Băiatul cu pijamale în dungi - John Boyne, Editura RAO, 2025
Traducere din limba engleză de Lucia Ostafi-Iliescu.
Ce s-a întâmplat a doua zi
CAPITOLUL NOUĂSPREZECE
A doua zi - vineri - era o zi ploioasă. Dimineața, când Bruno se trezi și se uită pe fereastră, fu decepționat văzând că plouă. Dacă astăzi n-ar fi fost ultima zi pe care el și Shmuel mai puteau să o petreacă împreună - fără să mai menționeze faptul că aventura era foarte emoționantă, în special pentru că implica o deghizare - ar fi renunțat și ar fi așteptat o după-amiază fără ploaie, de săptămâna viitoare, când nu avea nimic special în program.
Orele însă înaintau și nu știa ce să facă. Însă era doar dimineață și se puteau întâmpla multe până după-amiază, când cei doi băieți se întâlneau de obicei. Până atunci, sigur ploaia va înceta.
Se uită afară pe fereastră în timpul cursurilor de dimineață cu Herr Liszt, dar nu văzu nici un semn de domolire a ploii, care cădea zgomotos lovindu-se de geam. Apoi privi din bucătarie, în timpul prânzului, când în mod clar ploaia se mai potolise și de după un nor negru apărură chiar câteva de raze de soare. În timpul lecției de istorie și geografie de după-amiază privi din nou afară, dar ploaia cădea din nou, cu și mai mare putere, amenințând să spargă geamul.
Din fericire, în jurul orei când Herr Liszt plecă, ploaia se opri, așa că Bruno își puse o pereche de ghete și cel mai bun fulgarin al lui și așteptă ca drumul să fie liber, după care părăsi casa.
Ghetele lipăiau prin noroi, dar el se bucura de plimbare mai mult decât oricând. Cu fiecare pas părea că e gata să se împiedice și să cadă, totuși nu se întâmplă și reuși să-și păstreze echilibrul, chiar și într-un moment deosebit de periculos, când, ridicând piciorul stânga, gheata se înțepeni în noroi și rămase desculț.
Se uită la cer și, cu toate că era încă foarte întunecat, se gândi că probabil ziua avusese parte de suficientă ploaie, așa că în după-amiaza aceasta totul va fi bine. Desigur, când se va întoarce acasă, îi va fi greu să explice de ce e atât de murdar, dar va putea să pună asta pe seama faptului că era un băiat cu un comportament tipic, așa cum declarase adesea mama, și poate că nu va întâmpina prea multe necazuri. (În ultimele câteva zile, mama fusese deosebit de fericită, pe măsură ce fiecare cutie cu obiectele ei era sigilată și încărcată într-un camion, pentru a fi dusă la Berlin.)
Când sosi Bruno, Shmuel îl aștepta și pentru prima oară nu mai ședea pe pământ cu picioarele încrucișate privind țărâna din fața lui, ci stătea în picioare, sprijinit de gard.
- Bună, Bruno, zise el când își văzu prietenul apropiindu-se.
- Bună, Shmuel, räspunse Bruno.
- Nu eram sigur că ne vom revedea - vreau să spun, cu ploaia asta și toate celelalte, rosti Shmuel. M-am gândit că s-ar putea să fii reținut în casă.
- Era gata-gata, și chiar așa a fost o perioadă, răspunse Bruno. Cu o vreme așa de urâtă!
Shmuel dădu din cap și întinse mâinile spre Bruno, care deschise gura încântat. Ținea în mâini un pantalon de pijama, o bluză de pijama și o bonetă de pânză în dungi, exact ca acelea pe care le purta el. Nu arătau deosebit de curate, dar era o deghizare, și Bruno știa că niște buni exploratori purtau întotdeauna haine adecvate.
- Tot mai vrei să mă ajuți să-l găsesc pe papa? întrebă Shmuel.
Bruno dădu repede din cap.
- Sigur că da, afirmă el, deși să-l găsească pe tatal lui Shmuel nu era în mintea lui la fel de important ca proiectul de explorare a lumii aflată de partea cealaltă a gardului. N-am să te părăsesc.
