Urlam ca descreieratul pe culoarele maternității, s-a născut prințul, s-a născut prințul, bucuria mi se lovea de pereți, podeaua vibra ca la Cirque du Soleil, am ieșit afară, riscam să fac apoplexie dacă nu aș fi fost întrerupt de o domnișoară care își servea ceaiul pe o bancă sub nucul din curtea interioară. Luați un loc, sorbiți o gură, fata mea s-a născut ieri, poate peste ani o să-i căsătorim, zice ea. I-am întors spatele și-am plecat. De parcă eu mi-aș însura băiatul cu o femeie care are de două ori vârsta lui.
Răzvan Dițescu
Nu știu de ce am acceptat. Poate din obișnuință; acel reflex absurd de a răspunde afirmativ înainte să gândești. Între noi stăteau trei ani de tăcere. Mi-a deschis și m-a privit lung. Ochii obosiți spuneau mai mult decât ar fi putut rosti. Pe masă, un samovar și două farfuriuțe cu dulceață de vișine. Am stat în tăcere la masă. De ce m-ai invitat?, am întrebat în cele din urmă. De ce ai venit?, a răspuns. Am plecat când s-a întunecat. Pe stradă ningea mărunt, ca și cum cerul însuși ar fi vrut să acopere ceva.
Ana Maria Butuza
Mă invită înăuntru și imediat mă întreabă: tea or me. Nu apuc să-i răspund, că își pune palmele pe pieptul meu și mă împinge în fotoliu. Apoi râde de uimirea mea și iese. Revine într-un hanfu vaporos, cu o tavă de bambus. Îmi prinde privirea ca pe o promisiune și începe un ritual Gongfu Cha: spală frunzele de oolong, aruncă prima infuzie, toarnă lent în cupe de lut. Bem în tăcere, prea aproape. Doar un țânțar taie aerul dintre noi. Fără să clipească, îl prinde cu bețișoarele, la o respirație de pielea mea.
