Ceauşescu şi scriitorii

Citiţi un fragment din această carte.



Deschiderea arhivelor secrete ale comunismului a fost aşteptată cu nerăbdare. Amînarea tactică a acestui moment urmărea să evite cunoaşterea şi publicarea unor documente incandescente, capabile să radicalizeze societatea românească. Mizei politice i-a fost sacrificată fără scrupule şi cercetarea literară. S-a perpetuat astfel, conştient sau implicit, indistincţia cultivată de regimul comunist între artă şi ideologie. Ea nici nu va putea fi depăşită înainte de clarificarea esenţială a contextului care a generat-o. Prezentul demers se vrea el însuşi o contribuţie în acest sens.

Reconstrucţia documentară este centrată, aici, pe prima jumătate a deceniului opt, inaugurat atît de nefast prin "tezele din iulie" 1971. Edităm patru documente reprezentînd stenograme păstrate în arhiva Comitetului Central al Partidului Comunist Român, secţia Propagandă şi Agitaţie, ale întîlnirilor dintre Nicolae Ceauşescu, secretar general al CC al PCR între 23 iulie 1965 şi 21 decembrie 1989, şi scriitori. Cronologia este următoarea:
1. Stenograma vizitei tovarăşului Nicolae Ceauşescu la Casa Scriitorului de la Mangalia de Nord (Neptun). 4 august 1971.
2. Stenograma întîlnirii tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu activul Uniunii Scriitorilor. 21 septembrie 1971.
3. Stenograma şedinţei cu membrii şi membrii supleanţi ai CC al PCR de la Uniunea Scriitorilor din R.S. România. 4 februarie 1972.
4. Stenograma întîlnirii tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu conducerea Uniunii Scriitorilor. 2 aprilie 1975.

Alte două întîlniri - cu oamenii de artă şi cultură, din 10 februarie 1971, şi cu scriitorii, la Neptun, în 7 august 1974, - sînt reconstituite parţial din presa vremii şi jurnale de scriitor.

Audienţa scriitorilor la secretarul general al partidului are, în regimurile totalitare comuniste, un prototip prestigios, ilustrat de "visul" lui Mihail Bulgakov de a fi "chemat personal" de Stalin.

Antropologii pun atare comportament pe seama unui horror sacer, pe care îl emană dictatorii charismatici. Printre ei, şi Nicolae Ceauşescu.

Scriitori români, veleitari şi histrioni sau dintre cei talentaţi şi onorabili, visează şi ei o audienţă la El Lider Maximo. Ion Caraion sau Alexandru Ivasiuc solicită în scris această onoare. Adrian Păunescu se laudă că are uşa deschisă la Ceauşescu. Nicolae Manolescu adună şi el semnături şi "adeziuni" pentru o audienţă colectivă. În spatele acestei unice dorinţe stau raţiuni diferite. În vreme ce unii înaintează petiţii şi revendică drepturi desconsiderate, alţii speră ca rîvnitul contact cu puterea absolut(ist)ă să le consacre un statut special, să le asigure, printr-un transfer de "infailibilitate", un regim al excepţiei, imunitate. Revendicările politicoase sau imperative se întîlnesc, astfel, cu flateriile cele mai deşănţate, care dovedesc că, atunci cînd scriitorul se întîlneşte cu Puterea, îşi pierde capul: Nichita Stănescu se arată "... deosebit de emoţionat de bucuria revederii şi de prilejul de a beneficia de înalta dvs. autoritate în a vă cere unele sfaturi foarte esenţiale pentru bunul mers al treburilor noastre scriitoriceşti", George Macovescu, fost ministru de Externe şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor, mulţumeşte cu reverenţe bizantine pentru unele ipotetice "indicaţii", în vreme ce Dan Zamfirescu, imun la ridicol şi absurd, exclamă: "Mult stimate tovarăşe secretar general, nu am avut niciodată ocazia să fiu în faţa dvs. decît în vise... Acum, cînd ni s-a spus de această întîlnire, am rugat pe Paul Anghel să-mi dea un pumn ca să-mi dau seama dacă este vis sau realitate." [1] Căci, spre deosebire de tactica subtil-perversă a lui Stalin, de amînare nedefinită (exemplar analizată de Ion Vartic [2]), în cazul românesc, "minunea" se chiar împlineşte: scriitorii erau "convocaţi", "primiţi" de dictatorul poststalinist.

Comentînd, în "Adevărul literar şi artistic", fenomenul audienţei (pe care îl numeşte ironic "rezistenţa prin scrisori"), C. Stănescu îl descrie ca pe o capcană pe care puterea a întins-o scriitorilor (Partidul Comunist Român, Ceauşescu însuşi ar fi încurajat această formă de "rezistenţă") şi pe care "breslaşii scrisului" n-au ştiut/vrut/putut să o ocolească.

Într-adevăr, analiştii politici au clasificat audienţa printre strategiile fatale ale regimului comunist, care a transformat-o în instrument politic de conducere şi de persuasiune ideologică. Din perspectiva puterii totalitare, aceasta prezintă cîteva avantaje. Oferă dictatorului posibilităţi noi de manipulare, confirmîndu-l, totodată, în megalomania sa şi investindu-l suplimentar cu "dreptul de a negocia asupra talentului lor, nenegociabil" [3]. Deviază iniţiative contestatare şi diminuează, prin coroziune psihologică, potenţialul subversiv al revoltei, substituite de un spirit tranzacţional recurent falimentar. Cultivă o mentalitate de "copil rebel" (accentul este pus pe infantilizare), care consolidează societatea de tip paternalist: cetăţenilor nu li se permite să fie adulţi, responsabili şi egali. Prin manipulare mediatică, acreditează, în opinia publică, sentimentul concordiei dintre dictator şi elitele intelectuale.

Obştea scriitorilor este polarizată.

George Macovescu apreciază schimbul de idei în faţa secretarului general al partidului drept un fapt benefic, care contribuie la dezamorsarea imaginii (politice) negative a scriitorului - reticent şi dificil de înregimentat. Pentru Eugen Barbu, întîlnirea cu primul om din stat este momentul nimerit pentru a "[pune] pe masă adevăratele probleme ale vieţii Uniunii Scriitorilor". "Fiecare întîlnire cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, întăreşte Simion Pop, este, pentru noi toţi, un prilej de a examina şi rezolva probleme vitale ale vieţii literare. [...] Ar fi o nesăbuinţă, dacă unul sau altul dintre noi nu s-ar simţi obligat să facă tot ceea ce depinde de el ca acest dialog să fie adevărat şi plin de eficienţă pentru mai-binele literaturii şi al ţării. Întîlnirile anterioare ne spun că lucrul este posibil, cu condiţia minimă de seriozitate, de spirit realist, de analiză francă, responsabilă, a problemelor noastre specifice în limitele adevărului." În 1972, Mihnea Gheorghiu îşi exprimă regretul că asemenea întîlniri nu au avut loc mai des, deoarece ele "ar fi netezit o mulţime de asperităţi artificiale".

Audienţa nu se bucură unanim de un bun renume. În jurnale de scriitor din epocă ea este adesea dezaprobată.

Florenţa Albu o demască drept un simulacru de dialog, numind-o "joc al puterii care ne foloseşte, ne lasă iluzia că suntem, că avem dreptul să fim" [4]. În consecinţă, devine o chestiune de logică să renunţi la ea, ştiind că nu e decît o iluzie şi că dictatorul îşi face singur jocurile iar tu eşti, de la început şi principial, exclus.

Mai tranşant, Victor Felea o echivalează cu compromisul: "O întîlnire dintre şeful statului şi scriitori [5] (unii, persoane de vază, alţii, de paie). M-a surprins să-l văd (prin intermediul televizorului) şi pe Baconsky şi, pe deasupra, printre cei care au luat cuvîntul. Prezenţa lui acolo (el, ereticul şi dezavuatul) atestă una dintre abilităţile perfide ale ideologilor, gata oricînd să compromită pe oricine. Nu cred că Anatol a putut spune ceva deosebit [punctual, diaristul se înşală], ceva şocant, astfel că participarea lui înseamnă un eşec faţă de poziţia din ultimii ani. Dar cine e lipsit de atari fireşti slăbiciuni?" [6].)

Pentru Mircea Zaciu, invitat de colegi să participe la o astfel de iniţiativă de întîlnire (în cele din urmă o va face), a refuza i se pare un act de demnitate: "Nu sunt decis s-o fac, întrucît nu văd utilitatea, nici eficacitatea unei asemenea întîlniri, în cazul - extrem - în care s-ar accepta să fim totuşi primiţi. Să stai cu mîna întinsă la scările palatului, să soliciţi ca cineva să catadicsească să te asculte, iată o proastă soluţie, dacă de «soluţie» poate fi vorba." [7] Audienţa, care se va produce, totuşi, îi lasă o impresie dezastruoasă. Scriitorii se autoexpun, îşi etalează slăbiciunile personale, dezbinările, lipsa de program ş.a. "Din reacţia lui C[eauşescu] la primele intervenţii (căci pe urmă şi-a dat seama de slăbiciunea noastră şi părea tot mai distrat, mai înseninat) am înţeles că e imposibil să ajungi la o comunicare reală atîta vreme cît ideile lui erau gata formate, unele întreţinute de anturajul său şi de adversitatea lui faţă de noi, bine susţinută, nu avea cum să fie modificată, decît într-un soi de bună-dispoziţie a constatării că suntem, de fapt, fricoşi, neuniţi, că nu avem un «program» clar etc." Chiar dacă, uneori, pot fi obţinute succese conjuncturale minore, pe fond audienţa contribuie la accelerarea şi consolidarea cultului personalităţii.

Ineficienţa întîlnirilor nu-i descurajează pe scriitori, deoarece nu aceasta este logica după care ei acţionează. Primează motivaţia emoţională. Chiar dacă, de la o întîlnire la alta, se văd nevoiţi să-şi reporteze speranţa, le este imposibil să se abţină. Nu atît credinţa într-o soluţie izbăvitoare, despre care aveau revelaţia că nu se va produce (cu cît o investesc mai mult, cu atît li se refuză), susţine şi justifică această tenacitate, cît confortul psihologic obţinut. Printr-un astfel de demers, scriitorii îşi creau iluzia că, iniţiind întîlnirea, deţin, măcar provizoriu, primatul, că reuşesc să fie agenţi, nu doar pacienţii măsurilor arbitrare ale tiranului.