Shmuel ridică de la pământ partea de jos a gardului și pe dedesubt îi întinse lui Bruno echipamentul, având mare grijă să nu atingă noroiul de pe jos.
- Mulțumesc! mai zise Bruno, scărpinându-și capul țepos și întrebându-se de ce nu și-a amintit să aducă o sacoșă, pentru a-și pune hainele lui în ea. Terenul era așa de noroios, se vor strica cu totul dacă le va lăsa pe jos. Însă nu avea de ales. Ori le lăsa aici până mai târziu și ele se umpleau de noroi; ori anula întreaga acțiune și asta, așa cum știe oricare explorator, nici nu intra în discuție. Ei bine, acum întoarce-te, adăugă Bruno, îndreptând un deget spre prietenul lui care stătea stingherit. Nu vreau să te uiți la mine!
Shmuel se întoarse și Bruno își scoase fulgarinul și-l așeză pe pământ, cât putu mai bine. Apoi își scoase cămașa și pentru o clipă se înfioră de frig, înainte de a-și pune bluza de pijama. Când o trase peste cap făcu greșeala să inspire pe nas; nu mirosea prea plăcut.
- Când a fost spălată ultima oară? strigă el și Shmuel se întoarse.
- Nu știu dacă a fost spălată vreodată, răspunse el.
- Întoarce-te! zise Bruno și Shmuel se execută. Bruno privi iar în dreapta și în stânga, dar nu se zărea nimeni, așa că începu dificila operație de scoatere a pantalonilor, ținând pe rând câte un picior încălțat pe pământ. Era foarte ciudat să-și scoată pantalonii în aer liber și nu-și putea imagina ce ar gândi cineva, dacă l-ar vedea făcând asta, dar până la urmă, cu mare efort, reuși să rezolve problema.
- Ei, acum poți să te întorci.
Shmuel se întoarse exact când Bruno își completa costumația punându-și pe cap boneta de pânză în dungi. Shmuel clipi și scutură din cap. Era de-a dreptul extraordinar! Cu toate că Bruno nu era nici pe departe la fel de slab ca băieții din partea lui de gard, și nici la fel de palid, totuși, cu greu ar fi putut cineva să-i deosebească. "Acum, gândi Shmuel, aproape că suntem la fel, realmente."
Bruno e atât de entuziasmat de deghizare. Vede totul ca pe o aventură, ca pe o piesă de teatru, exact cum îi spunea bunica lui, îmbracă haina care trebuie și te vei simți persoana care pretinzi că ești.
Și el chiar se simte așa. Se simte explorator. Se simte că face ceva important și interesant și puțin interzis în modul acela plăcut în care lucrurile interzise sunt interesante când ai nouă ani.
Nu știe că haina aia e o uniformă de lagăr. Nu știe ce înseamnă să o porți cu adevărat. Pentru el e un costum. Pentru Shmuel e tot ce are.
Și Shmuel i-o dă. I-o întinde cu grijă să nu atingă noroiul, cu amândouă mâinile, ca pe ceva de preț. Pentru că pentru el chiar e. E singurul lucru pe care îl poate oferi prietenului lui.
Doi băieți de nouă ani și un gard între ei și niciunul nu înțelege cu adevărat ce îi desparte. Asta e tot. Asta e cartea întreagă într-o scenă.
- Știi de cine îmi amintește asta? întreba Bruno și Shmuel dădu din cap negând.
- De cine? întrebă apoi.
- Îmi amintește de bunica, zise el. îți aduci aminte că ți-am povestit despre ea? Cea care a murit! Shmuel dădu din nou din cap; își amintea, deoarece Bruno îi vorbise mult despre ea în timpul anului și îi spusese cât de mult o iubea și cum ar fi vrut să-i fi scris mai multe scrisori, înainte de a muri. Îmi amintește de scenetele pe care obișnuia să le joace împreună cu Gretel și cu mine, continuă Bruno privind dincolo de Shmuel, în timp ce rememora zilele de la Berlin, o parte din puținele amintiri ce refuzau să se șteargă. Îmi amintește cum reușea ea să-mi facă costumul adecvat pentru piesă. "Îmbracă haina care trebuie și te vei simți... - Un evreu, vrei să spui, zise Shmuel... persoana care pretinzi că ești", îmi spunea ea întotdeauna. Presupun că exact asta fac acuma, nu-i așa? Mă prefac că sunt cineva din partea cealaltă a gardului.
