lui Noe pentru a înfrunta potopul și călătorește împreună cu aceștia în arca plină de animale. În timp ce arca supraîncărcată plutește, Cain își reia confruntarea cu Dumnezeu, îi ucide, unul câte unul, pe fiii, pe nurorile și pe soția lui Noe, astfel ucigându-L, de fapt, pe Dumnezeu din el, iar Noe însuși, îngrozit că nu va putea îndeplini porunca Domnului cu privire la lumea cea nouă, este împins la sinucidere. Când potopul trece, Dumnezeu, pus pe fapte mari, dar total ignorant în omnisciența lui, îl strigă pe Noe, dar, în schimb, constată că singurul supraviețuitor de pe arcă era Cain, iar la disperarea Domnului pus față în față cu imposibilitatea îndeplinirii proiectului cu noua omenire, acesta răspunde: "Trebuia să vină și ziua în care cineva să îți arate propriul chip, și noua omenire pe care o propovăduisem, A fost una, nu va mai fi alta și nu-și va da nimeni seama că lipsește".
adam și eva
domnul (...) prima data a venit să vadă dacă adam și eva avuseseră probleme cu instalarea domestică, a doua ca să vadă dacă viața la țară le adusese ceva bun și a treia ca să îi anunțe că nu avea să se întoarcă prea curând, întrucât trebuia să facă rondul și pe la celelalte paradisuri existente în spațiul ceresc. De fapt, avea să apară mult mai târziu, la o dată care nu a rămas înregistrată, ca să expulzeze nefericitul cuplu din grădina edenului pentru crima respingătoare de a fi mâncat din fructul cunoașterii binelui și răului. Episodul acesta, care a dat naștere primei definiții a unui păcat originar până atunci necunoscut, n-a fost niciodată foarte bine explicat.
În primul rând, până și cea mai rudimentară inteligență ar înțelege lesne că este întotdeauna de preferat să fii informat decât să nu știi, mai ales când vine vorba de subiecte atât de delicate precum acesta al binelui și al răului, cu care oricine riscă, fără să-și dea seama, o condamnare eternă într-un infern care la acel moment încă nu fusese inventat. În al doilea rând, e strigătoare la cer neatenția domnului, care, dacă într-adevăr n-ar fi vrut să se mănânce din respectivul fruct, atunci nimic mai ușor, putea să nu mai planteze pomul, sau să-l fi pus altundeva, sau să-l fi împrejmuit cu sârmă ghimpată. Și, în al treilea rând, nu prin neascultarea poruncii lui dumnezeu au descoperit adam și eva că erau goi. Așa, în pielea goală, erau și când se duceau în pat, iar dacă domnul nu observase niciodată lipsa asta de pudoare, de vină era orbirea lui de părinte, una incurabilă din câte se pare, care ne împiedică atunci măcar pentru sentimente, ceea ce, să recunoaștem, nu e puțin lucru.
Dar să lămurim niște lucruri. Înainte de a merge mai departe cu această instructivă și peremptorie poveste a lui cain, la care contribuim cu nemaivăzută îndrăzneală, poate ar fi mai bine, pentru ca cititorul să nu se încurce din nou în unități de greutate și de măsură anacronice, să judecăm puțin logic cronologia întâmplărilor. Așa să facem, dar, începând prin a tălmăci malițioasele îndoieli în ce privește competențele lui adam de a face un copil la vârsta de o sută treizeci de ani. La prima vedere nu le-ar avea, dacă ne luăm doar după indicele de fertilitate din timpurile moderne, dar o sută treizeci de ani, la acea vârstă fragedă a lumii, nu însemnau decât o simplă și viguroasă adolescență pe care până și cel mai precoce casanova și-ar dori-o pentru sine. În plus, trebuie amintit că adam a trăit până la nouă sute treizeci de ani, deci încă puțin și ar fi murit înecat în potopul universal, dar s-a prăpădit în zilele lui lameh, tatăl lui noe, viitorul constructor al corabiei. Așa că a avut timpul și libertatea să facă toți copiii pe care i-a făcut și încă mult mai mulți, dacă și-ar fi dorit.
