Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bourdieu, un sociolog al nuanţelor


Matei Martin, pe marginea unei cărţi de Pierre Bourdieu

20.02.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pierre Bourdieu
Regulile artei

Traducere din limba franceză de
Laura Albulescu şi Bogdan Ghiu
Editura Art, 2007


Citiţi un fragment din această carte.

*****

Bourdieu, un sociolog al nuanţelor

Încă în Cuvântul înainte la marea lui sinteză de sociologie a artei, Pierre Bourdieu îşi dezvăluie obiectivul major, strategia şi poziţia istorică. Textul este de o teribilă virulenţă polemică, neaşteptată la un cercetător riguros. Ceea ce declanşează atacurile sale este lipsa de rigoare şi suficienţa unor aserţiuni referitoare la caracterul inefabil şi intangibil al operei de artă, la "ireductibilitatea" şi "transcendenţa" ei. Pretenţia "inefabilului" e ridiculizată prin ridicarea la puterea a doua ("experienţe inefabile ale acestui inefabil"), dar, de fapt, lovitura cea mai dură autorul o dă în trecere, atunci când afirmă despre această pretenţie că e "comună" deşi se vrea "distinsă".

Lectura textelor literare e exclusiv literară? - se întreabă aproape retoric Bourdieu. Răspunsul trebuie dat, el este unul hotărât negativ, dar nu atât de exclusiv pe cât îl presupune întrebarea: nu, lectura literară nu e singura lectură posibilă, dar e singura adecvată literaturii (ca literatură). Discursul literar are o deschidere maximă, el poate fi abordat în multe feluri (aşa cum un text ştiinţific poate fi analizat, de pildă, şi în elocvenţa lui), dar mă tem că toate abordările trebuie să fie condiţionate (dacă nu călăuzite) de perspectiva estetică. Discutabilă în frazele citate din prozatoarea Danièle Sallenave, una dintre ţintele polemicii sale, nu este această exigenţă, ci absolutizarea experienţei literare, singularizarea ei. Astăzi, e adevărat, nu mai putem accepta sistemul de opoziţii al estetismului modernist conform căruia arta este deţinătoarea unicului, irepetabilului, iar viaţa e teritoriul comunului, al banalului etc.

Dar o specificitate estetică (literară etc.) există şi ea trebuie recunoscută de orice demers analitic care vizează domeniul respectiv; Bourdieu e îndreptăţit să respingă ideea beletristă a "rezistenţei la analiză" a obiectului estetic ca pe un act de narcisism, dar loveşte în gol atunci când echivalează afirmarea şi apărarea specificităţii artistice cu reclamarea unui statut privilegiat, excepţional. La urma urmelor, orice diferenţiere conduce la un statut special. Cum am putea defini, de pildă, cunoaşterea artistică altfel decât într-un regim de excepţie de la rigorile cunoaşterii ştiinţifice? A admite această excepţie nu e totuna cu a acorda artelor un privilegiu sau, mai exact, a le face o concesie: cunoaşterea prin artă, prin literatură, are scopuri, mijloace şi efecte diferite în raport cu cercetarea ştiinţifică, ceea ce nu înseamnă că e mai puţin cunoaştere.

Pierre Bourdieu înscrie reacţia sa împotriva tezei ireductibilităţii creaţiei artistice într-o serie ştiinţifică majoră: Copernic, Darwin, Freud. Şi, într-adevăr, acţiunea care mobilizează şi polarizează energiile sale este aceea de des-iluzionare, de des-vrăjire a tuturor domeniilor existenţei sociale, inclusiv al artei, fără excepţie. Precizând că, în ce priveşte arta, această iniţiativă nu e nici prima, nici singura, formaliştii ruşi la începutul secolului şi structuraliştii occidentali în anii '60 adoptând-o cu toată convingerea, să recunoaştem, însă, că ea este constitutivă demersului lui Bourdieu, pentru care însuşi rolul sociologului este acela de a demasca toate ideile preconcepute ale societăţii despre sine însăşi; orice societate şi orice grupare socială sunt înclinate mai degrabă să se opună elucidării lor decât să o încurajeze. Grupul artiştilor nu face excepţie, dimpotrivă; mai cu seamă în perioada modernistă, a cultivat despre sine o imagine sacerdotală, s-a învăluit în mister şi inefabil, s-a complăcut în autodefiniţii absolutizante.