- Da, răspunse Bruno, schimbându-se de pe un picior pe altul, cam stingherit. Asta e adevărul.
Shmuel arătă spre picioarele lui Bruno și spre ghetele grele cu care era încălțat.
- Va trebui să le scoți și pe astea, zise el. Bruno păru îngrozit.
- Dar noroiul? Doar nu te aștepți să merg cu picioarele goale!
- Altfel vei fi recunoscut, afirmă Shmuel. N-ai nici o șansă.
Bruno oftă, dar știa că prietenul lui avea dreptate, așa că-și scoase ghetele și ciorapii și le lăsă lângă grămada de haine de pe pământ. La început, când picioarele goale atinseră noroiul, se simți ori- bil; se îngropară până la glezne și de fiecare dată când ridica un picior se simțea și mai rău. Dar, după aceea, începu chiar să-i placă.
Shmuel se aplecă și ridică partea de jos a gardului, dar nu putu decât puțin, astfel încât Bruno nu avu altceva de făcut decât să se rostogolească pe dedesubt, reușind astfel să-și umple de noroi pijamaua în dungi. Râse când se privi. Nu fusese niciodată în viața lui atât de murdar, dar se simțea minunat.
Shmuel zâmbi la rândul lui și cei doi băieți stătură o clipă stingheriți, neobișnuiți să fie de aceeași parte a gardului.
Bruno simți nevoia să-l îmbrățișeze pe Shmuel, doar pentru a-i da de înțeles cât de mult îl plăcea și cât de mult se bucurase vorbind cu el în ultimul an.
Shmuel simți nevoia să-l îmbrățișeze pe Bruno, doar pentru a-i mulțumi pentru toată amabilitatea și darurile de mâncare și pentru faptul că-l va ajuta să-l găsească pe papa.
Totuși, nici unul dintre ei nu-l îmbrățișă pe celălalt, ci se depărtară de gard și porniră spre lagăr, un drum pe care Shmuel îl făcuse aproape în fiecare zi timp de un an, când scăpa de sub supravegherea soldaților și reușea să meargă în acea parte din Out-With care nu părea să fie păzită permanent, locul unde fusese destul de norocos să întâlnească un prieten ca Bruno.
Nu le luă mult timp să ajungă. Bruno deschise ochii mari, minunându-se de ceea ce vedea. Își imaginase că barăcile erau pline de familii fericite, dintre care unele stăteau seara afară pe balansoare și spuneau povești, despre ce bune fuseseră vremurile când erau copii și cum îi respectau pe bătrâni, nu ca și copiii de azi. Crezuse că toți băieții și fetele care locuiau aici se adunau și jucau tenis sau fotbal, săreau coarda și desenau pătrate pe pământ, pentru șotron.
Crezuse că în centru era probabil un magazin și poate chiar o cafenea micuță, ca cele pe care le văzuse la Berlin; se întrebă unde puteau să fie tarabele cu fructe și legume.
Așa cum se dovedi apoi, toate lucrurile pe care își imaginase că le-ar putea găsi acolo - de fapt nu existau.
Nici adulți stând în balansoare, pe verande. Iar copiii nu se jucau.
Și nu numai că nu era nici o tarabă cu fructe și legume, dar nu exista nici cafenea, așa cum era la Berlin.
În schimb, erau o mulțime de oameni care stăteau adunați în grupuri, cu ochii în pământ, arătând oribil de triști; toți avea un singur lucru în comun: erau grozav de slabi, cu ochii înfundați în orbite și capetele rase. Ceea ce însemna, reflectă Bruno, că și aici avusese loc o invazie de păduchi.