avraam
Ajungând așadar la locul despre care îi vorbise domnul, avraam construi un altar pe care puse lemnul. Apoi legă băiatul și-l sui pe altar, culcat peste lemne. Dintr-o mișcare continuă, apucă cuțitul ca să-l sacrifice pe sărmanul băiat și tocmai se pregătea să-i taie gâtul, când simți că îl apucă cineva de braț, în timp ce o voce striga, Ce vrei să faci, moș blestemat, vrei să-ți omori propriul copil, să-l arzi, iar aceeași poveste, începi cu un miel și ajungi să-l ucizi pe cel pe care ar trebui să-l iubești cel mai mult, Domnul mi-a poruncit, domnul mi-a poruncit, se smuci avraam, Taci din gură, altfel te omor eu pe tine, dezleagă imediat băiatul, pune-te în genunchi și cere-i iertare, Cine ești tu, sunt cain, sunt îngerul care i-a salvat viața lui isaac. Nu, nu era adevărat, cain nu era deloc un înger, înger e cel care tocmai aterizase fâlfâind din aripi zgomotos și care începu să declame ca un actor căruia i se dăduse în sfârșit intrarea, Să nu-ți ridici mâna asupra copilului, nici să-i faci vreun rău, căci acum cunosc că te temi de dumnezeu și pentru mine n-ai cruțat nici pe singurul fiul al tău, Ai ajuns cam târziu, spuse cain, singurul motiv pentru care isaac nu e mort acum este că nu am permis eu să se întâmple una ca asta. Îngerul făcu o grimasă, cuprins de regrete, Îmi pare foarte rău că am ajuns târziu, dar vina n-a fost a mea, în timp ce veneam încoace, m-am trezit cu o problemă mecanică la aripa dreaptă, nu se sincroniza cu cea stângă, ca urmare mi se schimba tot timpul direcția și mă zăpăcisem, de fapt, cu chiu cu vai am ajuns aici, unde mai pui că nici nu mi s-a explicat bine care dintre munții ăștia era locul jertfelnicului, am ajuns aici doar printr-un miracol al domnului. Târziu, spuse cain, Mai bine mai târziu decât niciodată, răspunse îngerul pedant, de parcă ar fi enunțat un adevăr primar, Te înșeli, niciodată nu e opusul lui târziu, opusul lui târziu e prea târziu, îi răspunse cain. Îngerul bombăni, Încă un raționalist, și cum nu terminase încă misiunea cu care fusese însărcinat, turui și restul mesajului, Iată ce m-a trimis domnul să-ți spun, Juratu-m-am pe mine însumi, zice domnul, că de vreme ce ai făcut aceasta și n-ai cruțat nici pe singurul tău fiu, pentru mine, de aceea te voi binecuvânta cu binecuvântarea mea și voi înmulți foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării și va stăpâni neamul tău cetățile dușmanilor săi, și se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele pământului, pentru că ai ascultat glasul meu, acestea sunt cuvintele domnului. Acestea, pentru cine nu știe sau se preface că nu știe, sunt socotelile cu dus întors ale domnului, spuse cain, unde câștigă una, cealaltă nu pierde, în afară de asta, nu pricep cum vor fi binecuvântate toate popoarele lumii doar pentru că avraam s-a supus unei porunci stupide, Asta numim noi în cer supunerea cuvenită, spuse îngerul. Șchiopătând de aripa dreaptă, cu un gust amar după eșecul misiunii sale, celesta creatură plecă, avraam și băiatul o porniră și ei spre locul în care îi așteptau sclavii, iar acum, cât cain așază desagile pe spatele măgarului, să ne imaginăm un dialog între frustratul călău și victima lui salvată în extremis. Tată, ce rău ți-am făcut eu să vrei să mă omori, întrebă isaac, pe mine, singurul tău fiu, Nu mi-ai făcut nici un rău, isaac, Atunci de ce ai vrut să-mi tai gâtul de parcă aș fi fost un vițel, întrebă copilul, daca n-ar fi apărut bărbatul acela, să te țină de brat, domnul să-l binecuvânteze înzecit, acum duceai un cadavru acasă, A fost ideea domnului, care voia să mă pună la încercare, Pentru ce, Pentru credința mea, supunerea mea, și ce domn e ăsta, care îi