Taina gorunului, în volumul Lostrița. Antologie de proză fantastică - Vasile Voiculescu, Editura Art, 2013
Taina gorunului de Vasile Voiculescu este o povestire captivantă, care evidențiază legătura profundă dintre om și natură. Mi-a plăcut atmosfera liniștită și felul în care autorul transformă gorunul într-un simbol al înțelepciunii și al misterului. Lectura m-a făcut să privesc natura cu mai multă atenție și respect.
Nu vi se face câteodată, iarna, celor ce aveți calorifer, dor de foc? De un foc de sobă, cu lemne care să pâlpâie și să trosnească în vâlvătăi dionisiace? Toate simțurile, îmbătate, se împărtășesc din viața arzătoare ce dănțuie pe vatra deschisă. Auzul aromește în cântecul buștenilor. Ochii se iluminează de fantasticul joc de salamandre al flăcărilor în rochii de mătase aprinsă. Pielea se îndulcește molcom la mângâierile dogoarei. Și o aromă de molid amestecată cu puțin iz de fum îți bucură mirosul, aducându-i aminte, ca și gustului, despre bunătăți de mult apuse, păstrăvi afumați, brânză în scoarță de brad, rachiu de ienupere... Când mi se urăște cu căldura de cuptor de uscat prune a caloriferului, dau depeșă unui prieten, silvicultor, și, fără să mai aștept răspuns, iau trenul și urc defileul Oltului. La o haltă unde se ițesc oameni în alb și negru, mă așteaptă sania sau nadișanca, după împrejurări. Și chiar în aceeași seară mă prigoresc la o vatră uriașă, răsturnat în jilțul cu dulamă de urs azvârlită pe spătar. Și din nou mă copleșește imaginea din copilărie, când soba albă, zveltă, cu aripi lăuntrice de văpaie, gura de pară și picioare de stâlpi fierbinți, îmi părea îngerul ocrotitor al casei, vărsând binecuvântările căldurii cerești peste noi...
Prietenul, după ce-și orânduiește treburile pe afară și împarte porunci pentru a doua zi, intră, noptatec, mirositor a proaspăt și a ger. Și ne apucă pe amândoi, privind luminile focului, o strașnică partidă de tăcere, pe care nu o curmă decât vestirea cinei. Abia atunci, la al treilea păhărel de țuică fiartă, ni se desțelenesc graiurile și pornim la un taifas, de care, din când în când, cocoși gălăgioși își anină strigările lor de caraule ale nopții... Eu îl descos despre viața codrilor copleșiți de zăpezi. El mă ispitește despre vraja orașului. Vorbim ca doi naivi becheri despre femei; ne amintim despre o încântătoare călătorie în străinătate și sfârșim regulat cu planuri pentru un nou voiaj - de data asta în India. Nu ne mai văzusem de câțiva ani și nu mai știam unul de altul, căci, ca buni amici, nu ne scriam, când de astă dată fâsa de păcură în calorifer m-a urcat în tren și m-a instalat iarăși în jilțul meu, oaspe pentru mai multă vreme al sobei cu gura plină de pară.
Fragmentul acesta nu vorbește despre foc, ci despre o formă de fericire pe care modernitatea a făcut-o comodă, dar mai puțin vie. Caloriferul încălzește camera, însă soba încălzește memoria, simțurile și sufletul. Autorul transformă focul într-un simbol al unei lumi autentice, în care oamenii știau să tacă împreună, să povestească fără grabă și să se bucure de lucrurile simple. Cea mai puternică idee este că, uneori, nu ne lipsește căldura, ci atmosfera care venea odată cu ea.
Când un gospodar începea să-și ridice casă mare și prindea cheag, era pentru că găsise o comoară. Încât colindam de mic pe coclaurile satului, căutând măcar urmele focului lăuntric, care pârlește iarba în anumit chip, numai căutătorilor de comori cunoscut. De altfel, fiecare familie avea, moștenite, tainele și nădejdile ei. Strămoșii popii ascunseseră în fundul prisăcii o putină cu aur. Dascălul avea comoara bunicilor, pierdută într-o râpă. Tata însuși povestea că era copil când părinții lui și-au părăsit de frica răzmeriței gospodăria, îngropând la rădăcina unor gutui o avere. La înapoiere n-au mai știut locul, și bogățiile au rămas zestre gliei. Pe atunci nu erau safeuri și bieții oameni, la nevoie, încredințau banii și sculele lor prețioase pământului.