Într-un colț, Bruno văzu trei soldați care păreau să aibă în sarcină un grup de aproximativ douăzeci de bărbați. Strigau la ei și unii dintre bărbați căzură în genunchi și rămaseră acolo, cu capetele în mâini.
În alt colț, văzu mai mulți soldați rătăcind pe acolo, râzând și privindu-și țevile puștilor cu care ținteau la întâmplare, fără să tragă. De fapt, indiferent încotro se uita, tot ce putea să vadă erau doua tipuri diferite de oameni: fie soldați fericiți în uniformele lor, râzând si strigând; fie oameni nefericiți în pijamalele lor în dungi, care plângeau, cea mai mare parte dintre ei privind fix înainte, de parcă dormeau pe picioare.
- Nu cred că-mi place aici, zise Bruno după o vreme.
- Nici mie, afirmă Shmuel.
- Cred că trebuie să mă duc acasă, mai zise
Bruno.
Shmuel se opri din mers și-l privi.
- Dar papa? întrebă el. Mi-ai spus că mă ajuți să-l găsesc.
Bruno reflectă. Promisese prietenului sau și nu era genul care să-și încalce o promisiune, mai ales că era ultima oară când se mai vedeau.
- În regulă, zise el, deși se simțea mult mai puțin încrezător ca înainte. Dar unde trebuie să căutăm? - Ai spus că trebuie să găsim o dovadă, zise Shmuel, care se simțea supărat, deoarece credea că dacă Bruno nu-l va ajuta, atunci cine altcineva ar fi putut să o facă?
- Dovezi, da, zise Bruno dând din cap. Ai dreptate. Hai să începem să căutăm.
Așa că Bruno se ținu de cuvânt și cei doi băieți petrecută o oră și jumătate scotocind lagărul și căutând dovezi. Nu erau prea siguri ce căutau, Bruno continua să afirme că un bun explorator va recunoaște dovada, când o va găsi.
Dar nu găsiră absolut nimic ce ar fi putut da o lămurire asupra dispariției tatălui lui Shmuel și începuse să se întunece.
Bruno ridică ochii spre cer, care arăta ca și cum era gata să înceapă din nou să plouă.
- Regret, Shmuel, zise el până la urmă. Regret că n-am găsit nici o dovadă.
Shmuel dădu din cap trist. Nu era surprins. În realitate, nici nu se așteptase să găsească. Dar fusese frumos că îl adusese pe prietenul lui aici, pentru a vedea unde locuia el.
- Cred că acum ar trebui să mă duc acasă, continuă Bruno. Vii până la gard cu mine?
Shmuel deschise gura să răspundă, dar chiar în acel moment se auzi un fluierat puternic și zece soldați - mai mulți decât văzuse vreodată Bruno la un loc - înconjurară spațiul din lagăr în care se aflau Bruno și Shmuel.
- Ce se întâmpla? șopti Bruno. Ce are loc?
- Se întâmplă uneori, zise Shmuel. Îi pun pe oameni să defileze.
- Să defileze! rosti Bruno înspăimântat. Eu nu pot să defilez. Trebuie să mă duc acasă, să ajung la timp pentru cină. Astă seară avem friptură de vacă.
- Șșșt, șușoti Shmuel, ducând un deget la buze.
Nu mai spune nimic, că se înfurie. Bruno se încruntă, dar respiră ușurat că toată lumea cu pijamale în dungi din această parte a lagărului era adunată acum împreună, cei mai mulți împinși de soldați, așa încât el și Shmuel rămaseră ascunși în mijlocul lor, fără să poată fi văzuți. Nu știa de ce arăta toată lumea atât de îngrozită - la urma urmei să defilezi nu era un lucru așa teribil - și ar fi vrut să le șoptească că totul va fi bine, că tata era Comandant și, dacă aceasta era treaba pe care voia el să o facă oamenii, atunci trebuia să fie totul în regulă.
Fluierele izbucniră din nou și, de data aceasta, grupul de aproape o sută de oameni începu să mărșăluiască încet, cu Bruno și Shmuel în mijlocul lor. Se auzi un fel de agitație în spate, unde unii oameni păreau că nu vor să defileze, dar Bruno era prea mic să vadă ce se întâmpla și tot ce putu să audă erau niște zgomote puternice, ca niște împușcături, dar nu să descopere ce erau.