Bourdieu reţine, totuşi, ca justificată obiecţia că abordarea ştiinţifică ne ajută să înţelegem, dar nu şi să simţim literatura. El salută în acest sens un tip de evocare literară a vieţii scriitorilor în detaliile lor "familiare, domestice, pitoreşti, groteşti" şi o opune "celebrării sacralizante a clasicilor", academismului şi, în genere, Istoriei concepute ca un sanctuar. Sociologia însăşi, în concepţia lui, îşi descoperă o afinitate cu această "ştiinţă veselă", împreună cu care sfidează "idealismul hagiografiei literare". Ea, sociologia, depăşeşte şi antinomia inteligibil-sensibil pentru că, aşa cum o defineşte autorul nostru, "analiza ştiinţifică a condiţiilor sociale ale producerii şi receptării operei de artă, departe de a reduce sau de a distruge experienţa literară, o intensifică".

Că analiza ştiinţifică nu distruge şi nici nu reduce neapărat experienţa literară este, fără îndoială, adevărat. Dar, încă o dată, n-a fost nevoie de constituirea sociologiei literare ca disciplină ştiinţifică, nici de apariţia lui Bourdieu însuşi pentru ca acest adevăr să fie afirmat cu tărie chiar în interiorul câmpului literar. Activitatea de stilisticieni a lui Leo Spitzer, a lui Erich Auerbach sau a lui Tudor Vianu la noi ilustrează din plin o asemenea premisă metodologică. Nu scria Spitzer în studiul său de metodologie, Lingvistică şi istorie literară, că numai o iubire frivolă refuză analiza şi nu recomanda şi el faţă de texte acel amor intellectualis pe care îl invocă şi Bourdieu?

Luptându-se cu prejudecăţile referitoare la şansele abordării ştiinţifice, respectiv sociologice, a literaturii, Bourdieu nu scapă, la rândul lui, de o prejudecată simetrică. Pledoaria lui în favoarea legitimităţii investigaţiei sociologice e paralelă cu o negare a aproape tot ce s-a făcut înăuntrul domeniului, adică în critica şi istoria literară, în poetică şi stilistică.

Cum am putea interpreta altfel exortaţiile sale în sensul "repudierii pompei profetice a marii critici de autor şi a sforăitului sacerdotal al tradiţiei şcolare"? Nu înţelegem prea bine ce înţelege el prin "marea critică de autor", dar dacă îi avem în vedere pe Sainte-Beuve, pe De Sanctis, pe Thibaudet, pe Gundolf sau pe Marcel Raymond, de pildă, termeni precum "pompă profetică", "hagiografie", "fetişizare", "academism" sunt cel puţin inadecvaţi, iar asocierea cu "sforăitul sacerdotal al tradiţiei şcolare" de-a dreptul scandaloasă. Cititor pasionat de literatură, dar, cum se vede, nu şi de critică literară, Bourdieu se simte liber să extrapoleze şi să emită judecăţi de valoare în acest câmp şi să considere gestul său drept unul "eliberator"; mai mult, prin însăşi tendinţa de a face tabula rasa din toate studiile precedente despre literatură, el induce ideea singularităţii întreprinderii sale, ne invită să recunoaştem caracterul ei inaugurator.

