Mama are ochi verzi și 35 de ani. Eu am ochi verzi și 17 ani. Ne iubim uriaș, nimic nu ne desparte. Tata nu știu nici ce ochi, nici câți ani avea. Schimbăm locuințele des. Nu, mama n-are cea mai veche meserie din lume, ci una nouă. Joacă poker. Trișează. Aseară a pierdut tot. Azi vine la ceai domnul Topaz, are 57 de ani, avere și trebuie să mă ia de nevastă. Asta, sau închisoare mamei. Mie nu-mi place ceaiul, nici Topaz. Fugi, a zis ea. Și tu, am plâns eu. Tu fugi. Fii fericită și iubește-mă, de oriunde ai fi.
Gheorghiță Mircea
Ascultă, n-ai vrea să bei un ceai? De care? Mă supără stomacul. Ai salvie? Nț. Sovârf? Ce? Nici Țintaură, Ghințură, Roiniță? Canci. Salcâm, ceva de cozi, Coada-șoricelului, Coada-calului? Nici. Nalbă? Păpădie? M-am uitat, n-am. Nici Troscot? Stai puțin, să mă mai uit odată în credenț. Nu-i. Cicoare? Cimbrișor? Coacăz? Ia vezi în fund la fioc, nici Ocimum basilicum? Doamne ferește, de unde, n-am, nu-i suport mirosul de când a murit mama. Mă, acum adevărul e că noi am căutat. Scoate sticla aia de Jaggermeister.
Monica Aldea
Mutu nu se cățăra prima dată pe țeava de gaze de la Căminul Cultural. Tânăra se pregătea pentru Zilele comunei, ignorând admiratorul secret. Împodobită sumar, fata pregătea ceaiul. Mutu saliva, pardon, savura fiecare moment. Fierbea mai abitir ca un samovar sub presiune. Dorința-i creștea dureros. Numai să nu-l prindă fata. I-ar reteza-o scurt. Piciorul îi amorți, alunecă și căzu cu zgomot în roaba cu iarbă lăsată de grădinar. Aduc ceaiul jos și-ți descânt și de sperietură, rosti Leana veselă.