- Defilarea durează mult timp? șopti el, deoarece începuse să simtă că-i e foame.
- Nu cred, răspunse Shmuel. După aceea, nu i-am mai văzut niciodată pe oamenii care participau la o defilare. Dar nu-mi dau seama ce fac.
Bruno se încruntă. Privi cerul și exact atunci se auzi un alt zgomot puternic, de data aceasta un tunet deasupra capului, și imediat cerul deveni și mai întunecat, aproape negru, iar ploaia se dezlănțui cu și mai mare forță decât dimineața. Bruno închise ochii o clipă, simțind cum apa se revarsă peste el. Când îi deschise din nou, nu mai era un marș, ci o adevărată goană a grupului de oameni și tot ce putu să simtă era noroiul ce îi pătrundea peste tot, lipindu-i pijamaua de trup din cauza ploii și tânji să se afle înapoi acasă, privind totul de la distanță, și nu prins în mijlocul oamenilor.
- Și asta acum! i se adresă lui Shmuel. Am să răcesc. Trebuie să mă duc acasă.
Dar chiar când rosti cuvintele, picioarele dădură de un șir de trepte și, în timp ce continua să meargă, descoperi că nu mai simțea ploaia căzând, deoarece treptele îi purtaseră într-o cameră lungă și surprinzător de caldă, care fusese, probabil, construită ca adăpost, deoarece nici o picătură de ploaie nu pătrundea pe nicăieri. De fapt, se simțea că era perfect ermetică.
- Ei bine, e și asta ceva, zise el încântat să nu mai stea în furtună măcar câteva minute.
Bănuiesc că va trebui să așteptăm aici până se potolește ploaia, după care mă duc acasă.
Shmuel se lipi strâns de el și-l privi cu groază.
- Regret că n-am putut să-l găsim pe tatăl tău, adăugă Bruno.
- E în regula, rosti Shmuel.
- Și mai regret că până la urmă n-am reușit să ne jucăm, dar când ai să vii la Berlin, asta vom face. Și am să-ți fac cunoștință cu... O, cum îi chema? se întrebă pe el însuși, frustrat pentru că se presupunea că fuseseră cei mai buni trei prieteni ai lui pe viață, dar îi dispăruseră total din memorie. Nu-și putea aminti nici numele lor și nici nu-și imagina cum arătau. În realitate, continuă el privindu-l pe Shmuel, nu contează dacă o voi face sau nu. Ei nu mai sunt acum cei mai buni prieteni ai mei. Se uită din nou la Shmuel și făcu ceva neobișnuit pentru el: îi luă mâna mică într-a lui și o strânse cu putere. Shmuel, tu ești cel mai bun prieten al meu, afirmă cu tărie. Cel mai bun prieten, pe viață!
Shmuel vru să deschidă gura pentru a-i răspunde, dar Bruno nu-i mai auzi niciodată răspunsul, deoarece chiar în acel moment se auzi gâfâitul puternic scos de toți mărșăluitorii care umpluseră camera, în timp ce ușa fu brusc închisă și de afară se auzi un sunet metalic puternic.
Bruno ridică o sprânceană, incapabil să înțeleagă ce sens aveau toate astea, dar presupuse că era ceva în legătură cu adăpostirea de ploaie, pentru ca oamenii să nu răcească.
Apoi în cameră se făcu foarte întuneric și, într-un fel, în ciuda haosului ce urmă, Bruno descoperi că încă îl mai ținea pe Shmuel de mână și nimic în lume nu l-ar fi determinat să-i dea drumul.
