Ana Leu: Ești din Piatra Neamț, ce te-a adus la facultate la București?
Alina Petrică: În primul rând, dorința de a face teatru. În al doilea rând, în ultimii doi ani de liceu, venisem prin București și mă interesasem și de facultate. Văzusem și niște spectacole de la colegii mai mari, aveam deja niște foști colegi din trupa de teatru din Piatra Neamț, care erau deja studenți la UNATC: Bobi Pricop, Alina Grigore, Erwin Șimșensohn terminase deja regia, dar și el a fost coleg cu noi la trupa de teatru din Piatra. Știam clar că vreau să dau la teatru. Pe listă mai era și facultatea din Cluj, dar în cele din urmă am optat pentru facultatea din București.
A.L.: Cum au fost acești ani, de când ești actriță la București?
A.P.:A fost un parcurs frumos. Este în continuare un parcurs frumos, complex. Mi-aș dori să zic că a fost și ușor, dar nu pot să zic asta. Dar sunt foarte mulțumită și foarte mândră de tot ce a reprezentat perioada asta. Sunt deja 17 ani de când am dat admiterea la facultate, vreo 14 de când am terminat licența și vreo 12 de când sunt actriță cu diplomă. A fost o călătorie până în momentul ăsta destul de lungă, extrem de muncită, dar frumoasă, pe care cu siguranță aș repeta-o cap-coadă. Dacă mâine mi-ar propune cineva să o iau de la zero, aș zice că "da, vreau."
A.L.: Într-un interviu de la Gala HOP din 2016, ai spus că ceea ce îți place la teatrul românesc sunt oamenii care luptă pentru visele lor și care oferă speranța în nemurirea artei.
A.P.: Mamă, ce poetă eram!
A.L.: Astăzi, zece ani mai târziu, încă mai crezi în nemurirea artei în teatru românesc?
A.P.: Da, încă mai cred în nemurirea artei punct. Încă mai cred în nevoia omului de a vedea artă, de a trăi artă, de a primi artă. Cred că arta o să rămână pentru totdeauna o cale prin care omul poate să evadeze din cotidian, din griji, din suferință. Și cred că e un pansament care poate cu adevărat să facă foarte bine omului. Aș avea mici... contraargumente apropo de nemurirea teatrului românesc, sau nu neapărat contraargumente, cât frici. Am început să am mici temeri în privința nemuririi teatrului românesc, dar temerile astea în cele din urmă nu cred că mă fac decât să vreau să lupt și mai mult și mai îndârjit pentru nemurirea artei.
A.L.: De când practici meseria asta, ai avut momente în care te-a dezamăgit teatrul?
A.P.: Foarte multe momente. În același timp, de fiecare dată când trec prin momentele astea, care sunt dezamăgire, mă întreb și de cealaltă parte cum s-a simțit. Dacă și eu cumva am dezamăgit în vreun fel sau altul meseria asta, pot să găsesc exemple și de-o parte și de alta. Dar e firesc, pentru că trăim în realitate până la urmă, nu trăim nici într-un film, nici într-un desen animat, nici într-un cântec, și atunci automat există și lucruri plăcute și lucruri perfectibile și lucruri care dor și lucruri care dezamăgesc. Face parte din viață.
A.L.: În 2026 ești nominalizată la Premiile Uniter la categoria "cea mai bună actriță în rol principal". Vestea asta a venit ca o surpriză, sau te așteptai la această nominalizare?
A.P.: Recunosc că nominalizarea n-a venit foarte pe neașteptate, pentru că am avut un sentiment foarte bun în privința acestui rol. Chiar dacă lucrul la rolul ăsta a început într-o perioadă în care mă simțeam foarte tensionată și foarte obosită. Lucrasem deja la un alt spectacol tot la Teatrul Mic, la Trei femei înalte, și țin minte că îi rugasem pe Edda și pe Dan Coza să-mi dea trei zile pauză după ce am scos premiera.