De fapt, în ce constă iniţiativa lui? În a lămuri "geneza socială a câmpului literar", în a trata opera "ca pe un semn intenţional bântuit şi deopotrivă ordonat de ceva diferit de ea, în raport cu care funcţionează şi ca simptom". Cu alte cuvinte, pretenţiilor absolutizante, "complezenţelor fariseice ale cultului artei" sociologul le opune interesul pentru "contingenţele unei geneze", ceea ce, în opinia lui, însemnă, pur şi simplu, "să priveşti lucrurile în faţă şi să le vezi aşa cum sunt".

Un aer de prezumţie pluteşte peste această din urmă frază, ca şi peste aceea cu care se deschide prima parte a Regulilor artei, având în centru Educaţia sentimentală, "operă de mii de ori comentată şi niciodată, mai mult ca sigur, citită cu adevărat". Cine nu e preocupat de "contingenţe genetice" nu are nici o şansă de a vedea lucrurile (literare!) "aşa cum sunt"? A nu fi preocupat de aceste contingenţe înseamnă a cădea automat în "complezenţele fariseice ale cultului artei"? Atent la riscurile de a reduce obiectul complex al analizei sale, Bourdieu e relativ indiferent faţă de un alt risc, acela de a evalua greşit nu numai o întreagă tradiţie interpretativă, ci câmpul literar însuşi în componenta lui metaliterară. Ceea ce pare să-i scape este însuşi faptul că în tradiţia literară e prezentă tendinţa exegezei de a-şi absolutiza obiectul (aşa cum observă el pe bună dreptate), dar rareori aceea de a se absolutiza pe sine. Dimpotrivă, e caracteristică acestui câmp şi tradiţiei sale să admită mai multe perspective, să susţină cu pasiune una sau alta dintre ele, dar să nu-i lipsească imaginaţia celorlalte posibile. Desigur, faţă de cuprinderea largă, sociologică a literaturii, abordările strict estetice pot părea (pot fi) exclusiviste, înguste: dar nu cumva şi abordarea sociologică riscă să fie prea inclusivă (inclusivistă) în raport cu un criteriu estetic?

*
Să vedem însă cum funcţionează analiza sociologică a lui Pierre Bourdieu aplicată unui singur autor (Flaubert) şi, cu precădere, unei singure opere, Educaţia sentimentală. Încă de la primele rânduri, autorul ne şochează cu afirmaţia că romanul furnizează toate instrumentele necesare propriei sale analize sociologice, altfel spus, îşi conţine critica, propria critică sociologică. Sfidând reproşul comun adus abordării sociologice - acela referitor la exterioritatea ei, el susţine că lectura sa este una "strict internă": ea îşi propune să construiască "un model al structurii imanente a operei", structură care, odată enunţată, "se şi impune ca evidentă".

În ce constă această evidenţă care a scăpat comentatorilor anteriori? În faptul că "structura spaţiului social în care se desfăşoară aventurile lui Frédéric se întâmplă să coincidă cu structura spaţiului social în care autorul însuşi se află situat". Coincidenţă de maximă importanţă, cu atât mai mult cu cât ea se prelungeşte într-o direcţie neaşteptată: după Bourdieu, această structură a spaţiului social fictiv este însăşi "structura operei" şi în acest sens ancheta lui este una "strict internă". Structura spaţiului social romanesc coincide, pe de o parte, cu structura spaţiului social real, pe de altă parte, cu structura imanentă a operei înseşi. Suntem, prin urmare, îndreptăţiţi să ducem mai departe raţionamentul şi să considerăm că, între epoca locuită de Flaubert şi romanul său Educaţia sentimentală există - oricât de surprinzător ar părea - o identitate de structură.

În mod ciudat, cu toate că o pregăteşte, Bourdieu nu trage el însuşi această concluzie, preferând să rămână la formula "Flaubert, analist al lui Flaubert". În orice caz, aşa cum instrumentele socioanalizei romanului se află în romanul însuşi, tot aşa, concluziile ei sunt conţinute deja în premise.

