Tocmai ce-l îngropase. Stătea pe pat, abia respirând, când o pasăre de foc i se așeză pe piept și se transformă în carte. La lumina lumânărilor, o citi până-n zori, plângând pentru toate femeile din ea: mame, bunici, stră-bunici, toate surori în suferință. Cartea asta nu vorbea despre El. Vorbea despre ele. Fiecare pagină, o viață de femeie, fiecare verset, un secret adânc îngropat. Noua scriptură fusese scrisă de fiecare femeie care tăcuse vreodată. Și datoria ei era să scrie următoarea pagină.
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
Într-o noapte de smoală el a început să scrie pe pielea ei. Cu vârful degetelor creiona în carne versete, psalmi, ba chiar o spovedanie lungă de la claviculă până la glezne. Apoi a început să o citească. Cu ambele palme și în genunchi. Nu exista păcat, ci doar canonul unei cărți interzise. Respirația lui era pocăința rugăciunii, caldă, tremurândă, nevinovată. Și astfel trupul ei a devenit pagină și carte și altar. Dimineața îl găsi tot îngenuncheat. Ea plecase lăsând în urmă un codice și o credință fără nume.
Vlad Mușat
Mircea era singurul om cu carte. Supraviețuitorii de-o vârstă cu el știau despre ce e vorba. Copiii habar nu aveau și ascultau în fiecare seară cum Mircea le citea câte un fragment. Umanitatea se reconstruia din tăcerea celor bătrâni și din întrebările copiilor. Istoria nu trebuia amintită, iar geografia trebuia rescrisă. Matematica devenea uneori interesantă, în rarele nopți când se vedeau stelele. Când îl vom cunoaște pe Micul Prinț? - întrebau copiii când Mircea închidea cartea.