poruncește unui tată să își omoare propriul fiu, Este domnul pe care îl avem, domnul strămoșilor noștri, domnul care era deja când ne-am născut, Și dacă dumnezeul ăsta ar avea un fiu, ar pune și pe el să îl omoare, întrebă isaac, Rămâne de văzut, Atunci domnul e în stare de orice, de bune, rele și ce-i mai rău, Așa este, Și dacă nu ai fi ascultat porunca, ce s-ar fi întâmplat, întrebă isaac, Obiceiul domnului e să abată ruina sau vreo boală asupra celui care l-a dezamăgit, Atunci domnul e ranchiunos, Cred că da, răspunse avraam cu voce joasă, ca și cum s-ar fi temut să nu fie auzit, domnului nimic nu îi e imposibil, Nici o greșeală sau o crimă, întrebă isaac, Mai ales greșelile și crimele, Tată, nu prea mă înțeleg cu religia asta, Va trebui să te înțelegi, fiule, nu al de ales, iar acum am o rugăminte, o umilă rugăminte, Care, Să uităm ce s-a întâmplat, Nu știu dacă voi putea, tată, încă mă văd cum stăteam întins pe lemne, legat, și brațul tău ridicat, ținând un cuțit care strălucea, Nu eram eu cel de-acolo, după judecata mea n-aș face niciodată așa ceva, Vrei să spui că domnul îi înnebunește pe oameni, întrebă isaac, Da, de multe ori, aproape întotdeauna, răspunse avraam, Oricum ar fi, tu erai cel care avea cuțitul în mână, Domnul se gândise la toate, urma să intervină în ultimul moment, ai văzut îngerul care a apărut, A apărut târziu, Domnul ar fi găsit altă cale să te salveze, probabil știa deja că îngerul avea să întârzie și de asta 1-a făcut pe bărbatul acela să apară, Cain îl cheamă, nu uita că îi ești dator vândut, Cain, repetă avraam supus, l-am cunoscut pe când nici nu te născuseși încă, Bărbatul care l-a salvat pe fiul tău de la moartea cu gâtul tăiat și să ardă pe stiva de lemne pe care le cărase în spate, chiar el, Dar nu s-a întâmplat, fiule, Tată, problema care se pune nu e dacă am murit eu sau nu, deși pentru mine contează foarte mult, ci că suntem guvernați de un asemenea dumnezeu, la fel de crud ca baal', care își devorează fiii (...)
cain și îngerii
(...) mulțumită aceleiași relații cordiale ajunse să împărtășească cu îngerii unele îndoieli și nedumeriri. Pe doi dintre ei, cu care cain stabilise legături lesne de catalogat în termeni omenești drept camaraderie și prietenie, îi întrebă dacă credeau cu adevărat că, odată distrusă această omenire, cea care avea să îi urmeze n-ar cădea până la urmă în aceleași greșeli, în aceleași ispite, în aceleași păcate și crime, la care ei au răspuns, Noi suntem doar niște îngeri, nu știm prea multe despre șarada asta de nedeslușit căreia voi îi spuneți natura umană, dar, vorbind sincer, nu înțelegem cum ar putea ieși bine a doua încercare, când prima a sfârșit cu parada de samavolnicii pe care o vedem înaintea ochilor, după părerea noastră sinceră de îngeri, pe scurt, și judecând dovezile de până acum, ființele umane nu merită viața, Chiar așa, voi credeți că oamenii nu merită să trăiască, întrebă cain, indignat, Nu asta am spus, am spus doar, și o repetăm, că ființele umane, văzând cum s-au comportat de-a lungul timpurilor pe care le știm, nu merită viața cu tot ceea ce are ea mai frumos, măreț, minunat, și lăsând la o parte aspectele ei sumbre, care sunt multe, răspunse unul din îngeri, Așa încât ce-am spus nu e totuna cu cealaltă, adăugă îngerul, Dacă nu e totuna, e aproape, insistă cain, O fi, dar diferența se află în acel aproape, și este foarte mare, Din câte știu eu, noi nu ne-am pus niciodată întrebarea dacă merităm sau nu viața, spuse cain, Dacă v-ați fi gândit, poate nu v-ați fi aflat pe punctul de a fi șterși de pe fața pământului, N-are rost să plângem, nu pierdem mare lucru, răspunse cain dând glas pesimismului său întunecos, născut