Trecuse mult de când și-au spus adio fără să-l creadă. Erau tineri și convinși că iubirile nu se pierd, doar se amână. Scrisoarea a venit într-o dimineață: nu știu dacă mai am dreptul, dar, vii la un ceai? Atât. S-a dus. El era acolo. Îmbătrânit, dar cu aceiași ochi în care încăpea toată lumea ei de altădată. Nu s-au îmbrățișat. Au stat față în față, cu o masă între ei și cu cei cincizeci de ani care nu știau unde să se așeze. Înțelegând, târziu, că nimic din ce trăiseră nu fusese mai adevărat decât absența celuilalt.
Ana Ludușan
A băut un ceai, s-a întins în pat cu mâinile pe piept și a așteptat să moară. Hainele pregătite, actele de moștenire puse în ordine, ultima dorință scrisă citeț. Voia să fie incinerată iar cenușa împrăștiată în pădurea satului. Somnul i s-a cuibărit în trup ca un puiuț de găină sub cloșcă. S-a lăsat în voia somnului, fericită că nu va ști când luntrașul o va duce pe celălalt mal. Deodată, luna i-a intrat pe fereastră și a lovit-o drept în ochi, cu lumina ei. S-a ridicat nesigură în picioare și a mai pus de un ceai.
Georgiana Gabriela Fodor
Suntem pe sens unic, mi-a spus cu glas subțiat Matilda, vechea mea prietenă nonagenară. Hai azi la un ceai, grădina arată superb în mai. Mi-am luat rochia albastră cu miros de naftalină și parfum de roze și balerinii culoarea paiului din prima tinerețe, mi-am așezat eșarfa cu fluturi și am mers. Matilda mă aștepta la masa din spatele grădinii. Ești minunată, draga mea, i-am șoptit. Ia loc, am ceva să-ți spun. Era gravă. M-am gândit că e bolnavă. Nu am avut decât nalbă. Sper că e pe gustul tău.