Și imediat după aceea am început repetițiile la Tristețe și bucurie în viața girafelor. Trebuia să scoatem spectacolul într-un timp imposibil de scurt, aveam pe foaie undeva la trei săptămâni. În timpul repetițiilor ne-am dat seama că e imposibil și din trei săptămâni s-au făcut, din fericire, vreo cinci, cu patru săptămâni la lucru efectiv. Și în toată perioada respectivă, n-aș spune că am avut suficient timp să mă bucur de proces sau să capăt încredere că totul o să fie bine și că o să iasă. Eram atât de concentrată, atât de tensionată și atât de copleșită de cantitatea de text pe care o aveam de încorporat că a fost destul de anevoioasă treaba asta pentru mine. După care am ieșit la public și m-am simțit nesigură și incompletă și simțeam nevoia de un feedback care să mă oglindească și să-mi arate că totuși e bine ce s-a construit; și feedbackul ăsta a întârziat. Am avut niște spectacole în care n-aș putea spune că m-am simțit foarte ok și că simțeam că e ce trebuie, până când am ieșit la publicul plătitor și abia din momentul ăla, spectacol cu spectacol, am început să capăt încredere și atunci, ca să revin la răspunsul pentru întrebarea ta, atunci am simțit că ce-am reușit să construiesc e ceva puternic și valoros. Sunt foarte mulțumită de ce-am reușit să descopăr și am sperat, am simțit, mi-am dorit să fie un rol posibil pentru o nominalizare. E o partitură foarte generoasă și fac un rol de compoziție și atunci lucrurile astea, bifându-le într-un mod pozitiv în mintea mea, m-au făcut să am încredere că s-ar putea să fie un an bun.
A.L.: Ce înseamnă pentru tine această nominalizare?
A.P.: O reintrare în cărți. Pentru că am avut niște ani destul de confuzi, aș putea spune. Am avut o perioadă destul de lungă în care nu prea am intrat în producții noi, din motive obiective și subiective. Am lucrat foarte mult la Opera Română, mi-am văzut de spectacolele pe care le aveam la teatrele cu care colaborez, am lucrat la trei spectacole din poziția de coregraf și atunci cumva zona asta de acting a fost un pic pe pauză. Și, pe de-o parte, m-am bucurat să am parte de experiențele pe care le-am avut, dar, pe de altă parte, actrița din mine intrase într-un soi de colaps mental și emoțional, pentru că nu prea înțelegeam ce s-a întâmplat cu mine, unde mă poziționez. Și oricine poate să-mi spună orice, dar nu o să mă convingă niciodată că actorul nu are nevoie de validare, de apreciere, iar atunci nu mi se mai întâmplau lucrurile astea, chiar dacă mi se întâmplau alte lucruri foarte frumoase în alte sfere artistice. Actrița din mine începuse să aibă niște îndoieli. Și iată, a venit această nominalizare la Uniter și m-am simțit reintrodusă în sistem.
A.L.: Pentru că în Tristețe și bucurie în viața girafelor joci rolul unui copil, voiam să te întreb care sunt cele mai mari provocări pentru un adult când joacă un copil?
A.P.: Mintea e cea mai mare provocare. Ruminația e altă provocare. Criticul interior e altă provocare. Teama de penibil e altă provocare. Și refacerea unei conexiuni foarte adânci și foarte speciale cu copilul cu care am fost odată și care încă trăiește pe undeva pe acolo, prin interior. Dacă cumva s-au rupt legăturile, e provocator să-l cauți și să-l găsești și să reușești să-l aduci la suprafață ca să te îndrume în parcursul ăsta de a crea un personaj de compoziție copil.
A.L.: Ca să intri în personaj, te-ai întors la momente din copilăria ta?
A.P.: Și da, și nu. Mai mult nu. Ca să intru în personajul ăsta al girafei, m-am întors în spectacolul pe care l-am făcut în perioada mea de debutantă în actorie. Spectacol la care am lucrat cu foarte mult drag și cu foarte multă muncă și timp: Aglaja - și acolo la fel am interpretat o copilă. Pe parcursul spectacolului, personajul Aglaia evolua și ajungea până la maturitate, și foarte mult din lucrul la acest personaj m-a ajutat pentru personajul girafei.
A.L.: Sunt asemănări între copilăria ta și cea a Girafei?
A.P.: Cu siguranță seamănă, pentru că am făcut tot posibilul să traduc prin proprii mei pori bucățelele alea de fragilitate și candoare și naivitate și curiozitate specifice unui copil, în niciun caz să le imaginez sau să mă prefac. Am încercat să mă întorc la propriile mele amintiri despre mine mică.
A.L.: Ce mai pot învăța adulții de la copii?
A.P.: Sentimentul de încredere totală, bucuria de a te juca până la epuizare și curiozitatea de a descoperi viața. Asta cred că e o lecție foarte frumoasă pentru un adult, să aibă curiozitatea de a descoperi viața, chiar dacă la un moment dat viața i se poate părea banală sau că se întâmplă așa, pe repeat. Un copil are capacitatea asta fantastică de a transforma lucruri banale în lucruri extraordinare.
A.L.: Aș vrea să vorbim și despre procesul din spatele spectacolului. Cum a fost să îi ai drept colegi pe Gabi Costin și Vlad Ionuț Popescu?
A.P.: A fost un proces foarte lin, scurt, dar frumos, pentru că suntem trei actori foarte buni. Am început din start cu încredere maximă unul în celălalt și atunci lucrurile s-au împletit foarte repede între noi. Și am fost bine dirijați de Edda și de Dan și nu au existat momente în care momente în care să ne punem întrebări sau să avem îndoieli.