și crescut în repetatele călătorii printre ororile trecutului și viitorului, Dacă în sodoma, copiii care au murit arși nu s-ar fi născut, n-ar fi trebuit să scoată țipetele pe care le-am auzit în timp ce focul și pucioasa cădeau din cer peste capetele lor nevinovate, Vina a fost a părinților, spuse unul dintre îngeri, Nu era un motiv pentru ca fiii să trebuiască să sufere, Greșești dacă ai impresia că vina trebuie înțeleasă în același fel de dumnezeu și de oameni, spuse unul dintre îngeri, În cazul sodomei, a fost a cuiva, a unui dumnezeu grăbit în mod absurd, care n-a vrut să mai piardă timpul să îi aleagă pentru pedeapsă doar pe cei care, după criteriile lui, făceau rău, în afară de asta, îngerilor, de unde a apărut ideea asta extraordinară că dumnezeu, doar pentru că este el dumnezeu, trebuie să guverneze viața intimă a credincioșilor săi, stabilind reguli, interdicții și alte nerozii de genul ăsta, întrebă cain, Asta nu știm, spuse unul din îngeri, Despre lucrurile astea nu ni se spune aproape nimic, cu alte cuvinte, suntem de trebuință doar pentru muncile grele, adăugă celălalt pe un ton de protest, când va veni vremea să ridicăm barca și s-o ducem la mare, poți fi sigur că n-o să vezi pe aici nici serafimi, nici heruvimi, nici arhangheli...
iov
(...) se făcu în cer o nouă adunare a ființelor celeste și satana era din nou printre ele. Atunci domnul i-a zis, De unde vii, iar satana îi răspunse, Am mai făcut o plimbare pe pământ, dintr-o parte într-alta, L-ai văzut pe slujitorul meu iov, întrebă domnul, nu mai e altul ca el pe pământ, om cinstit, drept, cu frică de dumnezeu și neprihănit, și statornic în virtute, deși m-ai întărâtat împotriva lui să-l pedepsesc fără ca el să merite, iar satana răspunse, Am făcut-o cu acordul tău, dacă iov o merita sau nu, asta nu era treaba mea, nici ideea de a-l pune la încercare nu a fost a mea, și continuă, Un om e în stare să dea tot ce are, chiar și propria-i piele, pentru a-și salva viața, dar încearcă să-ți întinzi mâna împotriva lui, fă-l să sufere de boală până în măduva oaselor și vei vedea c-o să te blesteme în față. Îți stă la dispoziție, spuse domnul, dar cu condiția să-i cruți viața, Îmi e de ajuns, răspunse satana și se duse acolo unde era iov pe care, până să spui amin, îl acoperi cu răni îngrozitoare, din tălpi până în creștetul capului. Să-l fi văzut pe nefericit așezat în colbul de pe drum în timp ce își curăța puroiul de pe picioare cu un ciob de țiglă, ca ultimul dintre cei din urmă. Nevasta lui iov, despre care până acum nu auzisem nici o vorbă, nici măcar pentru a plânge moartea celor zece fii, găsi că era momentul să răbufnească și îl întrebă pe bărbatul ei. Încă te ții de statornicia ta, eu dacă aș fi în locul tău, l-aș blestema pe dumnezeu chiar dacă mi-ar aduce moartea, la care iov răspunse, Vorbești ca o neștiutoare, dacă primim cele bune din mâna lui dumnezeu, de ce să nu le primim și pe cele rele, aceasta a fost întrebarea, dar nevasta îl răspunse furioasă, Pentru cele rele îl aveam pe satana, dar nu mi-ar fi dat niciodată prin cap că o să se ia la întrecere cu dumnezeu, Nu se poate să fi fost dumnezeu cel care m-a adus aici, ci satana, Cu încuviințarea domnului, spuse ea și adăugă, Îi auzeam mereu pe cei bătrâni spunând că vicleșugurile diavolului nu sunt mai iscusite decât voința lui dumnezeu, dar acum mă îndoiesc că lucrurile sunt atât de simple, mai mult ca sigur că satana nu e decât o unealtă a domnului, cel pus să ducă la capăt treburile murdare, pe care dumnezeu n-a putut să le treacă sub numele lui. Atunci iov, în culmea suferinței, poate, fără să mărturisească, însuflețit de nevastă, dădu la o parte stavila fricii de dumnezeu