Cum poate fi privită dinlăuntrul câmpului literar, din perspectiva criticii şi teoriei literare, o asemenea concepţie asupra operei? Spre deosebire de poetică, pentru care cu adevărat interne nu pot fi decât problemele de ordin formal, critica şi teoria literară admit, în genere, că în structura operei intră şi structura spaţiului social reprezentat şi că lectura acestuia este, la rândul ei, o lectură internă. Mai greu de acceptat este însă echivalarea structurii universului romanesc cu structura romanului însuşi. "Structura imanentă" a Educaţiei sentimentale nu constă în modul de a rezolva "povestea" lui Frédéric şi a prietenilor săi, ci în modul de a povesti: principiul ei nu este unul de sociologie, ci de tehnică literară; în joc nu e atât concepţia despre lume a lui Flaubert, cât concepţia sa despre literatură (chiar dacă aceasta din urmă trebuie înţeleasă ca o componentă a celei dintâi).

Coincidenţa pe care o semnalează Bourdieu, între structura spaţiului social din Educaţia sentimentală şi structura spaţiului social în care se mişcă Flaubert însuşi - şi care rămâne să fie demonstrată în continuare - este doar o coincidenţă punctuală, întâmplătoare, sau poate fi generalizată? Este ea valabilă şi în cazul altui roman flaubertian, de exemplu, Salammbô, ori funcţionează numai atunci când autorul îşi alege un subiect contemporan? Am putea-o regăsi şi la alţi romancieri din aceeaşi perioadă sau de mai târziu? Care ar fi aici criteriul decisiv: epoca, momentul istoric sau scriitorul, tipul de scriitor?

Bourdieu nu răspunde, altfel, decât cel mult implicit la aceste întrebări. Problema realismului şi, în genere, a referentului literaturii o formulează însă în termeni "ceva mai puţin comuni decât se obişnuieşte"; decât se obişnuieşte în sociologie, am fi tentaţi să adăugăm. Căci, după el, discursul literar este acel "discurs care vorbeşte despre lume (socială şi psihologică) ca şi cum nu ar vorbi, de fapt, despre ea". Deosebirea este aici importantă faţă de sociologul tradiţional, în opinia căruia discursul literar vorbeşte despre lume, aduce o mărturie, constituie un document.

Pentru Pierre Bourdieu, discursul literar are capacitatea de a dezvălui învăluind, "de a produce un efect de real prin derealizare". În acest moment, ne-am putea întreba însă dacă reciproca acestei aserţiuni nu este mai valabilă pentru acţiunea specifică a discursului literar. Nu derealizează el realul (concret, istoric) tocmai producând "efecte de real", nu învăluie el dezvăluind?

Bourdieu ţine să sublinieze însă rolul denegator al formei în literatură, "care operează atât pentru autor, cât şi pentru cititor". Actul de formare, de punere în formă, ca şi acela de lectură implică "denegarea a ceea ce se exprimă". Dar dacă lucrurile ar sta astfel, atunci conţinutul exprimat şi, în acelaşi timp, negat ar fi unul real şi concret: or, el nu este, în artă, decât unul posibil. Ceea ce se obţine prin intermediul formei este o potenţare, nu o negare, o intensificare, nu o derealizare. Cu alte cuvinte, forma artistică nu neagă ceea ce exprimă, ci, dimpotrivă, întăreşte, potenţează, numai că ceea ce exprimă nu e un conţinut real şi concret, ci o potenţialitate a fiinţei, o posibilitate de a fi a corpului social.

Dar acestea nu sunt decât ipoteze (formulate în trecere) care s-ar cere argumentate şi nuanţate pe larg. Mai potrivit ni se pare să-l urmărim în continuare pe Bourdieu a cărui teorie se precizează printr-o nouă răsturnare spectaculoasă de planuri. După el, prin chiar preocuparea sa pentru formă, Flaubert este adus în situaţia de a acţiona "ca medium al structurilor (sociale şi psihologice) care ajung astfel să se obiectiveze prin intermediul său..." Altfel spus, tocmai travaliul asupra formei este cel care face posibilă "anamneza parţială a structurilor de adâncime, supuse refulării..." Iar anamneza structurilor de adâncime realizată prin "punerea în formă" este una parţială, în măsura în care "scriitorul menţine un oarecare control asupra întoarcerii refulatului".