CAPITOLUL DOUĂZECI (Ultimul capitol)
După aceea, nu se mai auzi nimic despre Bruno. Câteva zile mai târziu, după ce soldații răscoliseră fiecare ungher al casei și se duseseră în toate orașele și satele din împrejurimi arătând fotografia băiețelului, unul dintre ei descoperi grămada de haine și perechea de ghete pe care Bruno le lăsase lângă gard. Le lăsă și el acolo neatinse și se duse să-l aducă pe Comandant, care examină locul privind în stânga și-n dreapta, așa cum făcuse Bruno, dar pentru nimic în lume nu putu să înțeleagă ce i se întâmplase fiului său. Era ca și cum ar fi dispărut pur și simplu de pe fața pământului lăsându-și hainele acolo.
Mama nu se mai întoarse la Berlin atât de repede cum sperase. Ramase la Out-With câteva luni așteptând vești de la Bruno, până când într-o zi îi trecu prin minte că poate se dusese acasă singur, așa că se înapoie imediat la vechea lor locuință aproape cu gândul că avea să-l găsească stând pe prag și așteptând-o.
Desigur, nu era acolo.
Gretel se întoarse cu mama la Berlin și petrecea o mulțime de timp plângând singură în camera ei, și nu pentru că își aruncase păpușile, nici pentru că își lăsase toate harțile la Out-With, ci pentru că Bruno îi lipsea atât de mult.
Tata mai rămase la Out-With încă un an, devenind foarte urât de ceilalți soldați, cărora le dădea ordine fără milă. Se ducea în fiecare noapte la culcare gândindu-se la Bruno și se scula în fiecare dimineață gândindu-se tot la el. Într-o zi își formulă în cap o teorie, despre ceea ce se întâmplase și se duse iar la locul de lângă gard unde fusese găsită grămadă de haine cu un an în urmă.
Acel loc nu era cu nimic deosebit sau altfel decât restul, dar, când începu să exploreze de unul singur, descoperi că partea de jos a gardului nu era țintuită în mod corespunzător de pământ, ca peste tot în celelalte părți, și că atunci când era ridicată, se făcea o breșă suficient de largă pentru ca o ființă foarte mică (așa ca un băiețel) să se târască pe dedesubt. Apoi privi în depărtare și își continuă în mod logic drumul, pas cu pas, pas cu pas, iar când descoperi că picioarele păreau că nu mai acționează corect - de parcă nu mai puteau să-i susțină trupul - sfârși prin a se așeza pe pământ, aproape în aceeași poziție în care stătuse Bruno în fiecare după-amiază timp de un an de zile, dar nu-și încrucișă picioarele sub el.
Câteva luni mai târziu, la Out-With sosiră alți soldați și tatei i se ordonă să plece cu ei, și el merse fără să se plângă și încântat, deoarece pur și simplu nu-i păsa ce vor face cu el.
Și acesta fu sfârșitul povestirii despre Bruno și familia lui. Desigur, toate acestea s-au întâmplat cu mult timp în urmă și nimic asemănător nu mai trebuie să se întâmple vreodată.
Nici acum și niciodată!
Nu știu cum să vorbesc despre finalul ăsta fără să simt că îngheț pe interior.
Bruno intră în camera aia ținându-l pe Shmuel de mână și nu înțelege. Până la capăt nu înțelege. Se gândește că e un adăpost de ploaie. Se gândește că tata a aranjat totul. Și eu, citind, știam ce e camera aia și nu puteam să fac nimic, nu puteam să îl opresc, nu puteam decât să întorc pagina.
Tocmai îi spusese lui Shmuel că e cel mai bun prieten al lui. Cel mai bun prieten, pe viață. Și apoi ușa s-a închis și nu a mai auzit niciodată răspunsul.
Pe viață. Cât a durat viața aia.
Ce mă dărâmă e că Bruno nu a știut niciodată. A murit fără să înțeleagă unde era, ce era locul acela, ce se întâmpla. Și într-un fel asta e și mai rău și mai bun în același timp. Mai rău pentru noi care știm. Mai bun pentru el care nu a știut.
Iar hainele lăsate lângă gard. Tata care le găsește și nu poate să înțeleagă ce s-a întâmplat. El care a construit totul și tot nu a putut să pună cap la cap. Până la urmă a înțeles și a stat jos pe pământ exact cum stătea Bruno în fiecare după-amiază.
Cred că asta a fost pedeapsa lui. Să înțeleagă.