O evidenţă se impune, totuşi: refuzată sau acordată, audienţa ar fi la fel de nocivă. În absenţa unor cercetări aplicate, orice interpretare speculativă este datoare să-şi autocircumscrie limitele şi să evite verdictele exclusiviste, interzicîndu-şi, de asemenea, pamfletul. Viaţa tolerează, încurajează chiar, şi alte forme de confruntare decît demnitatea şi măreţia tragică sau martirajul. A le respinge reprezintă şi aceasta o formă de orbire.

Dat fiind climatul tipic al regimurilor totalitare comuniste trebuie admis că, din interiorul sistemului, nu existau prea multe soluţii, dacă eliminăm dizidenţa făţişă sau opoziţia structurată. În astfel de regimuri, contrapartida este şi ea regizată. Ele îşi secretă singure nişte adversari (subversorii) uşor de subminat; inventează opoziţia doar pentru un nou pretext al desfiinţării oricărei opoziţii (reale) şi pentru a masca eventualele vulnerabilităţi ale puterii. Scriitorii înşişi devin complici pentru a nu fi anihilaţi. În acest context, audienţa şi întîlnirile dintre scriitori şi secretarul general al partidului comunist ne apar ca nişte luări de poziţie din interiorul unui sistem totalitar, ineficiente şi, de aceea, cu atît mai dramatice. Ele reprezintă, totodată, o formă admisă, dar disperată de supravieţuire artistică, prin care scriitorii încercau să obţină puţină libertate, sperînd măcar să temporizeze dezastrul, să mai păstreze o minimală autonomie a condiţiei de scriitor, brutal agresate.

În pofida ineficienţei pragmatice evidente, verificate consecutiv de scriitorii-participanţi, nu se poate spune că audienţa a fost complet inutilă. Teama lui Ceauşescu de a se mai întîlni cu scriitorii după 1981, în "deceniul satanic" (Mircea Zaciu), conferă prestigiu acestei forme de protest, pe care puterea însăşi a încetat să o mai considere drept inofensivă.

Mult mai prudent este, de aceea, să admitem că audienţa se înscrie într-o altă logică, în care sînt activate alte strategii.

Gheorghe Gheorghiu-Dej o folosise puţin [8]. El se mulţumise să îi identifice pe scriitori cu nişte activişti ideologici şi, tratîndu-i ca atare, să îi subordoneze ierarhic unor funcţionari de partid, recunoscuţi prin dogmatismul lor intransigent. Procedeul convorbirilor a fost transformat, însă, în practică de Nicolae Ceauşescu. Prima sa întîlnire cu scriitorii (19 mai 1965, la doar o lună de la instalare [9]) avea un scop mediatic precis. Ea trebuia să-l ajute pe tînărul nou secretar general al partidului să recupereze de la predecesorul său un capital simbolic, pe care acesta sfîrşise prin a-l dobîndi. După ce a guvernat prin teroare, din raţiuni politice şi la presiunea comunităţii internaţionale, Gheorghiu-Dej slăbise, în ultimii ani, intoleranţa maximă de pînă atunci şi demarase surprinzătoare mişcări în direcţia liberalizării, punctate de amnistierea deţinuţilor politici (decret emis la 16 iunie 1964) şi de Rezoluţia din 26 aprilie 1964 a plenului CC al PMR, cunoscută şi salutată ca "Declaraţia de independenţă" faţă de Uniunea Sovietică. Obligat să continue o linie politică deja configurată, dar avid să se distanţeze de autorul acesteia şi să devieze în folos personal deschiderea iniţiată de predecesorul său, Ceauşescu se grăbeşte să supraliciteze şi face propriile gesturi de relaxare politică.

Printre acestea se numără şi întîlnirea cu scriitorii de la 19 mai 1965, care atesta că partidul era pregătit, sub proaspătul nou secretar general, să guverneze de acum nu (numai) prin directive, ci (şi) prin seducţie. Ceauşescu se prezentase atunci însoţit de o gardă pretoriană, formată din Chivu Stoica, Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Leonte Răutu, Ştefan Voitec, Constanţa Crăciun şi Manea Mănescu. În esenţă, discursul său, rostit cu acest prilej, menit să capteze bunăvoinţa scriitorilor, este, mai degrabă, echivoc. El pendulează între promisiuni de liberalizare a vieţii culturale şi retractări, restricţionări ale libertăţii de exprimare. Analizînd stilistica paradoxală a acestui discurs, Anneli Ute Gabany constată că "Ceauşescu reducea în propoziţiile secundare, aparent mai puţin importante, concesiile anunţate în cele principale, sau folosea termeni vagi, cu sensuri multiple, care lăsau deschisă posibilitatea unei reinterpretări ulterioare" [10]. Prin poziţia adoptată, Ceauşescu nu ieşise cu nimic din cadrul de libertate limitată pentru artişti, pe care îl inaugurase Gheorghiu-Dej încă în 1960 (prin discursul din aprilie, de la Cluj). În plus, fusese vizibil mai prudent decît acesta, care, cu ocazia şedinţei din 2 aprilie 1964 a organizaţiei de partid din Bucureşti, se pronunţase tranşant pentru deschiderea spre cultura occidentală şi pentru dreptul scriitorilor de a se exprima "în limbajul epocii noastre". Sub formula "diversităţii de stiluri" (consacrată apoi cu ocazia Congresului al IX-lea al PCR, din iulie 1965), Ceauşescu spera să reducă toată chestiunea la o amăgitoare libertate formală a artei, care să nu impieteze asupra instrumentalizării ei politice. Intenţia, abil camuflată atunci, este exprimată fără echivoc, în 1971: "Sînt pentru diversificare, pentru anumite stiluri în literatură, dar nu pentru orice libertate de a scrie".

Deşi Ceauşescu nu promisese, la înscăunare, nimic în plus faţă de ceea ce anunţase deja Gheorghiu-Dej, scriitorii par a se fi mulţumit cu acea fragilă declaraţie de intenţii. Confirmarea de către noul şef al partidului a libertăţii deja cîştigate era în sine valoroasă. Ea a fost consemnată şi aplaudată ca atare.

Această întîlnire timpurie dintre Ceauşescu şi scriitori a funcţionat, în primii ani, ca un pact implicit, care reglementa relaţiile dintre ei. Semăna, mai curînd, cu un pact de neagresiune.

În realitate, protagoniştii nu se cunoşteau reciproc, întrucît se priviseră pînă atunci doar de la distanţă şi se intersectaseră superficial. Pentru el, ei erau nişte animale ciudate, care merită văzute de aproape, spre a fi scrutate mai atent şi exploatate cît mai eficace. EL era, pentru ei, inepuizabil obiect de glume, dar şi de teamă. Într-un singur caz, în 1968, de adeziune.

Acel moment a reprezentat apogeul convivialităţii. Niciodată nu se va mai atinge o asemenea concordie. Sentimentul triumfului, inoculat atunci, se va stinge treptat iar Marele Dizident al blocului comunist se va dezvălui un scamator. Relaţiile dintre Ceauşescu şi scriitori se vor deteriora tot mai mult, tinzînd spre polarizare şi opoziţie. Punctul de maximă glorie anticipa sfîrşitul, amînat doar, din cauza contextului intern şi internaţional, dar care, aşa cum o atestă "tezele din iulie", nu va întîrzia să sosească.

Următorii şase ani, acaparat de obiective politice prioritare în consolidarea propriei poziţii, Ceauşescu pare să-i ignore pe scriitori, vizitîndu-i doar la ocazii protocolare, cum a fost Conferinţa Naţională a Uniunii Scriitorilor din 1968. La rîndul lor, scriitorii profită pentru a transforma complet peisajul literar românesc. Cînd, în 1971, Nicolae Ceauşescu decide să-l cerceteze din nou, nu-l mai recunoaşte. Acolo unde el credea că nu au putut avea loc decît mici breşe, abateri reversibile, nu mai mult decît nişte licenţe, se produsese o adevărată mutaţie. Lumea politică şi cea literară, deşi coabita intim, era marcată de ruptură. Într-un interval scurt, literatura şi puterea comunistă deveniseră două lumi distincte.

Literatura se revela secretarului general al partidului - acum, sigur de sine, stăpîn pe instrumentele puterii şi exersat în metodele ei - un teritoriu pierdut, care trebuia urgent recucerit şi subordonat. Obiectivul era complicat de faptul că, în vreme ce climatul literar evoluase pe o direcţie fără întoarcere, cunoştinţele sale estetice rămăseseră acelaşi. Abilitatea lui Ceauşescu a constat, însă, în a drapa caracterul precar şi rudimentar al acestora, cu aparente gesturi de bunăvoinţă.

Unul dintre acestea l-a constituit audienţa.

Dincolo de multele lucruri pe care întîlnirile dintre Ceauşescu şi scriitori, din anii 70, le au în comun cu cele din anii 80, există şi ceva ce le separă, particularizîndu-le. Spre deosebire de cele din ultimul deceniu [11], care sînt solicitate insistent de scriitori - cînd de un grup dominant în Uniunea Scriitorilor, cînd de altul "dizident" - şi sînt obţinute ca rezultat al unor adevărate cabale, cele din prima jumătate a deceniului opt, reproduse aici, au loc din iniţiativa lui Ceauşescu. Acesta fie îi vizitează pe scriitori la ei acasă, fie îi convoacă la Comitetul Central, în "casa partidului" (Nichita Stănescu), ceea ce exercita, desigur, asupra lor, o presiune suplimentară. Şi într-un caz, şi în celălalt, scopul era acelaşi: dorinţa de a le da directive speciale.

În jurul lui 1971, an de crispare ideologică şi de acţiune politică de despărţire a apelor, astfel de întîlniri se intensifică, înscriindu-se treptat într-o practică. Propaganda de partid le prezintă drept forme democratice de dialog, consfătuire sau dezbatere de idei. Perversitatea constă, în primul rînd, în această confiscare. Natura adevărată a discuţiilor este ocultată, ele fiind unilateral şi denaturat reflectate în presă ca modalităţi nici măcar originale de exprimare a fidelităţii - noi dovezi de adeziune faţă de o putere insaţiabilă.

Diferenţe sînt de semnalat şi între întîlnirile consemnate de prezentele stenograme. Fiecare are un caracter special. Una este cu activul, alta cu conducerea lărgită a Uniunii Scriitorilor, a treia cu scriitorii membri şi membri supleanţi ai CC al PCR, şi, în fine, doar cu Biroul Uniunii Scriitorilor. Natura discuţiilor diferă, de la caz la caz. Problematica rămîne, însă, în general, aceeaşi. Semn că lucrurile nu se rezolvau, că Ceauşescu tergiversa intenţionat soluţia, tergiversarea - mascînd refuzul - făcînd parte dintre strategiile îndelung verificate ale puterii. Proiectate de scriitori ca instrumente de persuasiune asupra unei puteri abuzive, întîlnirile devin simple forme ritualizate, prin care secretarul general al partidului îşi repeta obsesiv mesajul politic unic.