Termenii freudieni ne conduc aici spre o opoziţie conştient/inconştient pe care, ciudat, Bourdieu nu o numeşte. Deducem că, preocupat în chip conştient de forma operei sale, scriitorul poartă spre noi, prin intermediul ei, structurile sociale şi psihologice care îl bântuie în chip inconştient. Deducem în continuare - căci Bourdieu tot nu ne-o spune - că scriitorul, cu cât va fi mai obsedat de reuşita formală şi - printr-o economie firească a muncii şi creaţiei - mai puţin de aspectele sociale -, cu atât obiectivarea lui (adică a lor) în operă va fi mai autentică, mai puternică, mai convingătoare. Forma (artistică, romanescă) este, prin urmare, o deturnare de la social prin care socialul se exprimă, însă, mai profund. Mai mult, forma însăşi devine socializantă, istoricizantă, realizând (prin derealizare) structurile sociale, psihologice etc.

Este aproape exemplar modul în care Pierre Bourdieu încearcă să preîntâmpine obiecţiile aduse curent abordării sociologice a literaturii prin insistenţa asupra relaţiilor directe între ceea ce el numeşte "travaliul scriiturii" şi "universul saturat de detalii semnificative". În felul acesta, preocuparea pentru calitatea artistică e mereu prezentă, inclusă în analiza sa, deşi întotdeauna subordonată conţinutului social, respectiv sociologic. Sociologicul este, în concepţia lui, atotcuprinzător pentru că socialul este astfel. Obsesia detaliului, de pildă, la un scriitor este provocată de interesul pentru analiza socială, aşa cum personajele sale, chiar atunci când acţionează sub imperiul dorinţei, al ambiţiei personale sau al iubirii, sunt călăuzite, de fapt, tot de impulsuri care îşi află cauza în poziţia lor socială. Nu există, în ultimă instanţă, decât motivaţii sociale. Nu ne rămâne decât să ne întrebăm cât de conştient, adică de liber, este scriitorul însuşi în opţiunile sale şi cât de inconştient determinat.

În cartea de faţă, ca şi în altele, Bourdieu recunoaşte existenţa unei "indeterminări parţiale" şi a unei "marje obiective de libertate", de care dispun agenţii într-un câmp "atât de puţin instituţionalizat", precum câmpul literar/artistic; dar se grăbeşte să strângă din nou ochiurile plasei, precizând că "aceste libertăţi vin să se adauge jocului de biliard al interacţiunilor structurate".

El se disociază net de sociologii care leagă în mod direct caracteristicile operelor literare de originea socială a autorilor lor sau de grupurile destinatare; refuză logica reflectării, optând pentru una a refracţiei, a unei refracţii care nu e altceva decât un rezultat al medierii sau, mai exact, al medierilor succesive. "Pe scurt, determinările externe nu se exercită niciodată decât prin intermediul forţelor şi formelor specifice ale câmpului, adică după ce au suferit o restructurare cu atât mai importantă, cu cât câmpul este mai autonom, mai pregătit să-şi impună logica specifică..."

Determinismul lui Bourdieu e departe de a fi unul mecanicist şi călăuzit de coincidenţe cronologice. Mai ales când e vorba de un câmp de producţie restrânsă, schimbările din cadrul lui sunt - consideră el - "considerabil independente, în principiul lor, faţă de schimbările externe, care pot părea că le determină fiindcă le acompaniază cronologic."

