Vara vrajbei noastre

Deschid ochii și sunt lovit violent de căldură, o simt pulsându-mi prin vene, alergând fierbinte prin corpul leneș. Sunt cufundat în întuneric, ventilatorul din tavan se zbate neputincios și din camera de alături răzbat acorduri muzicale zgomotoase și dispersate. Vecina mea asculta muzică, probabil Britney Spears sau o capodoperă asemănătoare, oricum nu contează. Vecina e o făptură alcoolică și violentă. Și destul de bună, cum s-ar zice. Zgomotul e supărător așa că îmi recuperez papucii de sub pat și apoi mă scurg către ușa ei. Ciocăn tare ca să acopăr volumul muzicii din interior. Îmi deschide rânjind:
- Ce vrei? mă întreabă amabilă.
- Să te invit în oraș, spun fără nici un fel de expresie pe față, dacă asta ar face muzica să se oprească, continui în timp ce ridic dintr-o sprânceană.
- Bine, vine răspunsul instantaneu. Dă-mi jumătate de oră să mă îmbrac, apoi închide ușa și, bineînțeles, dă muzica mai tare.

Ce dracu fac? Am bătut la ușa nebunei ca să țip la ea pentru deranj și sfârșesc invitând-o în oraș. Dar ce poate fi așa de straniu aici în locul ăsta unde oricum nimic nu e de înțeles? Unde emoțiile sunt ascunse, unde oamenii zâmbesc continuu, unde elefanții se strecoară printre taxiuri și autobuze și unde dacă vezi o femeie foarte frumoasă te gândești că există o șansă mare să fie altceva. Mă retrag în cămăruța mea și trec prin răcoarea binefăcătoare a unui duș rapid. Apa ce îmi biciuie fața trezește latura mea meschină. Ce naiba? Hai să dansăm cu Aghiuță! Îmbrăcat, nebărbierit, dar bineînțeles parfumat, bat din nou la ușa de alături. Deschide cu același rânjet inconfundabil și iese în toată splendoarea, îmbrăcată în roz din cap până în picioare. Mă abțin să o întreb despre culoarea hainelor și spun:
- Unde vrei să mergem?

Liniile paralele nu se întâlnesc niciodată dar putem sări de pe una pe cealaltă ca niște ștrengari ce țopăie periculos pe numerele unui șotron. Au trecut 25 de ani și parcă a fost ieri. E iarăși vară, una toridă, sunt în aceeași țară în care eram atunci, deși vecina s-a pierdut în amalgamul amintirilor. Doar eu mai sunt prezent, mă rog, o versiune mai târzie de-a mea. Cel din urmă era mai tânăr și mai prost. Știu că vara fierbinte era de fapt graba de a-mi trăi viața cât mai intens și că liniștea de azi vine din experiența acumulată. Vrajba s-a risipit, acum zâmbesc realizând cine era vrăjmașul, eu.