Analiza graficului întîlnirilor din prima jumătate a decadei 1970-80 relevă următoarele:
Vizitele din 4 august şi 21 septembrie 1971 însoţesc două evenimente politice majore. Ele au fost precedate de o altă întîlnire a lui Nicolae Ceauşescu cu oamenii de artă şi cultură, a cărei stenogramă nu s-a păstrat. Dosarul 1/1971 al Fondului CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, cuprinde doar 2 file, referitoare la aceasta. Nu este precizată nici o dată. Sînt menţionaţi doar cei care "s-au înscris la cuvînt": Vasile Drăguţ - şeful secţiei de critică al Uniunii Artiştilor Plastici; Dan Hăulică - critic de artă, redactor-şef al revistei "Secolul XX"; Titus Popovici; Meliusz Iozsef - vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor; Gheorghe Apostu, sculptor; Patriciu Mateescu - secretarul Uniunii Artiştilor Plastici; Nicolae Breban - scriitor, redactor-şef al revistei "România literară"; Anatol Mîndrescu - vicepreşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici; Pompiliu Macovei, preşedintele Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă; Sütö, András; Aurel Baranga; Ion Sălişteanu - secretarul organizaţiei de partid a Uniunii Artiştilor Plastici; Dan Hatmanu - preşedintele Filialei Artiştilor Plastici Iaşi; Sabin Bălaşa - pictor; Cornel Ţăranu - compozitor; Pavel Codiţă - plastician.

Este posibil să fie vorba despre "consfătuirea de lucru cu oamenii de artă şi cultură" din 10 februarie 1971. La aceasta au luat parte: Emil Bodnăraş, Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Rădulescu, Janos Fazekas, Dumitru Popescu, Leonte Răutu, Gheorghe Stoica, Ion Iliescu, precum şi Zaharia Stancu - preşedintele Uniunii Scriitorilor, Ion Dumitrescu - preşedintele Uniunii Compozitorilor, Brăduţ Covaliu - preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici, membrii conducerii Uniunii Scriitorilor, conducătorii asociaţiilor scriitorilor şi filialelor din ţară, scriitori, compozitori şi muzicologi, pictori, sculptori, membri ai conducerii Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă (CSCA), critici literari şi de artă, redactori-şefi etc.

Întîlnirea pare a se fi desfăşurat după ceremoniale obişnuite în astfel de momente şi, deşi nu era prilejuită de vreun eveniment al obştii scriitoriceşti sau de calendarul puterii, ea a fost reflectată în presă [12].

Cuvîntarea rostită de Nicolae Ceauşescu are un caracter festivist şi este, per ansamblu, favorabilă scriitorilor. El confirmă că planul cincinal 1966-1970 s-a încheiat în bune condiţii, iar directivele Congresului al IX-lea au fost realizate. Îi felicită pe "creatorii de literatură şi artă", care, "în toţi aceşti ani, au dovedit că înţeleg idealurile societăţii noastre, au urmărit şi urmăresc neabătut linia generală a partidului nostru". Apreciază că "puternica dezvoltare a artei, în ultimii ani, succesele obţinute, sînt rezultatul lichidării neajunsurilor şi stărilor de lucruri negative din trecut". "Politica partidului şi guvernului nostru" a înţeles "necesitatea creării unui climat propice manifestării depline a capacităţii creatoare a artiştilor" şi, de aceea, "a deschis largi posibilităţi de afirmare în cîmpul creaţiei, a creat condiţii favorabile posibilităţilor de exprimare liberă a celor care au ceva de spus în limbajul artei".

Totodată, secretarul general îşi exprimă, la capătul discuţiilor, satisfacţia că seria de critici formulate de scriitori "se referă mai mult la probleme de ordin organizatoric şi material (şi nu [la] probleme de altă natură)", că acestea sînt justificate şi "nu depăşesc puterile noastre, soluţionarea lor nu ridică dificultăţi deosebite".

În pofida tonului triumfalist, în această întîlnire sînt deja evidente, atît atitudinea stalinistă, cît şi discursul autoritar, enunţat, de fapt, de pe poziţii de forţă. Ceauşescu nu va pregeta, la un anumit moment dat, să-şi exprime, iritat, nemulţumirea: "Auzim uneori că poezia patriotică ar fi demodată, că ea ar fi corespuns epocii lui Vasile Alecsandri, a lui Bolintineanu sau - hai să zic - perioadei de după 23 August, cînd, printre alţii, scriau Frunză, Beniuc, Deşliu. Oare aşa să fie, tovarăşi? Oare Vasile Alecsandri este, într-adevăr, demodat? Oare sînt demodaţi scriitorii şi artiştii patrioţi care prin arta lor au militat pentru dezvoltarea naţiunii noastre?" Urmează, pe dată, directivele: "Sursa principală de creaţie [...] trebuie să fie viaţa şi munca eroică a poporului nostru, [...] sarcina artei este de a face educaţia patriotică" ş.a. Aceste directive, ca oricare altele ale puterii, sînt însoţite de avertismente: "Desigur au apărut noi generaţii de artişti şi scriitori, dar tineretul trebuie să înţeleagă că tot ceea ce îi oferă astăzi societatea noastră nu a căzut din cer. [...] Sîntem pentru o largă libertate de creaţie [s.m.], dorim să avem o literatură şi o artă diversificate din punct de vedere al formei, al stilului, ne pronunţăm hotărît împotriva uniformizării şi şablonismului, a rigidităţii şi dogmatismului. A le accepta înseamnă a sărăci viaţa spirituală a poporului nostru. [...] În acelaşi timp, trebuie să spun răspicat că sîntem adversarii neîmpăcaţi ai concepţiilor reacţionare, retrograde, [...] mistice, concepţiilor perimate..." etc.

Această întîlnire, care precedă cu cîteva luni "tezele din iulie" întăreşte ipoteza [13] că ele nu au răsărit din neant şi nu au fost inspirate exclusiv de vizita lui Ceauşescu în China şi Coreea de Nord - cum, îndeobşte, s-a presupus -, că sînt "convingeri adînci, [care] corespundeau perfect mentalităţii sale şi pe care le-a reprimat tactic pînă a cucerit deplin puterea politică". Dar pe care a sosit momentul să le impună. Ceauşescu se simţea, la acea dată, suficient de "întărit politic pentru a nu mai tolera în cultură ceva ce sincer îi displăcea." (Gabriel Dimisianu)

Plenara din 7-9 iulie 1971 a reprezentat un moment de cotitură în politica culturală a lui Ceauşescu, avînd o "aparenţă de lovitură de partid ideologică" (Mircea Iorgulescu). Discursul (de fapt, reiterat) rostit cu acest prilej, care propunea, în 17 puncte, un program de restalinizare a României, a însemnat un "manifest declarat împotriva liberalizării, a competenţei profesionale, a intelectualilor" [14].

Nu atît reabilitarea vechilor clişee ale anilor '50 i-a surprins pe scriitori (ele nu lipsiseră cu adevărat niciodată din discursurile lui Ceauşescu), cît virulenţa tonului, intoleranţa atitudinii şi obtuzitatea poziţiei, care nu admiteau nici un fel de replică şi condamnau de pe acum, cu vehemenţă, viitoare posibile abateri. Nu mai era vorba despre nişte "indicaţii", ci de directive precise, cu valoare executorie, pe care, obedienţi, ideologii se grăbeau să le pună în aplicare: "«organe», zeloase, observă Victor Felea, lucrează la «purificarea», atmosferei ideologice, întocmind liste de cărţi indezirabile, restructurînd planurile editoriale, întreţinînd o publicistică festivă şi oficioasă, o literatură incoloră."

Propunerile de măsuri..., ca şi discursul lui Ceauşescu, urmate de măsurile propriu-zise, au produs o "sumbră impresie". Climatul era contradictoriu. Declaraţiile "entuziaste" de adeziune, oportuniste sau smulse prin procedee abuzive, nu puteau ascunde tensiunile care mocneau între scriitori şi partid. Fără a fi vizibile în presa literară (decît celor iniţiaţi) - ele apar în textele unui Eugen Jebeleanu sau în aluziile lui Geo Bogza (în general, scriitori cu un statut privilegiat, care le permitea o anumită formă de dizidenţă mascată) -, reacţiile de opoziţie nu se lasă aşteptate. "Scriitorii, notează acelaşi Victor Felea, deşi au subscris la acest act, în practică au reacţionat solidar împotriva revenirii la metodele arbitrare din trecut. Parţial au şi obţinut mici victorii, reuşind să salveze unele cărţi de la epurare [...]. Ba, mai mult, i-au avertizat pe ideologi că vor face scandal dacă se va reveni la spiritul proletcultismului." [15]

Această rezistenţă interioară nu trece neobservată de Ceauşescu, care spera să realizeze redogmatizarea fără a pierde integral bunăvoinţa scriitorilor. Pe seama dorinţei de a tatona pe viu starea lor de spirit, de a le lua pulsul psihologic - de a aprecia amploarea şi gravitatea nemulţumirilor, voinţa de a rezista şi capacitatea organizatorică a acestei rezistenţe - poate fi pusă cea de-a doua întîlnire din turbulentul an 1971 (prima reprodusă aici).

Ea reprezintă, totodată, o formă de profilaxie. Printr-o tactică de sedare, parte a unei strategii bine conduse, care combina ameninţarea cu seducţia, Ceauşescu încerca să-i amăgească din nou pe scriitori, să-i păcălească, pentru a nu lăsa nemulţumirile să se coaguleze.

Nicolae Ceauşescu i-a vizitat pe scriitori, la 4 august 1971, la Vila Uniunii de la Neptun. Aparent, era vorba despre una dintre obişnuitele sale «vizite de lucru». "Scînteia" dedică evenimentului un articol anodin. Fotografia care îl însoţeşte poartă legenda: "Aspect din timpul vizitei tov. Nicolae Ceauşescu, secretar general al P.C.R., la Casa Scriitorilor din Neptun". Fotografia reprezintă o masă ovală. În centru, Zaharia Stancu şi Nicolae Ceauşescu (acesta rîzînd). În stînga lui Zaharia Stancu, Elena Ceauşescu şi, alături, Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Zîmbesc şi ele. Cei trei sînt, de altfel, singurii care zîmbesc. De vizavi pare că cineva le vorbeşte. Fiecare priveşte, însă, în altă direcţie. În rîndul al doilea - cîteva chipuri, în fundal. Pe masă, pahare înalte cu picior, scrumiere.

