Își învelește păpușile din copilărie cu un pled, apoi se privește-n oglindă. Cu furie și neputință, tot ce mai simte după ultima externare. Apucă-n mână foarfeca și-ncepe să-și taie părul, cu mișcări sălbatice. Își urlă-n față. La ce-ți mai trebuie plete, femeie, dacă au scos uterul din tine? Nu vezi că boala te-a golit de visul bun să ai copil din sângele tău? Cin' să te strige mama cu-adevărat? Cine? Păpușile-s mute. Brusc, mintea n-o mai ascultă. Sparge, dărâmă. Vecinii sună la 112. Și e luată-n cămașa de forță.
Pompilian Tofilescu
Vă rog să mă iertați, dar vina a mea este. Ni se trage de când m-am dus la piață și găsit pe unul care vindea ani. Abia ieșiți din găoace, într-o cutie mare de carton, pufoși, aurii, unii mai vioi, alții mai triști, apucați de cufureală. Am luat să-mi ajungă. Când le-a venit rândul ce să vezi: covid, război în Ucraina, Gaza, Iran, criză economică, turu doi ânapoi, Trump, ozeneuri, inteligență artificială, momentul adevărului. Mai sunt vreo doi ani și trebuie să m-aprovizionez din nou. Să-mi țineți pumnii.
Ada Cocoș
Lupii sfâșie, apoi urlă la lună cu boturile strălucind. Cu mâinile goale încerc să mă smulg ciopârțită din colții lor. Inutil, îmi spun. Nici măcar nu mai doare. E mai simplu să alerg prin pădure despuiată de carne. Rădăcinile nu-mi mai rănesc picioarele, fiarele se cuibăresc în lumina mea, iar păsările mă cântă la loc. Douăsprezece luni, fiecare câte un apostol al urgiei. Sap adânc, la pândă. Ce repede-mi cresc colții, ce repede ghearele. Și umbra. Înapoi între coastele tale. Mă auzi, nu-i așa?