A.L.: Cum a fost colaborarea cu regizorii, Edda și Dan Coza?
A.P.: Cu toții ne-am pus foarte multă încredere unii în alții și am făcut foarte repede o echipă bine sudată și i-am dat bice. Am înțeles foarte repede că timpul e scurt și ne dorim cu toții să iasă bine și atunci am fost pe poziții cu toții. Am făcut o echipă foarte bună încă din punctul zero.
A.L.: Știu că ești pasionată și de jazz, cum îmbini pasiunea pentru muzică cu actoria?
A.P.: Am terminat modulul de jazz la Școala Populară de Artă care tocmai a fost desființată de primarul Ciucu, împreună cu alte instituții culturale din București (nota LiterNet: Consiliul General al Municipiului București a votat în aprilie 2026 comasarea Creart, Arcub, Proedus, Centrul Cultural Lumina, Centrul Cultural Expo Arte, Centrul pentru Tineret și Școala de Arte într-o Direcție Generală de Arte și Evenimente Urbane). Combin muzica și actoria cu foarte mare drag și bucurie, în primul rând, în spectacolele de musical pe care le joc, chiar acum pregătim un spectacol sub bagheta muzicală a Adei Milea la Teatrul Național din București. Iubesc să cânt în spectacolele din care fac parte și îmi tot promit de niște ani buni că o să mă concentrez și pe partea asta muzicală și o să conturez un mic spectacol doar de muzică, în care mi-ar plăcea foarte mult să cânt jazz. Dar, deocamdată, abia am timp să mă întâlnesc cu tine să stăm la o cafea. Vedem ce ne rezervă viitorul.
A.L.: Mai am o întrebare, ce ai avut de pierdut și ce ai avut de câștigat în meseria asta?
A.P.: Am câștigat foarte multe. Am câștigat o dorință de a mă descoperi și de a descoperi lumea în care trăiesc prin lentila artei, care oferă mult mai multă speranță și bucurie. Lumea apare mult mai bună cu ajutorul artei decât este de fapt. Am câștigat o dorință de a merge mai departe, indiferent de ce apare pe parcurs. Am câștigat și mai multă iubire și mai multă compasiune față de oamenii din jurul meu, prin natura meseriei lucrezi cu oameni pentru oameni, și atunci ca să supraviețuiești și să reziști în meseria asta, nu ai încotro decât să-i iubești și să-i accepți așa cum sunt. Am câștigat o lume interioară extrem de interesantă și de specială, simt că trăiește în interiorul meu o struțo-cămilă cu aripi de vulturi și coadă de păun, și ajută foarte mult tipul ăsta de abordare asupra vieții. Uite, o diferență foarte puternică pe care o resimt în Alina de azi față de Alina care dădea interviul la HOP în 2016, este că Alina de azi este un pic mai cinică, un pic mai rezervată, un pic mai temătoare poate. Și de fiecare dată când mă înclin un pic în partea asta, reapare arta și iubirea mea față de teatru și mă trage înapoi în zona aia fantastică a vieții.
De pierdut pot să spun că în primul și în primul rând m-am pierdut pe mine o perioadă foarte lungă, mai ales în primii mei ani de meserie. Fiind atât de concentrată să muncesc, să primesc, să descopăr, să învăț, să mă educ, să mă perfecționez, am uitat de nevoile mele de om, m-am pus pe ultimul loc de foarte, foarte multe ori. Și după 30 de ani, sufletul meu, dar mai ales corpul meu, mi-au zis că n-am luat cele mai inteligente decizii o perioadă foarte lungă și am fost nevoită să iau o mică pauză și să încep să înțeleg unde mă aflu, cine sunt, întrebări la care nu prea am știut foarte bine să răspund, și să văd de unde pot să încep procesul de a mă recunoaște. Și nu a fost un parcurs foarte ușor și nici prietenos, dar a fost interesant să mă întorc cumva la Alina dinainte de a intra în lumea teatrului, la Alina dinainte de a veni în București, și de acolo să văd cum pot reconstrui scenariul despre mine însămi, să-mi dau seama ce nevoi am ca om, ce nevoi am ca femeie. Și ușor, ușor în ultimii ani îmi dau seama că încep să mă recâștig și să mă re-împrietenesc cu mine. Și am mai pierdut oameni. Nu e o meserie ușoară, iar la un moment dat, oricât de tare ai încerca să fugi de realitate, vrei, nu vrei, descoperi lucruri și bune și mai puțin plăcute despre oamenii din jur. Și la un moment dat accepți că unele relații au fost cu termen de valabilitate, iar asta e o lecție la care încă lucrez, să învăț să accept asta cu mai multă ușurință.