Conceptele pe care le introduce Bourdieu în analiza literaturii, a artelor şi a culturii în ansamblul ei - dispoziţiile, poziţiile şi luările de poziţie, dar mai cu seamă habitus-ul şi câmpul - reuşesc să reducă la maximum opoziţia dintre lectura internă a unei opere şi lectura ei externă, adică "explicarea ei prin condiţiile sociale ale producerii şi consumului". Cele două abordări încetează să mai fie o alternativă, tinzând să devină, cel mult, complementare. Eforturile constante ale autorului nostru vizează internalizarea condiţionărilor sociale ale operelor literare şi artistice. În felul acesta, două preocupări care păreau până la el ireconciliabile - studiul literaturii în societate, pe de-o parte, şi studiul societăţii în literatură, pe de altă parte - devin nu numai perfect compatibile, dar convergente.

Analiza Educaţiei sentimentale este una care se poartă constant la nivelul explicitului şi al denotativului. Dar conotaţiile şi presupunerile implicite nu sunt, nici ele, ignorate de analist în măsura în care trimit la un context socio-cultural. Ambivalenţa raporturilor între Flaubert şi Frédéric este examinată tot din această perspectivă. Rezultatele sunt interesante pentru că vin dintr-o direcţie neaşteptată: procedee caracteristice scrisului flaubertian, precum stilul indirect liber, "asindetonul generalizat" etc. sunt descoperite (adică explicate, motivate) din unghi sociologic.

Bourdieu este un excepţional cititor al operelor de artă din perspectivă sociologică, precum şi al structurilor sociale înseşi, aşa cum sunt ele reprezentate în respectivele opere. Demersul lui - îndrăzneţ până la paradox - este acela de a interpreta stilul însuşi având structurile sociale în minte. Nu întâmplător, el vorbeşte de "strategii sociale de scriitură". E vorba de strategii care se adoptă şi se definesc "sub constrângerea structurilor sociale ale câmpului", dar, pe lângă aceste strategii sociale de scriitură, există, fără îndoială, şi strategii personale de scriitură, abia acestea dând seama de unicitatea unui scriitor. Faptul că "totul e social" nu presupune dispariţia specificităţilor înlăuntrul acestui "tot", mai cu seamă a iniţiativelor artistice, prin însăşi natura lor diferenţiatoare.
În plină epocă antitotalizantă şi anticanonizantă, el încearcă să găsească, totuşi, anumite repere unificatoare. Perspectiva sociologică subminează, interzice chiar, o reprezentare a spaţiului social ca un continuum, dar efortul lui Bourdieu este acela de a pune în legătură toate elementele, toţi factorii şi agenţii din cadrul unui câmp şi apoi câmpurile înseşi. Reţeaua aceasta de relaţii are un anumit rol unificator, rol ce se exercită însă în afara oricărei confuzii omogenizante.

O asemenea unificare relaţională (de-a dreptul spectaculoasă), are loc, de pildă, între câmpul artistic şi câmpul economic, guvernate de principii radical diferite, opuse chiar - principiul gratuităţii, pe de-o parte, şi al rentabilităţii, pe de altă parte; ceea ce este o eroare şi un eşec într-un plan devine un criteriu de merit şi o garanţie de reuşită într-altul: pe scurt, ideea lui Bourdieu este că artiştii sunt interesaţi să fie... dezinteresaţi (jocul de-a "cine-pierde-câştigă").

În Regulile artei, Pierre Bourdieu se opune într-un chip nou unei deja vechi şi puternice tradiţii care îşi are originea în idealismul estetic (Kant, Schiller, Schopenhauer) şi expresia plenară în critica modernistă a anilor '30-'40, aceea a "gratuităţii", a actului creator ca act "dezinteresat". Concepând, în acelaşi timp, ordinea literară ca "o sfidare faţă toate formele de economism", el depăşeşte determinismul mecanic şi rezolvă printr-o formulă proprie - exactă în paradoxul ei - contradicţia dintre gratuitatea artei şi concurenţa inerentă domeniului ei: cei ce pătrund în lumea literelor şi artelor "au tot interesul să fie dezinteresaţi". Dezinteresarea serveşte chiar drept criteriu de autenticitate şi, implicit, de valoare.