care îi pecetluia buzele și strigă, Piară ziua în care m-am născut și noaptea în care s-a zis, S-a zămislit un prunc de parte bărbătească, să devină ziua aceea întuneric, dumnezeu din ceruri să nu o ia în seamă, nici lumina să n-o ajungă, s-o înghită negura și întunericul, să o învăluie norii și să o îngrozească dispariția aștrilor, să nu fie numărată ziua aceea printre zilele anului, nici să nu fie pusă la socoteală printre luni, să fie stearpă acea noapte și să nu se audă nici un strigăt de bucurie, să se întunece stelele zorilor ei, în zadar să aștepte lumina și să nu vadă deschizându-se pleoapele aurorei pentru ca nu a închis pântecele mamei mele din care am ieșit, împiedicându-mă să văd atâta mizerie (...) Cain reușise să găsească de muncă, ceva neînsemnat, să îngrijească de măgarii unui mic proprietar, căruia a trebuit să îi repete de o mie de ori, lui și rudelor lui, cum se petrecuse atacul sabeenilor și furtul asinilor. Își închipuise că îngerii mai umblau încă pe acolo, strângând informații despre nenorocirea lui iov pentru a le duce domnului, care probabil aștepta nerăbdător, dar în ciuda așteptărilor, ei îi apărură în cale să-l felicite că a scăpat de cruzimea nomazilor sabei, Un miracol, spuseră. Cain le mulțumi, după cum se cădea, dar privilegiul nu-l făcu să uite de injuriile aduse lui dumnezeu, acum îndoite, Bănuiesc că domnul e fericit acum, le spuse îngerilor, a câștigat pariul împotriva satanei și, în ciuda a toate câte are de suferit, iov nu l-a renegat, Cu toții știam că nu avea s-o facă, Și domnul, îmi imaginez, Domnul înaintea tuturor, Asta înseamnă că a pus rămășag pentru că știa sigur că o să câștige, Într-un fel, da, Atunci nu s-a schimbat nimic, acum domnul n-a aflat mai multe despre iov decât știa înainte, Așa este, Dacă e așa, explicați-mi de ce iov e lepros, acoperit de răni coapte, fără copii, ruinat, Domnul va găsi o cale să-l recompenseze, Îi va învia pe cei zece copii, va pune la loc pereții, va face să se întoarcă animalele care au fost omorâte, întrebă cain. Asta nu știm, Și ce-i va face domnul lui satana, care a folosit atât de rău, din câte se vede, împuternicirea care i-a fost dată, Probabil nimic, Cum nimic, întrebă cain scandalizat, chiar dacă sclavii nu contează la statistici, au murit mulți alții, și acum aud că domnul nu va face nimic. În ceruri, lucrurile au stat întotdeauna așa, nu e vina noastră, Da, când la o adunare de îngeri vine și satana, e ceva ce muritorul de rând nu înțelege. Discuția se opri acolo, îngerii plecară și cain începu să se gândească că trebuia să găsească un drum mai demn pentru viața lui, N-o să rămân aici pentru totdeauna să am grijă de măgari, se gândi. (...)
În ajunul plecării se hotărî să se ducă să vadă ce mai făcea fostul lui stăpân, dacă i se uscaseră rănile, dar se întristă să-l vadă așezat pe jos, la poarta casei, curățându-și rănile de pe picioare cu un ciob de țiglă, la fel ca în ziua în care blestemul căzuse asupra lui, care blestem, din cele mai grele, fusese ca domnul să-l abandoneze în mâinile satanei. Când barca e mare, și truda e multă, se spune în popor, iar povestea lui iov o demonstrează cu precădere. Discret, cum îi șade bine unui fugar, cain nu se apropie ca să-i ureze sănătate, până la urmă, stăpânul și slujitorul nu ajunseseră niciodată să se cunoască, acesta este răul pe care îl poartă diviziunea claselor, fiecare la locul lui, dacă se poate acolo unde s-a născut, așa nu va exista nici o posibilitate să se înfiripe prietenii între cei care se trag din lumi diferite. Călare pe măgarul care acum îi aparținea de drept, cain se întoarse la locul lui de muncă pentru a-și pregăti cele trebuincioase drumului.