Este, probabil, cea mai relaxată dintre întîlniri. De altfel, discuţiile s-au purtat în club. Ceauşescu se străduieşte să fie spiritual, face glume, încearcă să-i farmece. Scriitorii sînt încă plini de curtoazie, deşi se aud şi voci distonante. În contrast cu atmosfera generală, discuţiile se încheie, în fapt, pe replica sumbră a lui Eugen Jebeleanu: "Să nu se acopere geamul de mîini neîndemînatice..."

Întîlnirea din 21 septembrie 1971 fusese deja anunţată în timpul precedentei, consecinţă a stării de tensiune înregistrate. O propusese Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, care cerea, astfel, implicit, clarificări. O promisese Ceauşescu, pe un ton ameninţător: va fi "o întîlnire de lucru, în spirit de partid, unde să discutăm lucrurile lăsînd hainele jos..."

Va avea loc cu nici două săptămîni înainte de o nouă Plenară a CC al PCR, din 3-5 noiembrie 1971, sub un pretext evident: "examinarea unor probleme legate de pregătirea viitoarei Conferinţe pe ţară a scriitorilor" [16], programate abia în 1972. Peste vară, rezistenţa acestora se înteţise, riscînd formarea unor nuclee de opoziţie articulată; scriitorii aflaţi în străinătate - Nicolae Breban, Dumitru Ţepeneag etc. - protestaseră public, prin interviuri la cotidiane sau posturi de televiziune importante, cel dintîi anunţîndu-şi demisia din funcţia de redactor-şef al revistei "România literară"; presa străină rezervase României, luate în vizor, critici virulente. Ceauşescu a decis să reexamineze situaţia. Plenarei din 3-5 noiembrie, mult mai moderată ca ton, îi revenea sarcina de a realiza reglajul fin: trebuia să reconfirme directivele, dar, în acelaşi timp, să tempereze temerile.

Convocarea scriitorilor putea avea drept scop captarea bunăvoinţei, înaintea epilogului preconizat. Urma să se tragă cortina peste un act în care literatura fusese readusă la comandamente staliniste şi jdanoviste iar Ceauşescu miza să obţină o pace anticipată. Va avea surpriza să dea peste o comunitate nu numai nesupusă, ci şi activă în nesupunerea ei.

Întîlnirea din 21 septembrie a supravieţuit anecdotic, în relatările lui Ovid S. Crohmălniceanu [17], Gabriel Dimisianu şi Mircea Iorgulescu [18]. Dincolo de unele inadvertenţe explicabile, mărturiile concordă în a sublinia caracterul inedit al acesteia. Scriitorii, chemaţi în sala de şedinţe a Comitetului Central, într-un număr considerabil (peste treizeci), nu s-au lăsat intimidaţi. Cu puţine excepţii - practic doar Aurel Mihale şi Baranga, parţial Eugen Barbu - au manifestat o vizibilă lipsă de entuziasm. Mai mult, au polemizat cu "tezele", accentuînd efectul dezastruos pe care noile dispoziţii îl vor avea asupra literaturii. Au avertizat asupra pericolului întoarcerii în trecut, idee pe care Ceauşescu a respins-o insistent, dar neconvingător.

Sînt evocate şi replici, secvenţe, episoade - intrate ulterior în vulgata literară -, care nu sînt consemnate în stenograme, dar sînt perfect plauzibile, integrîndu-se atmosferei de ansamblu. Mircea Iorgulescu afirmă că Marin Preda l-a ameninţat cu sinuciderea pe Ceauşescu, în caz că reintroduce "realismul socialist" [19]. Gabriel Dimisianu aminteşte o anecdotă care făcea o trimitere mai mult decît străvezie la relaţia dintre artist şi putere, pe care A.E. Baconsky i-ar fi servit-o "degajat" şi "zîmbitor" lui Ceauşescu, despre "cum Papa Iuliu al II-lea, dorind să viziteze Capela Sixtină în timp ce Michelangelo picta, a fost oprit de artist să intre" ş.a.

Comentariile memorialiştilor pot fi interpretate ca nişte didascalii ale stenogramelor. Aflăm, astfel, că "întîlnirea a debutat cu un incident mărunt, s-ar fi zis, dar care a creat iritare. Marin Preda [...] a întîrziat zece minute, timp în care Ceauşescu a trebuit să aştepte în cabinetul său pînă ce i s-a comunicat că sîntem în număr şi poate să-şi facă apariţia" (Gabriel Dimisianu). Zaharia Stancu începe "mieros, numai zîmbet şi rugăminţi", după care recurge la o adevărată lovitură de teatru: "S-a sculat în picioare şi, înclinat un pic către Ceauşescu, stînd jos plin de sine, i-a comunicat - cu o mină posomorîtă - că scriitorii sînt îngrijoraţi, le e teamă să nu fie reluate metodele proletcultiste şi ar vrea să primească lămuriri la nedumeririle lor din partea persoanei celei mai autorizate" (Ovid S. Crohmălniceanu). "Nimeni, comentează Gabriel Dimisianu, nu mai vorbise astfel cu el într-o împrejurare publică şi cu atît mai puţin Stancu. [...] Formulase pur şi simplu o somaţie".

Jebeleanu "l-a enervat, la rîndul lui, pe Ceauşescu, pentru că a vorbit neridicîndu-se de pe scaun"; spre final, el "izbeşte nervos cu pumnul în speteaza scaunului şi ţipă că nu prin decrete se face cultura unui popor". Întîlnirea ia o turnură dramatică. Se spune (Mircea Iorgulescu) că Zaharia Stancu a fost de două-trei ori pe punctul de a leşina - ori s-a prefăcut că leşină.

După ce a înregistrat "tot mai nemulţumit spusele vorbitorilor, fără să le curme însă, sperînd că au să se audă şi unele pe placul lui", dar aşteptînd în zadar, deoarece "singurele intervenţii conformiste, de la începutul şedinţei, au rămas fără ecou", Ceauşescu a încheiat scurt, "cum nu avea obiceiul", exprimîndu-şi dezamăgirea ("se aşteptase la altceva. [...] E la mijloc o neînţelegere [...] o să vorbim despre asta... ") şi somînd: "Ceru să aprofundăm şi aplicăm Tezele în tot ce facem şi fără întîrziere. Şi aşa s-a întîrziat cam mult".

Adevărata întîlnire consacrată discutării problemelor legate de pregătirea Conferinţei pe ţară a Uniunii Scriitorilor (care se va desfăşura între 22 şi 24 mai 1972) va avea loc la 4 februarie 1972. Ca într-un conclav de taină, de astă dată, sînt invitaţi (tot la sediul Comitetului Central) doar scriitorii membri şi membri supleanţi ai CC al PCR. 17 la număr.

Aceştia fac un adevărat rechizitoriu conducerii Uniunii Scriitorilor, din care majoritatea fuseseră excluşi la Conferinţa din 1968, cînd se votase ostentativ împotriva lor şi, după cum se plînge Aurel Mihale, nu reuşiseră să pătrundă în Biroul Uniunii. Mai mult, acesta refuzase să le acorde, în virtutea calităţii lor politice, statutul de membru de drept, nepermiţînd, aşa cum arogant solicitaseră, accesul lor la şedinţe. Eşuase şi diversiunea pe care o pregătiseră: de a se constitui într-o suprastructură - o comisie politică, care să supravegheze activitatea şi să supervizeze deciziile Biroului. Frustraţi de a nu putea să-şi dubleze capitalul politic cu unul literar, se plîng dictatorului, care nu le dă, aşa cum se aşteptau, satisfacţie, îndemnîndu-i să-şi perfecţioneze şi intensifice munca ideologică, pentru a obţine prioritar nu funcţii importante în Uniune, ci autoritate politică.

Pregătirea proximei Conferinţe Naţionale se rezumă, în optica celor 17, la găsirea unei strategii prin care ei să (re)cucerească poziţii de putere în interiorul Uniunii. Pe scurt, să utilizeze pîrghiile puterii politice pentru a intra şi în structurile puterii literare. În acest scop, ei se constituie într-un grup de reacţiune, neomogen, dar uniţi de aceeaşi frustrare şi mînaţi de interese comune. Animaţi de o complicitate activă, cei 17 pun la cale un program de destabilizare şi anihilare a Uniunii, prin care să subordoneze o dată în plus obştea scriitorilor.

Momentul atestă un proces de reaşezare tectonică, după zguduirea din 1964/65, cu debarcarea lui Mihai Beniuc din funcţia de secretar general al Uniunii Scriitorilor, după liberalizarea care a urmat şi după seismul din 1971, produs de "tezele din iulie". Se vor înregistra spectaculoase răsturnări de atitudine, dinspre nonconformism spre obedienţă plină de inventivitate sau invers.

Cazul Păunescu este elocvent, în acest sens. Documentele de faţă îl surprind într-un moment al contextului istoric şi al biografiei sale fracţionate, în care se afla pe o poziţie de combativitate profesională, chiar cu un plus de expresivitate. Asemeni lui Dinescu mai tîrziu - ambii spirite histrionice -, Păunescu beneficiază de impunitatea bufonului şi monopolizează simpatia Puterii, simpatie consolidată, în cazul său, de poeziile patriotice pe care le scrie. Peste doar cîţiva ani, în 1974, Victor Felea nota în jurnal: "Aud că Păunescu s-a transformat într-un veritabil «scriitor de curte», un cîntăreţ al lozincilor oficiale, pierzîndu-şi, astfel, întreaga popularitate. [...] Evoluţia lui e explicabilă."

Părăsind atitudinea insurgentă, poetul poate fi regăsit, la începutul anilor 80, alături de Paul Anghel, Ilie Neacşu ejusde farinem, printre cei mai reacţionari în raport cu eforturile breslei, pe poziţie contrară, ca unul care exaltă, cu un exces de zel (în "Cîntarea României", "Cenaclul Flacăra", "Antena vă aparţine" sau în propria operă) regimul comunist. Florenţa Albu se întreabă [1980] retoric: "... cum se face că nu-l mai iubesc confraţii; într-o vreme, dădea tonul în bătăliile pentru drepturile scriitorilor, pentru valorile culturii, împotriva asalturilor troglodiţilor şi troglodismului. Cum de a trecut, tocmai el, cu arme şi convingeri, în tabăra celor pe care-i combătea?" [20]

Nu e un caz nici pe departe singular. Într-o notă către Securitate din 23.05.1977, Ion Caraion avertiza: "... nume ca Fănuş Neagu, Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Ioana Postelnicu, Ion Dodu Bălan sunt priviţi cu repulsie, rezervă şi chiar ostilitate între confraţii lor de breaslă (şi numai între ei), pentru că mint, pentru că adulează, pentru că au făcut şi continuă să facă rău celorlalţi scriitori, asigurîndu-şi lor privilegii nemeritate, prin mijloace reprobabile." [21]

Dan Deşliu poate ilustra exemplul simetric opus.