Astăzi, după experienţa penibilă a proletcultismului şi a sociologismului vulgar, ca şi după versiunea impusă a marxismului de stat, rezervele faţă de orice abordare sociologică a literaturii şi artei pot părea îndreptăţite. În cazul lui Bourdieu, însă, atenţia acordată formei, precum şi precauţiile pe care şi le ia împotriva tentaţiilor reductive ne fac să nu considerăm câtuşi de puţin demersul său o recădere în heteronomie. Acest demers este într-o asemenea măsură disociativ, încât aş fi tentat să-l numesc o sociologie a nuanţelor. Pornind de la analizele lui Bourdieu se poate, cred, regândi şi la noi raportul literaturii cu societatea. Şi, desigur, raporturile criticii şi istoriei literare cu sociologia.

Regulile artei - o sinteză perenă şi actuală totodată. Analiza mecanismelor sociale şi a strategiilor politice menite să exercite controlul asupra Literelor şi artelor conduce la observaţii dotate cu o mare putere de anticipare. Autorul însuşi cedează ispitei unui paralelism extrem de sugestiv; vorbind despre limbajul "ralierii", el adaugă în paranteză: "sau, cum s-ar fi zis după 1968, al recuperării". Dar privirea noastră tresare citind astfel de rânduri referitoare la "imbricarea profundă a câmpului literar cu cel politic" din timpul celui de al Doilea Imperiu: "Relaţiile confuze întemeiate pe gratitudinea şi culpabilitatea compromisului cu o putere de intercesiune văzută ca un ultim recurs (...), apt să justifice concesiile relei-credinţe şi să scutească de rupturi eroice...". Parcă astfel de relaţii "confuze" au caracterizat şi câmpul literar autohton până în 1989.

Cred că putem reformula acum o întrebare pe care am lansat-o la începutul acestui comentariu: există un câmp înlăuntrul căruia numai instrumentele sociologului nu sunt suficiente? Altfel spus, există o specificitate literar-artistică ireductibilă din perspectivă sociologică? Răspunsurile lui Bourdieu sunt, desigur, negative. Dar sunt astfel nu din cauza anexionismului, recte reducţionismului său sociologic, ci datorită faptului că instrumentele pe care el, ca sociolog literar, le utilizează sunt adaptate, adecvate câmpului literar; cu alte cuvinte, sunt suficient de specializate pentru a nu rata specificitatea câmpului respectiv. Pentru el, abordarea sociologică nu e unilaterală nici măcar când ia literatura sau arta drept obiect. Scriitura însăşi, "cu toate specificităţile ei", rămâne un fenomen social, un fenomen care "nu poate fi explicat decât prin social". Aşa cum vede Bourdieu lucrurile, nu există transcendenţă faţă de social.

Problema este însă alta: nu sociologia literară în genere poate explica opera în totalitate (fără rest, fără inefabil, fără mister), ci sociologia aşa cum o concepe şi cum o practică Bourdieu: această sociologie nu ajunge să dea seama de toate implicaţiile şi consecinţele unei opere apelând la reperele şi mijloacele tradiţionale ale profesiunii, ci extinzându-şi şi rafinându-şi competenţele astfel încât să devină capabilă să descopere şi să insinueze socialul până în zonele cele mai intime ale procesului creator, teritoriu rezervat, intangibil outsiderilor. Ambiţia lui Bourdieu este aceea de a aborda şi analiza literatura ca insider, fiind primul sociolog care forţează o asemenea postură şi se complace în ea.

Obiectivul cercetării bourdieusiene îl constituie ansamblul condiţiilor sociale de posibilitate a scriiturii; "însă acestea nu se reduc deloc la ceea ce există în avantext". De aceste condiţii trebuie, fără îndoială, să ţină seama nu numai sociologul, ci şi criticul literar. Dar de la condiţiile de posibilitate ale scriituri până la realizarea ei se creează un interval asupra căruia se apleacă în mod obişnuit alte discipline.