La vârsta de zece ani, am fost pus în școli departe, la București, unde am făcut liceul. M-a dus tata. Cel dintâi lucru ce a făcut, după ce mi-a găsit gazdă, a fost un pelerinaj la muzeu, să-mi arate Cloșca cu puii de aur, care mi-a dat de altfel, atunci, o grozavă decepție. Mă așteptam să-mi ia ochii o pasăre măiastră cu doisprezece fofoloci de aur împrejur și n-am văzut decât niște cioburi de vase și cionturi de tăvi, e drept de aur și cu nestemate cât buricele degetelor... Dar pasiunea mi-a crescut mai înflăcărată. Era proba pipăită de ceea ce-ți poate dărui lutul dacă ai noroc. Abia așteptam vacantele, să iau din nou, ca Anteus, atingerea cu pământul plin de surprize de aur... Acasă iar începeam să stau la pândă, să colind gorganele, să cercetez rovinele, când singur, când cu câte un flăcăiandru care mi se destăinuia, cerând luminile mele asupra unor presupuneri ale lui. Acum mă socoteam un cercetător priceput, cu o disciplină aproape științifică. Citisem pe Bolliac și pe Odobescu și pretindeam că sunt în stare să fac investigații metodice pe teren. Aveam un arsenal întreg de instrumente, în parte, adică cele originale, făurite de covaciul satului, după indicațiile mele. Mă mândream îndeosebi cu colecția de sfredele de toate mărimile, cu care, înainte de a săpa, sondam măruntaiele locului. Inventasem unul în jurul căruia se răsuceau până în vârful de oțel niște fire în legătură cu o baterie electrică. Ajunse în fund, ele trebuiau să dea de veste printr-o sonerie despre orice metal întâlnit cu care făceau contactul. Încercările nu mi-au izbutit și invenția a rămas nebrevetată.
Fragmentul surprinde frumusețea visurilor copilăriei, când orice poveste despre comori părea posibilă. Mi-a plăcut faptul că autorul nu caută doar aur, ci aventură, mister și speranță. Chiar dacă nu descoperă nicio comoară, curiozitatea și imaginația lui valorează mai mult decât bogățiile ascunse în pământ.
M-am hotărât atunci să merg cu cercetările mai departe și, aprins de vechea îndârjire, am poruncit pădurarilor să taie copacul. Dar cum? Nu mă înduram să-l dobor întreg, ci, mânat de năzuința câinelui spre scorbură, am închipuit la început în coasta trunchiului un țăncuș, o fereastră, cum se face în pepene ca să-i încerci miezul. Pentru asta însă nu aveam scule. Am scos la repezeală un cal din ham și unul din pădurari a alergat călare în sat. S-a întors numaidecât cu burghie, sfrededele și tot felul de ferăstraie. După ce am mărginit în trunchi prin găuri una lângă alta un pătrat mare cât se poate vâri capul, am tăiat lemnul dintre ele cu ferăstrăul mic și am scos, hoțește, bucata de tulpină prin care să pătrundem în miezul scorburos. Cu ochii nu se putea zări nimic. Unul din oameni a băgat cu îndrăzneală mâna. Dar o trase cu groază: dăduse de ceva rece, tăios, de care degetele se izbiseră ca de zăbrelele unei capcane. Acum câinele înnebunise de-a binelea. Cu ochii roșii, cu coada umflată și spume la gură, sărea până aproape de ferăstruică și, înfigându-și colții fioroși, își rănea gingiile. M-am frământat câteva clipe și m-am hotărât să tai trunchiul pe la mijloc.
Pentru asta pădurarii s-au suit de au abătut întâi creangă cu creangă toată coroana. Altfel, s-ar fi răsturnat peste noi gorunul întreg. Pe urmă ne-a fost lesne să lucrăm cum am vrut asupra trunchiului dezbărat de toate caturile palatului său de ramuri. Asta a fost o muncă grea de un conac și mai bine.
Acest cadru creează un suspans remarcabil, transformând simpla cercetare a unui copac într-o adevărată aventură. M-a impresionat prin simplul fapt cum curiozitatea și dorința de a descoperi necunoscutul îi împing pe oameni să depună eforturi uriașe. Reacția câinelui și misterul ascuns în scorbură sporesc tensiunea, făcând cititorul să simtă aceeași nerăbdare ca personajele.