În linii generale, morfologia vieţii literare româneşti, pentru următoarele două decenii, va fi fixată acum. Aceasta va cliva în două grupări (între care contactele sînt încă posibile, dar care se vor radicaliza în anii 80, dedîndu-se la adevărate lupte de gherilă), organizate, una în jurul hebdomadarului "Săptămîna", cealaltă a revistei "România literară". Cea din urmă îi reuneşte pe cei mai importanţi critici literari ai actualităţii: ea deţinea puterea profesională, impunea ierarhiile literare şi instituia canonul estetic. Va fi constant susţinută de conducerea Uniunii Scriitorilor, chiar şi atunci cînd în fruntea instituţiei se vor găsi preşedinţi agreaţi (George Macovescu) sau chiar impuşi (Virgil Teodorescu) de PCR. Cealaltă grupare, a cărei figură emblematică rămîne Eugen Barbu, va cultiva o atitudine mereu adversativă faţă de Consiliul Uniunii şi de apropiere de puterea politică, prin intermediul căreia spera să obţină (abuziv) poziţii privilegiate în Uniune, pe care nu le putea ocupa pe cale democratică. Jucînd rolul unui al treilea pol, grupul fracţionar consolidat în jurul lui Eugen Barbu modifică agravînd raporturile dintre partid şi Uniunea Scriitorilor. Tactica acuzelor la adresa Consiliului - inclusiv de conduită anticomunistă - tinde să constrîngă partidul să intervină prin decizii autoritare. În acelaşi timp, recrudescenţa calomniilor la adresa ei forţează Uniunea la declaraţii de fidelitate mai tranşante decît s-ar fi dorit şi la relaţii cu Puterea mai intime decât era prudent.

Eşecul neechivoc al acestor briganzi literari a reprezentat una dintre victoriile notabile ale scriitorilor din România.

Ceea ce relevă cu claritate stenograma întîlnirii din 4 februarie 1972 este că scriitorii membri ai CC al PCR, care, oficial, jucau rol de interfaţă între partid şi conducerea Uniunii Scriitorilor, au pactizat necondiţionat cu puterea comunistă şi au acţionat asemeni unei coloane a V-a printre scriitori.

Următoarea întîlnire, despre care avem informaţii, fără a deţine, însă, documente stenodactilografiate, a avut loc, din nou la Neptun, la 7 august 1974.

Este vorba despre o "şedinţă de lucru" la care, conform oficiosului partidului [22], au fost invitaţi membri ai conducerii Uniunii Scriitorilor, secretari ai asociaţiilor scriitorilor, directori şi redactori-şefi ai revistelor, publicaţiilor şi editurilor literare. Din corpul înalţilor demnitari de partid, au participat Manea Mănescu, Dumitru Popescu, Cornel Burtică, Iosif Uglar, Ştefan Andrei. În cadrul întîlnirii, au luat cuvîntul: academician Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, Virgil Teodorescu, Constantin Chiriţă, Aurel Baranga, Marin Preda, Mircea Radu Iacoban, Sütö, András , Ion Hobana, Mihai Beniuc, Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, George Ivaşcu.

Deşi presa relatează pe larg întîlnirea, citînd copios din "amplul cuvînt rostit la încheierea discuţiilor de secretarul general al partidului", nu este precizat vreun motiv care să o justifice. Aceasta este prezentată, în stilul aplatizant consacrat, drept o "reuniune de lucru [care] se înscrie în practica secretarului general al partidului de a se întîlni sistematic cu oamenii de artă şi cultură", semn al "înaltei preţuiri pe care conducerea partidului o acordă făuritorilor de frumos". O vagă referinţă la "vasta arie de probleme abordate" lasă să se înţeleagă că, "la loc de frunte", s-a aflat problema tinerilor scriitori, "a formării şi educării lor politice şi morale".

Comentînd jurnalistic imaginile de la televizor, în care "confraţii mei nu păreau deloc veseli", Victor Felea estimează că nu poate fi vorba decît despre un pretext pentru noi ingerinţe politice: "Întîlnirea [...] s-a soldat cu aceleaşi cunoscute îndemnuri şi sfaturi. Poate că au existat discuţii care nu s-au dat publicităţii, dar am destule motive să fiu sceptic în această privinţă. În primul rînd, Jebeleanu a lipsit, se pare, deşi se spune că el a dat semnalul de alarmă în privinţa situaţiei critice a scriitorilor. Apoi, e greu de crezut că în atmosfera festivă care se instaurează peste tot unde apare Şeful, scriitorii au îndrăznit să-şi formuleze nemulţumirile, mai cu seamă că cei prezenţi fac parte, de regulă, din tagma oportuniştilor" [23].

Motivul ascuns îl intuieşte, însă, Ion Caraion [24]. Ceauşescu recursese din nou la metoda verificată a întîlnirilor pentru a depăşi un alt moment acut, generat de intenţia de "plafonare a [...] veniturilor lunare pînă la maximum 6 ori cel mai mic salariu existent azi în stat". Dacă s-a renunţat la acest proiect abuziv este şi pentru că scriitorii (cel puţin doi dintre ei: Eugen Barbu şi Marin Preda) au protestat.

Seria întîlnirilor din prima jumătate a deceniului opt se încheie cu o şedinţă scurtă, din 2 aprilie 1975, cu Biroul Uniunii Scriitorilor, convocat pentru a i se comunica decizia Puterii de numire a propriului preşedinte - în persoana lui Virgil Teodorescu. Uniunea Scriitorilor era o organizaţie de tip profesional, care "nu primeşte nici un ban din partea statului şi trăieşte exclusiv din propriile resurse" (Laurenţiu Fulga). Potrivit statutului, preşedintele trebuia ales democratic, prin vot secret. De astă dată, partidul l-a impus. (O va face din nou, în 1981, cu Dumitru Radu Popescu.) Absurdul şi dramatismul situaţiei sînt subliniate de replica promptă, ironic amară, a unuia dintre scriitorii prezenţi: "Să votăm sau să aplaudăm?"

Gestul discreţionar al lui Ceauşescu nu naşte împotrivire făţişă. Respectîndu-i voinţa, Biroul Uniunii Scriitorilor va convoca, în următoarele zece zile, Consiliul, care îl va "alege" pe Virgil Teodorescu. Însă, la proxima Consfătuire Naţională [din 1977], cînd scriitorii pot recurge la votul secret, aceştia corectează situaţia: Virgil Teodorescu, va constata Monica Lovinescu, "a dispărut de pretutindeni, de parcă n-ar fi existat niciodată: nu e nici printre vicepreşedinţi, nici în birou, nici în Consiliu".

Pare că întîlnirea din 2 aprilie 1975 înregistrează pragul cel mai de jos al cedărilor. În locul dialogului, fie şi inegal, discursul unilateral. Nu vorbeşte decît Ceauşescu. Pretinde supunere necondiţionată şi ameninţă cu excluderea din Uniunea Scriitorilor a anumitor «membri parazitari». Retează orice speranţă de îmbunătăţire a drepturilor de autor pe alte criterii decît strict ideologice. Solicită modificări de statut, astfel încît controlul partidului asupra Uniunii Scriitorilor să fie mai permisiv. Desfide profesionismul literar şi impune discriminări politice printre scriitori. "Deci, conchide Victor Felea, numai dispoziţii, fără nici un «protocol» aşa-zis democratic."

În pofida experienţei negative a acestor cinci ani, rutina întîlnirilor s-a instalat. Dorite de Ceauşescu, agreate de scriitori, ele reprezintă principalul instrument de realizare a compromisului vital. Întîlnirile se constituie, totodată, într-un spaţiu de observaţie mutuală, în care, într-o atmosferă de tensiune maximă, puterea totalitară şi unii dintre cei mai recalcitranţi supuşi ai săi se tatonează reciproc, fac incursiuni în teritoriul celuilalt, îşi dispută drepturi şi privilegii; se privesc în ochi, se provoacă. Impresia de joc de scenă este pregnantă: legile realului, deşi prezente, par suspendate, fiecare este atent să-şi execute partitura la înălţime. Încremenită în poziţii statuare, asistenţa - formată din înalţi activişti de partid, membri ai CC al PCR, miniştri etc.- este neparticipativă. Toate aceste figuri grave şi imobile au rolul unor personaje de decor: nu intervin în discuţie, menţinîndu-se într-o tăcere vecină cu muţenia.

Este nevoie de apariţia unui personaj de mucava, involuntar comic, care să cuteze să încalce protocolul, dar este rapid cenzurat. Întoarsă la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, unde era preşedinte, de la o întîlnire cu Nicolae Ceauşescu [1980], Suzana Gîdea se destăinuie colaboratorilor ei apropiaţi: "Eu am vrut să iau cuvîntul, dar Elena [Ceauşescu] mi-a zis: "Lasă, dragă, ce vrei să te bagi în troaca cu lături?" [25]

Întîlnirile nu au ordine de zi. Deşi conţinutul este eterogen, unele teme sînt recurente.

Astfel, scriitorii manifestă o preocupare constantă pentru drepturile de autor [26], care scădeau dramatic. Plasate sub jurisdicţia Fondului Literar, care nu mai primea, din 1957, nici o subvenţie de la bugetul statului, întreţinîndu-se din surse autonome, drepturile de autor sînt riguros controlate de partid. Reticenţa lui Nicolae Ceauşescu faţă de mărirea acestora este motivată. El este conştient că venituri mai mari în visteria Uniunii Scriitorilor măresc proporţional gradul ei de independenţă. Transformînd chestiunea într-un instrument de exercitare a puterii, şeful partidului aplică binecunoscuta strategie a tergiversării. În urma unor cedări tactice, la 7 iulie 1972, va fi adoptată, totuşi, o nouă lege (nr. 768, publicată în Buletinul Oficial nr. 77, Partea I). Ceauşescu sfîrşise prin a fi de acord să mărească tarifele [27] (îngheţate din 1953), nu din grijă faţă de performanţa artistică, ci - consecvent propriilor criterii - din interes pentru valoarea de întrebuinţare ideologică.

Acelaşi mecanism funcţionează în problema modificărilor de statut. Cu toate că cel mai recent fusese adoptat abia în ianuarie 1969, există un interes evident pentru amendarea sa.

În deceniul care s-a scurs, Uniunea Scriitorilor devenise, cu o expresie retroactivă a lui Alex. Ştefănescu, "zonă parţial liberă de comunism". Sub emblema ei, scriitorii alcătuiau un segment greu controlabil şi temerar: spuneau răspicat în şedinţe ceea ce alţii nu îndrăzneau să şoptească pe stradă şi adoptau consecvent un spirit de frondă. Uniunea deranja prin relativa ei independenţă democratică şi libertatea unor iniţiative. Reacţia la "tezele din iulie" o va transforma într-o "baricadă opoziţionistă, unde pînă şi organizaţia de partid critica deschis puterea, [în timp ce] revistele Uniunii Scriitorilor (mai ales "România literară") practicau un nonconformism afişat" [28]. Prin rectificarea statutului şi prin alte metode specifice, Ceauşescu intenţiona să readucă instituţia la ceea ce fusese ea la începutul anilor '50, cînd regimul comunist şi-o aservise şi transformase vechea Societate a Scriitorilor Români într-un instrument al noii puteri.

Astfel, se caută diverse formule pentru sporirea controlului asupra tinerilor care solicită intrarea în Uniunea Scriitorilor. Blocarea sau măcar restricţionarea accesului acestora constituie prioritatea gărzii de vechi scriitori-activişti, atenţi să nu se lărgească masa votanţilor cu unii în ochii cărora ei apăreau nişte indezirabili. Noua generaţie este percepută ca un pericol virtual - exemplul-fetiş l-ar reprezenta "oniriştii" - şi, în faţa ei, scriitorii care se recomandă ca deţinînd monopolul fidelităţii faţă de partid fac front comun, sfidînd avertismentul lui George Macovescu asupra pericolului antiproductiv de a fi percepuţi ca nişte gerontofili. Dorinţa lui Ceauşescu de a fi impusă, printre condiţiile intrării în Uniune, aprobarea din partea unei organizaţii locale de partid va fi aplicată abia după Plenara de la Mangalia, din 1983.

De cealaltă parte, reorganizarea Uniunii, prin înfiinţarea asociaţiilor (stabilită la Conferinţa Naţională a scriitorilor din 1968), trebuia să răspundă altor nemulţumiri, generate de centralismul excesiv şi de "dispreţul faţă de provincie" (Mircea Radu Iacoban). Autonomizarea acestora, prin acordarea unui buget propriu, nu convine, însă, din raţiuni diferite, nici lui Ceauşescu nici conducerii Uniunii.

Problema cea mai acută şi mai intens dezbătută este, însă, cea a libertăţii de creaţie şi a libertăţii de exprimare. De remarcat, dintru început, sofismul lui Ceauşescu, care le prezintă ca pe două lucruri diferite. Creaţia literară nu ar trebui, în opinia sa, legată de publicare. Statul nu este dator să selecteze decît ceea ce corespunde intereselor sale. Deşi indică insurgenţilor posibilitatea literaturii de sertar, tot el spumegă împotriva celor ce publică în străinătate texte refuzate de cenzură. Puterea comunistă nu e suficient de abstractă pentru a-i permite scriitorului să rămînă neutru.

Confruntaţi cu viziunea lui Ceauşescu, pentru care libertatea artistului reprezintă "o concepţie nihilistă, anarhică", o "vechitură reacţionară" produsă de "aceleaşi concepţii idealiste" [29], scriitorii luptă cu disperare pentru autonomie. O autonomie, fie şi limitată, supravegheată, a artei. Concluzia o expune, cu maximă concizie şi claritate, Alexandru Ivasiuc. În vreme ce majoritatea scriitorilor care se pronunţă în chestiune se consumă în conjunctural, el intervine pe concepte. Vrea să cîştige principii pentru scriitori, să statueze nişte reguli de existenţă între Putere şi profesioniştii condeiului, drept pentru care îl face atent pe dictator că scriitorii au nevoie de libertate, nu de toleranţă.

Cît de străină îi era secretarului general al partidului însăşi ideea toleranţei o arată formulele cu care el pune, de fiecare dată, capăt întrevederii. Acestea nu sînt altceva decît simple variaţii ale replicii pline de suficienţă: "Şi cu aceasta am terminat."

Pe acest fundal, întîlnirile anilor '70 dintre Ceauşescu şi scriitori devin expresia modulaţiilor ciudate pe care noţiunea însăşi de "democraţie" le suportă într-un regim dictatorial. Le putem imagina ca pe o partidă de şah prelungită. Scriitorii tentează limitele puterii. Puterea îşi autoimpune toleranţă. Scriitorii îşi ascund în spatele întrevederii nesupunerea, Puterea îşi deghizează abuzurile. Fiecare crede că îl poate păcăli şi manipula pe celălalt. Victoria rămîne, însă, incertă.

Documentele îl portretizează şi îl demască pe Ceauşescu. Nu caricatura secretată de ura noastră se revelă aici. Nici omul de paie manevrat de soţie şi anturaj - imagine care îl disculpă. Interesul acestor pagini constă în aceea că surprind făptura reală şi nu un dictator autoclaustrat în turnul de fildeş al Puterii.

Întîlnirile cu scriitorii îi fac vizibil plăcere. Îi căuta instinctiv, creditîndu-i ca pe nişte adversari redutabili. Erau singurii cu care confruntarea mai era posibilă iar el putea exersa gustul provocării şi încerca sentimentul excitant al pericolului, fie el înfruntat din spatele celui mai gros zid protector. Îşi impunea, de aceea, o mare stăpînire de sine, se concentra şi făcea eforturi pentru a se abţine de la teribilele sale crize de umoare neagră, ceea ce explică de ce întrevederile erau urmate de adevărate explozii de furie [30].

Documentele exprimă umanitatea sa ascunsă. Asemeni unui copil răsfăţat, îşi mărturiseşte regretul că, în vacanţă fiind, a ratat partida de volei programată (nici în distracţie nu-i lipseşte rigiditatea), pentru discuţiile prelungite cu ei. Etalează cu infatuare o infailibilă cunoaştere umană, afirmînd, în diatriba contra lui Nicolae Breban, că nimeni cu care el s-a întîlnit de două sau de trei ori şi pe care l-a privit în ochi nu îl poate înşela. Cînd este necesar, ştie să-şi impună tăcerea, dar vorbeşte ca un semidoct, ceea ce îl face plicticos şi periculos. Uneori, însă, are umor, nu lipsit de subtilitate. Lui Ivasiuc, care încerca să justifice publicarea unor cărţi proaste, îi replică: "Da', eu nu mă tem de cărţile proaste, eu mă tem de cărţile bune..." Cînd acelaşi se plînge de abuzurile cenzurii, care a ajuns să interzică pînă şi texte promarxiste, ştie să o întoarcă pe glumă: "Pentru marxism-leninism trebuie să te baţi. (Rîsete. Aplauze.) Marxismul s-a afirmat întotdeauna cu bătaie, nu de la sine." Cel mai adesea obtuz, e capabil de ironii care stîrnesc complicitatea auditoriului. "În definitiv, perorează el mucalit, de ce toată lumea să facă seriale şi românii să nu facă. Au făcut bulgarii, au cucerit şi Parisul, au cucerit şi Roma, au eliberat toată Europa. (Aplauze.) Au făcut un serial bun pe tema aceasta. Noi de ce să nu facem un serial, că şi noi am mers pînă la Viena, pînă la Praga, au luptat ai noştri şi în Franţa, şi în Spania; pînă şi în China au luptat." Pentru cineva atît de lipsit de "dicţiunea ideilor" tocmai aceste cîteva momente de inteligenţă sau de elocvenţă sînt surprinzătoare.

De altfel, discursul său, chiar improvizat, are o oarecare coerenţă, obţinută, însă, prin fixitatea gîndirii. Incorect din neştiinţă sau din viclenie, ştie să-şi mascheze inflexibilitatea sub caricatura dialogului democratic.

Profită la maximum de atuurile dictatorului. Vorbeşte mult, intimidează, dă indicaţii, "atrage atenţia", transformă întîlnirea într-o şedinţă şi încheie recomandînd analize suplimentare şi noi dezbateri, în alte şedinţe de partid ş.a.m.d.

Se arată un maestru al amînării, transformate în mecanismul însuşi al acestei relaţii. Invocă mereu pretexte pentru a nu lua decizii. Cînd scriitorii vin cu probleme concrete, îşi exprimă dezamăgirea pentru lipsa lor de perspectivă şi de altitudine ideatică. Cînd, dimpotrivă, ei avansează chestiuni de principiu, îi culpabilizează, acuzîndu-i de elitism.

Din pudoare, nimeni nu-i observă numeroasele gafe, din jenă nu-i corectează nimeni pronunţia deficitară, din teamă nu-l contrazice nimeni cînd persistă în greşeală sau aberaţie. Deşi se arăta un om atît de imperfect, totuşi, el era cel care încarna figura dictatorului.

A reuşit, pentru o vreme, să se propulseze, dintr-o poziţie periferică în politica internaţională, într-o zonă a centrelor de tensiune, unde a contat ca un original. Fidel pînă la fanatism comunismului care l-a adus intempestiv în istorie, nu prezenta încredere la Moscova iar pentru gînditorii de stînga din Occident nu exista. Printre milioanele de comunişti din România a rămas un singuratic. Comunismul nu era, pentru el, decît un rit personal. Toţi trebuiau să-l practice, dar nimeni nu putea atinge performanţele sale.

Impostura îi reuşeşte, însă, cel mai bine, în artă. Nu există vreo calificare profesională, care să-i dea dreptul lui Nicolae Ceauşescu să se pronunţe în materie de cultură şi artă. Ceea ce nu înseamnă că el nu o face, cu anumită ostentaţie chiar. Imun la ridicol, dornic să-şi rentabilizeze atuurile extraestetice, dă curs veleităţilor de critic literar. Comentariile sale nu sînt cu nimic mai puţin hazardate decît indicaţiile pe care le împărţea, cu egală generozitate, inginerilor, arhitecţilor, medicilor. Tuturor. Nici consecinţele mai puţin grave.

Concepţia sa asupra artei este îngust politică, nedepăşindu-l nici în anii 70 pe Jdanov. Arta este secundară şi nu are alt rol în afara aceluia de a ilustra ideologia şi politica partidului. În numele utilitarismului atribuit respinge autonomia artistului. Funcţia acestuia este una pur decorativă, limitată la a îndeplini comanda socială unică a partidului.

"Nu scriitorul e conştiinţa socială" - avertizează Ceauşescu în finalul întîlnirii din 21 septembrie 1971, reamintindu-le condeierilor un adevăr crud pentru ei: în secolul XX, omul politic l-a substituit pe scriitor în asumarea şi exercitarea acestei misiuni de descendenţă romantică. Îi rămîne artistului o singură modalitate de a reintra pe scena publică: să se menţină într-un rol instrumentar în societate, supunîndu-se necondiţionat puterii omului politic.

Odată supremaţia acestuia restabilită, Ceauşescu îşi arogă dreptul de a planifica arta - abordată în termeni de producţie - aidoma oricărei instituţii socialiste. Scriitorul trebuie să se implice în procesul de transformare directă a realităţii, orice abdicare de la acest rol renovator fiind interpretată drept un semn de decadentism. În aceeaşi logică, estetismul devine activitate contrarevoluţionară.

Monomania metaforelor vegetale - de fapt, comparaţii răsuflate cu grădinarul şi florile, cu pădurea şi ciupercile otrăvitoare şi comestibile ş.a. - ilustrează nivelul său pueril de înţelegere a artei, epurate de orice complexitate, perfect maleabilă scopurilor propagandistice.

Despre literatură are unele rudimente de cunoştinţe. Ce se poate şti sigur e că era un fan Coşbuc, că îl admira pe Alecsandri, că cita aproximativ şi stereotip din Eminescu (poezie "militantă"), politizînd totul în exces; că auzise de Romeo şi Julieta - cu toate că detesta teatrul, unde nu mergea nici măcar din considerente mediatice - iar numele lui Zola nu-i era complet străin, fiind informat exact atît cît să-l poată cita după ureche, în sprijinul literaturii cu tematică proletară. Dispreţuia sincer modernismul şi avea aversiune faţă de experiment, deşi pretindea o "artă de avangardă", pe măsura poziţiei politice pe care, credea el, o deţinea România în lume. Era incapabil să perceapă contradicţia internă a propriei viziuni, care voia să reunească literatura de factură tradiţională cu radicalismul avangardist, totul sub eticheta realismului socialist.

Aceste reminiscenţe de estetică leninistă deprinse la lecţiile de învăţămînt politic din anii 50 îi sînt suficiente pentru a face din ele un îndreptar pe care să îl impună scriitorilor. De ce cred aceştia despre literatură pur şi simplu nu îi pasă. E convins că, în planul general al mişcării ideilor, opinia lor nu contează, întrucît ei vorbesc în numele unui adevăr subiectiv - personal sau de grup.

Critica literară îl solicită în egală măsură. Are o înţelegere limitată asupra profesiei, pe care o confundă cu critica de partid (de la care preia intoleranţa ideologică) sau cu cearta propriu-zisă dintre două persoane - de unde exigenţa ca aceasta să se desfăşoare în termeni urbani: fără ca preopinenţii să se insulte unul pe celălalt. Pur şi simplu nu poate distinge între critică, demers destructiv, şi critica - travaliu al discernămîntului.

Oricum ar fi înţeleasă, critica literară este discreditată în ochii săi. Perspectiva ei nu poate fi decît fragmentară, ceea ce o face necreditabilă comparativ cu perspectiva globală, totalizantă, a partidului. În această lumină privind lucrurile, criticul este privat de posibilitatea unei viziuni de ansamblu asupra întregului, accesibilă doar puterii, care deţine monopolul informaţiei.

Criticilor literari le rezervă rolul de sanitari ai regimului. Aceştia trebuie să se dedice unei activităţi de salubrizare publică, semnalînd operele care "nu se ridică la un nivel etic şi estetic corespunzător", dar mai ales amendîndu-le pe cele care "exprimă teze greşite politic, cu totul inacceptabile". Tradiţia românească, de la Gherea la Maiorescu şi Călinescu, invocată doar pentru a i se imputa limitele, este acuzată că nu se ridică nici în prezent la înalta misiune de "a trata cu simţ de răspundere creaţia, contribuind activ la orientarea ei ideologică şi estetică".

Pragmatismului creaţiei (poetul este dator să producă, conform planului şi în termen, asemeni oricărei întreprinderi socialiste) îi corespunde utilitarismul receptării: opera de artă trebuie să folosească în mod direct proletariatului. Ceauşescu transformă utilitatea în criteriu estetic exclusivist. Citează cu vădită satisfacţie replica unui (presupus) muncitor, care, la o expoziţie de pictură cu vînzare, ar fi întrebat: "Ce să fac eu cu aceasta?" Poziţia îi convine şi o adoptă. Singura concesie pe care o acceptă este a gustului personal - fie acesta cît mai needucat şi mediocru.

Mixtura concepţiei sale despre artă naşte ciudăţenii. Deşi totul pare o imensă minciună, născocită pentru a-i manipula pe ceilalţi, Ceauşescu poate fi suspectat că e autentic şi crede în ceea ce spune. Lasă impresia unui naiv care nici nu poate măcar intui proporţiile propriei inculturi. Dumitru Popescu, scribul său personal, certifică involuntar această impresie, mărturisind despre lipsa sa de interes pentru vocabula scrisă, care, fie îl sperie, fie îl lasă indiferent. Dimpotrivă, predilecţia sa pentru imaginea în mişcare îi demască viclenia ascunsă: "Stătea cu ochii pe televiziune. Vedea pe îndelete reportajele, iar imaginea avea asupra lui un efect mai puternic decît cuvântul tipărit. Începuse să-l irite «naturalismul» unor emisiuni în care nu se făcea selecţia realităţii, sau anumite aspecte nu se fardau. I se părea că realitatea nudă e incongruentă, brutală, primitivă şi, în ultimă instanţă, falsă, mai exact, «falsificată». Pretindea că nu aşa stau lucrurile în fapt" [31]. Pentru a ocoli unele realităţi dureroase, care i-ar fi contrazis ideologia, dictatorul se autoînşela voluntar.

Punctual se dovedeşte un bun dialectician. Surprinzător este, în acest sens, exemplul său cu cărţile cărora nu li se poate reproşa nimic din punct de vedere ideologic sau politic, dar, cu toate acestea, sînt indezirabile şi trebuie respinse, pentru că sînt "haotice". Ingerinţa ideologicului consta aici în a veghea la epurarea literaturii prin expurgarea ei de diformităţi. Ceauşescu intuieşte forţa subversivă pe care o deţine polisemantismul inerent al acestor scrieri, în care există ambiguităţi întreţinute programatic iar cîmpul semantic al cuvintelor iradiază dincolo chiar de intenţia primară. Cu siguranţă, o astfel de scriere nu poate fi (uşor) controlată. De fapt, le reproşează nu atît că sînt "haotice" estetic, cît că sînt incoercibile.

În definitiv, Ceauşescu face aici figura unui dictator care se joacă sadic cu conştiinţa celuilalt, după ce a avut grijă să fie, în prealabil, anihilat.

Ştiind că sînt nevoiţi să înfrunte Minotaurul în chiar inima labirintului, scriitorii se autocontrolează sever. Nu-l contrazic, nu revendică imperios, nu pretind nimic din ceea ce sistemul însuşi n-ar putea suporta. Puţini sînt cei care îndrăznesc să spună altceva decît puterea acceptă să i se spună. Vocea acestora devine netă cînd este vorba despre necesitatea autonomiei artei, despre avantajele libertăţii de creaţie, despre abuzurile cenzurii ş.a. Delirului cronic sistematizat al dictatorului, scriitorii îi opun un mit al raţionalităţii. Ei speră să-l convingă prin forţa argumentelor, prin logica raţionamentului. Uneori, recurg la excesul de subtilitate, mascîndu-şi rezistenţa în obedienţă şi critica în elogii. Astfel, în încercarea disperată de a-l ajuta să înţeleagă dezastrul cultural pe care adoptarea "tezelor" îl implică, Al. Ivasiuc recurge la oximoron: prezintă măsurile de îngheţ drept mecanisme de liberalizare. E dispus să îl exonereze pe Ceauşescu, acceptînd că demersul e corect în intenţie (expresie a unei voinţe de democratizare), doar pentru a putea avertiza asupra potenţialului său malefic, explicitat prin felul (greşit) în care directivele vor fi puse în aplicaţie.

Ceauşescu nu se teme de scriitori. Orgolioşi sau laşi, inteligenţi sau naivi, recalcitranţi sau doar teribilişti, ei sînt cu toţii manevrabili. Preferă, însă, să-i ştie risipiţi, sfîrtecîndu-se între ei, cedînd, renunţînd.

Documentele surprind un moment de polarizare a relaţiilor. De o parte, puterea monolitică, de cealaltă scriitori animaţi de voinţa comună de a-şi prezerva cît mai mult din autonomie. Stau faţă în faţă ca două armate gata de luptă, care se pîndesc reciproc şi nici una nu e decisă pentru atacul frontal. Deocamdată, adversarii se studiază unul pe celălalt. Deocamdată aşteaptă.

Cînd anii '70 s-au încheiat, între Ceauşescu şi scriitori rămăsese o stare de război nerezolvată. Curînd cercul se va închide. De-a lungul unui deceniu, metoda întîlnirilor şi-a epuizat potenţialul relaţional. De aceea va fi abandonată. Ultima întrevedere este consemnată pe data de 18 septembrie 1981. Pe viitor, Ceauşescu va evita întîlnirile în direct cu breasla ficţionarilor. De teama confruntării îşi va contramanda prezenţa la Consfătuirea Naţională [32] a scriitorilor din acelaşi an, preferînd, de aici înainte, să-i manipuleze de la distanţă şi să intervină prin intermediari. Scriitorii vor fi trataţi ca nişte vasali decăzuţi din drepturi. Ei vor fi deposedaţi de prerogativele de care se bucurau pînă atunci şi care continuau să fie garantate de regimuri totalitare similare din Estul european. Uniunea Scriitorilor va fi strangulată cu încetul. I se va impune un simulacru de autonomie şi va fi silită să activeze sub ochiul vigilent al Securităţii: nu i se mai aprobă consfătuiri, nu i se mai permite să convoace adunări generale, nici să întrunească Biroul. Orice forme de solidaritate vor fi excluse şi, în absenţa întîlnirilor (taxate drept ineficiente sau periculoase), nu vor fi inventate alte mecanisme de drenaj a tensiunii crescînde dintre artist şi putere. Începe o nouă etapă: lupta de tranşee şi de uzură.

Note:
[1] "Ce ne-am face noi dacă nu aţi fi dumneavoastră?" Scriitori români faţă în faţă cu Nicolae Ceauşescu, în "Adevărul literar şi artistic", an. XIV (2005), nr. 757 (1 martie), p. 8.
[2] Vezi Prefaţa la Mihail Bulgakov, Corespondenţă. Jurnale, trad., note şi indice de Ana Maria Brezuleanu, Editura Polirom, 2006, p. XXVII.
[3] C. Stănescu, Visul lui Bulgakov, în "Adevărul literar şi artistic", p. 1.
[4] Florenţa Albu, Zidul martor. (Pagini de jurnal). 1970 1980, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1994, p. 166.
[5] Este vorba despre întîlnirea din 21 sept. 1971.
[6] Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955-martie 1993, ed. îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Ed. Albatros, 2000, p. 237.
[7] Mircea Zaciu, Jurnal. 1979/89, I, Cluj, Ed. Dacia, 1993, p. 224.
[8] Singura întîlnire oficială a lui Gheorghiu Dej cu scriitorii pare să fi fost cea de la Conferinţa Naţională a Uniunii Scriitorilor din 1962, organizată la puţin timp după Plenara Comitetului Central de "destalinizare" din noiembrie decembrie 1961. În două momente de criză - octombrie 1953 şi iulie 1955 - se apelase la intermediari. În primul caz, cînd, după cum va susţine mai tîrziu Mihai Beniuc, preşedintele în funcţiune, în Uniunea Scriitorilor "era o situaţie foarte încordată. Era o luptă fratricidă, la sînge...", delegaţia scriitorilor fusese primită, la Consiliul de Miniştri (Palatul Victoria), de Iosif Chişinevschi, membru în Biroul Politic şi secretar al CC al PMR (responsabil cu probleme de propagandă şi cultură), dar şi prim vicepreşedinte al guvernului. În 1955, disputele dintre scriitori ajunseseră într-un stadiu "îngrijorător pentru conducerea partidului" (Gheorghe Apostol), care decide să i invite pe scriitori, în prima etapă doar pe 15 dintre ei, actuali sau foşti membri de partid, pentru ca apoi numărul să fie sporit la 60, la CC al PMR, pentru o consfătuire. Au prezidat, cu acest prilej, Gheorghe Apostol, prim secretar al CC, Iosif Chişinevschi (acelaşi), Leonte Răutu, şef al Secţiei de Propagandă şi Agitaţie, Constanţa Crăciun, ministrul Culturii, şi Pavel Ţugui, şef al Secţiei de Ştiinţă şi Cultură a PMR. [v. Conferinţa (secretă) a Uniunii Scriitorilor din iulie 1955, ed. alcătuită de Mircea Coloşenco, cuvînt înainte de Pavel Ţugui, Bucureşti, Ed. Vremea, 2006.)
Întîlnirea lui Gheorghiu Dej cu scriitorii nu este, totuşi, o excepţie. Aurel Baranga mulţumeşte, în 1955, pentru "faptul că într-o lună de zile a[m] fost primit de primul secretar al partidului şi de două ori de primul vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri..." (Op. cit., p. 47). Este cunoscută, de asemenea, audienţa pe care Dej i-o acordase lui G. Călinescu. (Stenograma discuţiei dintre Gh. Gheorghiu-Dej şi G. Călinescu. 2 martie 1960, îngrijită de Lavinia Betea, în "România literară", nr. 11/19 25 III 2003, p. 16 18.)
[9] La Plenara CC al PMR din 22 martie 1965, convocată după moartea lui Gheorghiu Dej, Nicolae Ceauşescu fusese ales prim secretar al CC al PMR.
[10] Anneli Ute Gabany, Literatura şi politica în România după 1945, trad. din limba germană de Irina Cristescu, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 2001, p. 136.
[11] Întîlnirile lui Nicolae Ceauşescu cu scriitorii, de la sfîrşitul anilor 70 şi începutul lui 80, au fost publicate în Marin Radu Mocanu, Scriitorii şi Puterea. Documente, Bucureşti, Ed. Ideea Europeană, 2006.
[12] Vezi "Contemporanul", 12 febr.1971, nr. 7 (1266), p. 1; 9.
[13] Ipoteza este comună unui mai mare număr de cercetători, printre care Anneli Ute Gabani [Op. cit.], Mircea Iorgulescu, Gabriel Dimisianu, Dumitru Chirilă ["Vatra", nr. 8/2001], Sanda Cordoş [Literatura între revoluţie şi reacţiune, Biblioteca Apostrof, 1999] etc. Victor Felea menţionează [Jurnalul unui poet leneş, p. 139], o şedinţă ideologică din 13 nov. 1969, în care preşedintele Uniunii Scriitorilor şi Dumitru Ghişe, seful secţiei de cultură şi artă a CC, aflaţi în vizită la "Steaua" îi asigură "cu părintească grijă", că "nu s-a strîns şurubul", dar că va trebui să fim mai atenţi la ce publicăm, la conduita noastră politică etc. [...] 25 dec. 1969. Anul '69 se apropie de sfîrşit. [...] Am trecut printr-o contraofensivă ideologică; aceasta a îngăduit o reafirmare a oportunismelor «de stînga», reinstalarea unor oameni învechiţi şi total mediocri la conducerea cîtorva instituţii de cultură...".
[14] Monica Lovinescu, Unde scurte. Jurnal indirect, I, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1990, p. 510.
[15] Victor Felea, Op. cit., p. 234.
[16] Întîlnirea tov. Nicolae Ceauşescu cu membri ai Uniunii Scriitorilor, în "Scînteia", an. XLI, nr. 8915, 22 septembrie 1971, p. 1.
[17] Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, Bucureşti, Ed. Nemira, 1994, p. 110 111.
[18] În "Vatra" nr. 8/2001, p. 49; 50. Gabriel Dimisianu datează eronat întîlnirea, plasînd-o în august.
[19] Prezenţa lui Marin Preda la această întîlnire nu este menţionată în stenogramă. Adrian Păunescu evocă în două rînduri episodul (citînd exact replica), dar îl situează în alte circumstanţe. V. Adrian Păunescu, De ce?, Timpul n-a mai avut răbdare. Marin Preda, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1981, p. 50. Vezi, de asemenea, Şedinţa Senatului României din 16 mai 2005.
[20] Florenţa Albu, Op. cit., p. 180.
[21] Ion Caraion, Cazul "Artur" şi exilul românesc. Ion Caraion în documente din arhiva CNSAS, ed. de Delia Roxana Cornea, Dumitru Dobre, cuvînt înainte [de] Delia Roxana Cornea, Bucureşti, Ed. Pro Historia, 2006, p. 175 176.
[22] Întîlnirea tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu reprezentanţi ai scriitorilor, în "Scînteia", an. XLIII, nr. 9941, joi 8 aug. 1974, p. 1. Articolul este reprodus identic în "Luceafărul", an. XVII, nr. 32 (641), sîmb. 10 aug. 1974, p. 1, cu titlul: "Întîlnirea tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu reprezentanţi ai scriitorilor - expresie a preţuirii oamenilor de artă, a noii noastre literaturi". Articolul este ilustrat cu o fotografie: atmosferă de şedinţă - o masă lungă, în faţa fiecărui participant o sticlă de jumătate de litru de apă minerală şi un pahar. Scriitorii (12 în fotografie) sînt înghesuiţi pe laterala stîngă, începînd cu Zaharia Stancu, Virgil Teodorescu, Mihai Beniuc... Vizavi, Nicolae Ceauşescu. În picioare, gesticulînd cu ambele mîini, dă sfaturi. În faţa sa, un microfon. E încadrat de siluete indistincte, aşezate pe scaune. Vezi şi Nobilul mesaj, în "Luceafărul", XVII (1974), nr. 33 (642), sîmbătă 17 aug., p. 1.
[23] Victor Felea, Op. cit., p. 348.
[24] Ion Caraion, notă către Securitate din 25.10.1977, în Op. cit, p. 178.
[25] Mircea Sîntimbreanu, Carnete de editor. Interviuri. Addenda, ed. îngrijită de Sanda Sîntimbreanu, Ion Nicolae Anghel, Timişoara, Ed. Amarcord, 2000, p. 78.
[26] Modul de calcul al drepturilor de autor a fost stabilit prin HCM nr.623/1947. Cuantumul lor a fost revizuit în 1953. Alte modificări au fost operate prin HCM 632/1957.
[27] Unii istorici literari susţin că, în valoare absolută, drepturile de autor s-au micşorat, de fapt.
[28] Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Academia Civică, 1997.
[29] "Adevărul literar şi artistic", 22 martie 2005, p. 9.
[30] Mircea Sîntimbreanu citează următoarea observaţie făcută de Suzana Gîdea după una dintre întîlnirile lui Ceauşescu cu scriitorii: "Eu sînt mai recalcitrantă, dar şi dînsul după şedinţă îşi iese din pepeni!" (Mircea Sîntimbreanu, Op. cit., p. 81.)
[31] Dumitru Popescu, Cronos autodevorându se... Artele în mecenatul etatist. Memorii III, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2006, p. 27.
[32] Într-o notă către Securitate din 12.07.1981 Ion Caraion precizează: "S-a încheiat şi ultimul act al spectacolului Conferinţei Uniunii Scriitorilor, în condiţii fără precedent - Conducătorul Statului neonorînd cu prezenţa sa Conferinţa, iar preşedintele biroului, vicepreşedinţii şi secretarii Uniunii Scriitorilor fixându-se abia la patru zile după încheierea lucrărilor. [...] Neprezentarea (aşa cum, cică, se promisese) a Conducerii de Partid la lucrările Conferinţei; trimiterea în loc a tov. Dăscălescu (socotit un dur) şi cuprinsul scrisorii Secretarului General al Partidului [...] au contribuit la crearea unei stări tulburi printre scriitori... După ceremonialul înscăunării [Biroului Uniunii], de o delegaţie a Conducerii de Partid (formată din tov. C. Dăscălescu, Ilie Rădulescu şi Suzana Gîdea) [...] ca un fel de înmormîntare discretă, oamenii şi până atunci abătuţi, descurajaţi, umiliţi, sceptici [...] s-au întors de la locul convocării cu convingerea încă o dată întărită că nu sunt nici iubiţi şi nici respectaţi." (Ion Caraion, Op. cit., p. 245 247.)