Condiţiile de realizare a scriituri fac obiectul criticii literare, al stilisticii etc., nu al sociologiei, fie ea şi literară. Pierre Bourdieu nu-şi restrânge însă obiectul de cercetare la ceea ce precedă un text sau altul, el nu ezită să intre în laboratorul de creaţie, analizând bruioane, schiţe şi ciorne. Pentru el textele publicate sau rămase în manuscris sunt tot realităţi sociale, ca şi instituţiile sau practicile sociale curente.

Întrebarea este însă dacă lucrurile citite în cărţi, în opere, în manuscrise sunt "aceleaşi" cu cele din "domeniul practicilor", cum crede Bourdieu. Furnizează literatura "aceleaşi informaţii" ca şi practicile sociale? Când eram pe cale să credem că sociologul s-a transformat într-un critic literar, ne dăm seama că el rămâne sociolog în tot ceea ce întreprinde în legătură cu textele literare. Nerefuzându-şi accesul către aspecte ale operelor care n-au intrat în atenţia predecesorilor săi, Bourdieu se poate transforma, pe rând, în critic, în istoric literar sau chiar în stilistician, dar numai pentru a integra mai convingător asemenea planuri de abordare în investigaţia sa sociologică.

Împotriva părerii comune conform căreia analiza sociologică reduce şi relativizează practicile şi reprezentările, el consideră că această analiză "le smulge de sub imperiul arbitrarului şi le absolutizează, făcându-le să apară ca necesare şi incomparabile". Trecând peste contradicţia dintre reducţie şi relativizare (de regulă, reducţia e absolutizantă), acţiunea de absolutizare atribuită unui demers sociologic are de ce să pară paradoxală. Paradoxul se diminuează însă dacă luăm în discuţie un alt termen, la fel de surprinzător într-un discurs de sociologie, cel de "incomparabil". Prezenţa lui probează faptul că eşafodajul teoretic al lui Bourdieu nu urmăreşte să reducă diversitatea operelor (sau a reprezentărilor lor în conştiinţa receptorilor) la un numitor comun, ci, dimpotrivă, să justifice această diversitate.

Sensul demonstraţiei sale nu e acela să ne convingă - aşa cum încearcă majoritatea colegilor săi de breaslă - că anumiţi receptori aparţinând unei anumite categorii sociale vor recepta într-un mod anumit o operă dată. Bourdieu introduce în discuţie numeroase repere diferenţiatoare, iar acestea intră, la rândul lor, într-un joc nu numai cu mai mulţi participanţi, dar şi cu mai multe strategii posibile ale fiecăruia. Ceea ce rezultă nu e o pulverizare necontrolabilă, nici o clasificare iluzorie, ci o diversificare structurată în dinamismul ei, mult mai aproape de existenţa reală, de autenticitatea întâlnirii oamenilor obişnuiţi cu operele de artă.

Încercările de sociologie a artei, numeroase şi diverse, n-au creat nici una impresia de stringenţă şi de adecvare la obiect pe care o simţim la lectura Regulilor artei. Preocuparea, mereu reînnoită, a autorului de precizie terminologică, discursul său plin de formule modalizante, fineţea sa analitică, precum şi ambiţia sa de a persevera în explorarea banalului şi a previzibilului - spunându-ne lucruri noi acolo unde eram dispuşi să credem că nimic nu mai era de spus -, toate acestea şi încă multe altele fac din această carte o sinteză majoră şi inconturnabilă. Pentru cine o citeşte cu atenţie, multe dintre vechile concepte operante în spaţiul metaliterar îşi pierd valabilitatea sau îşi modifică accepţiile. De fapt, nimic sau aproape nimic nu mai rămâne ca înainte.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer