Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Roman despre pinguini


Antoaneta Olteanu, pe marginea unei cărţi de Andrei Kurkov

05.03.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Andrei Kurkov
Legea melcului
Editura Curtea Veche, 2007

Traducere, prefaţă şi note de Antoaneta Olteanu


Citiţi un fragment din această carte.

*****

Intro

P align=justify>Născut la Sankt Petersburg în 1961 şi trăind în prezent la Kiev şi Londra, Andrei Kurkov este unul dintre numele majore apărute în ultimul deceniu din spaţiul postsovietic şi impuse plenar pe arena literelor europene. Absolvent al Institutului de Limbi Străine din Kiev şi vorbitor a unsprezece limbi, Kurkov a lucrat o vreme ca jurnalist şi cameraman. Cariera literară şi-a început-o în timpul serviciului militar, pe când era paznic la o închisoare din Odessa. Din 1996 s-a dedicat in exlusivitate scrisului, operele sale fiind traduse în douăzeci şi şase de limbi. Printre romanele cele mai cunoscute se numără Moartea pinguinului (1999), Legea melcului (2003), O chestiune de viaţă şi de moarte (2000), Pinguinul pierdut (2003), Ultima dragoste a preşedintelui (2004). Andrei Kurkov este, de asemenea, scenarist, inclusiv al propriilor sale scrieri, şi autor de literatură pentru copii.
"Dacă cineva caută perspective macabre, dar pline de înţelegere asupra lumii opace a politicii postsovietice, romanele lui Kurkov sunt probabil locul cel mai indicat de unde trebuie să pornească." International Herald Tribune
"Există mai multă magie în realismul său decât într-o bibliotecă plină de vrăjitori şi vrăjitoare." Scotland on Sunday
Dacă Moartea pinguinului a primit acolade demne de o literatură profundă, în tradiţia unor Dostoievski, Gogol, Bulgakov sau Pinter, nici partea a doua a poveştii gazetăraşului Viktor Zolotariov, urmărit de Mafia ucraineană până la Polul Sud, şi a pinguinului său pierdut nu putea rămâne mai prejos. Şi ca orice continuare tipică, Legea melcului este mai amplă decât originalul, cu o infuzie sporită de acţiune, mai mulţi figuranţi, o recuzită mai bogată şi locuri de desfăşurare diverse - din Antarctida până la Kiev, şi chiar Cecenia... De data aceasta Viktor sfârşeşte prin a-şi găsi o slujbă compunând discursuri pentru un politician cinic şi organizând cascadorii media dintre cele mai halucinante (printre care şi o donaţie de proteze pentru un grup de handicapaţi, proteze de altfel subtilizate de la un fond de ajutorare a copiilor din Rwanda, şi evident mult prea mici...). Iar cocteilurile de ilaritate şi patos se succed alert, cu un efect scontat. La o primă lectură, Legea melcului aduce ceea ce aşteptau toţi cititorii Morţii pinguinului, oricât de sofisticaţi ar fi ei: veşti despre pinguinul Mişa. Iar dincolo de aceasta, o radiografie - atât de familiară (vai!) şi nouă - a lumii postsovietice. "Opera lui Kurkov este plină de o introspecţie sumbră şi un suprarealism prudent, cu o doză calculată de absurd, atât cât să evoce subtil o întâlnire între Maestrul şi Margareta şi romanele cu Smiley ale lui John LeCarré."

Text preluat de pe situl editurii Curtea veche

*****

Roman despre pinguini


"Scriitor nu este cel ce scrie, ci cel care este citit. Dacă nu eşti citit astăzi, poţi, desigur, aştepta gloria postumă, dar mie personal îmi place să am bucurii încă din timpul vieţii. Şi nu mă interesează ce dimensiuni va avea monumentul de pe mormântul meu..."
Prea puţin cunoscut în România, Andrei Iurievici Kurkov (născut în 1961 la Leningrad, dar având domiciliul la Kiev şi la Londra [1]) a căpătat deja, atât în ţară, în Ucraina (considerat a fi unul dintre cei mai importanţi scriitori de limbă rusă din lume, dar şi unicul scriitor din Comunitatea Statelor Independente care a fost inclus în top 10 al bestseller-urilor europene, prin romanul Moartea pinguinului), dar mai ales în Europa, o popularitate deosebită [2]. Romanele lui au fost traduse în 55 de ţări, în treizeci de limbi, şi editate într-un tiraj general de cca 4 milioane de exemplare, cifre care sunt semnificative pentru importanţa scriitorului.

Celebritatea lui Kurkov se datorează nu numai romanelor sale, până în prezent treisprezece la număr (la care se mai adaugă şi şapte volume de cărţi pentru copii) - Liubimaia pesnia kosmopolita (Cântecul preferat al unui cosmopolit) [3], Ne privedi menia v Kengaraks (Nu mă duce în Kengaraks, 1991), Napadenie (Atacul), 11 neobîknovennostei (11 lucruri neobişnuite, 1991), Bikfordov mir (Lumea Bikford, 1993, nominalizat pentru premiul Booker, în 1994, pe care l-a şi câştigat, şi pentru premiul Strannik al fraţilor Strugaţki), Smert' postoronnego (Moartea pinguinului, 1996, mai târziu numit Piknik na l'du,1997), Dobrîi angel smerti (Îngerul bun al morţii, 1997), Milîi drug, tovarişci pokoinika (Prietenul drag, amicii răposatului, 2001), Zakon ulitki (Legea melcului, 2002), trilogia Gheografia odinoc'nogo vîstrela (Geografia unei împuşcături izolate, 2003, din care fac parte romanele Skazanie ob istinno narodnom kontroliore - Povestire despre un controlor cu adevărat popular, Sud'ba popugaia - Soarta papagalului, Pulia naşla gheroia - Glonţul şi-a găsit eroul), Priatel' pokoinika (Prietenul răposatului), Posledniaia liubov' prezidenta (Ultima iubire a preşedintelui, 2004, nominalizat în Franţa pentru cel mai bun roman străin), Igra v otrezannîi paleţ (Jocul de-a tăiatul degetelor), Sadî gospodina Miciurina (Grădinile domnului Miciurin), Vopros jizni i smerti (O chestiune de viaţă şi de moarte) [4] -, dar şi activităţii sale de scenarist (carieră începută în 1988; a scris optsprezece scenarii, de altfel Kurkov fiind o prezenţă aproape obişnuită la Cannes), demonstrată şi de faptul că este membru al PenClub-ului englez (din 1988), dar şi al Academiei Europene de Film (din 1997).

Ca şi alţi scriitori ruşi, a trecut prin experienţa literaturii underground, romanul său, Istoria goroda Srednegrada i postoronnego celoveka Kostopravova (Istoria oraşului Srednegrad şi a străinului Kostopravov), fiind citit de autor în numeroase oraşe din URSS în care autorul, pe atunci student, era invitat. După propria-i măturisire, au urmat povestiri în genul lui Daniil Harms, care l-au marcat prin tonul uşor negru al umorului, la care s-au adăugat note de suprarealism, realism cu ecouri din realitatea sovietică, aşa cum s-a întâmplat în general cu toţi scriitorii ruşi de astăzi. Într-un interviu dat lui Dmitri Saviţki la postul de radio Svoboda, scriitorul însuşi declara că, prin ceea ce scrie, se află "în zona de graniţă dintre realism şi suprarealism". "Dar - continua el să se caracterizeze - ţinând cont de faptul că sunt un om postsovietic şi sovietic pe dinăuntru, atunci, evident, tot acest cinism, umor, preferinţă pentru absurd au rădăcini sovietice. Şi de aceea probabil acest interes al cititorului occidental, atât de neaşteptat pentru mine".

Primul volum al lui Kurkov a apărut cu o săptămână înainte de căderea URSS-ului, după care au urmat apariţii în reviste ("Index on Censorship", "Amnesty International"), în special fragmente din romanul Liubimaia pesnia kosmopolita, anterior considerată a fi o scriere antirusească, antiucraineană, neputând fi publicată în ţară. Au urmat două volume scoase în regie proprie, cu bani oferiţi de prieteni (romanul filozofic, Bikfordov mir, şi o carte pentru copii, Skazki pro pîlesosika Goşa - Povestire despre micul aspirator Goşa, ambele apărute în 1993).

Aşa cum se autodefineşte scriitorul în interviul menţionat mai sus, genul său îl constituie două tipuri de romane - unele cu un caracter accentuat filozofic, inspirate din istoria sovietică şi cu un caracter ficţional relativ, şi altele mai "uşoare", accesibile. În fapt, şi pentru ultimele, accesibilitatea este relativă: în pofida intrigii destul de simple, care poate fi redusă la aceea a unui roman poliţist şi de aventuri, scriitorul aduce în discuţie probleme sociale de mare actualitate din Ucraina contemporană, din care răzbate speranţa lui Kurkov (în principiu neinteresat de politică) pentru un viitor mai bun pentru sine şi pentru conaţionali. Pe de altă parte, aceste probleme se dovedesc a fi de un real interes şi pentru cititorul occidental, şi el confruntat, la un moment dat, cu realităţi asemănătoare.

Romanele sale cele mai cunoscute, care formează o dilogie, Moartea pinguinului (în original, Moartea unui străin), respectiv Legea melcului, apărute acum şi în limba română, prin eforturile Editurii Curtea Veche, fac cunoştinţă cititorului român cu stilul, destul de amestecat, între cel al unui "thriller existenţial", cum frecvent au fost denumite, şi cel al unui roman de aventuri, al unui scriitor postsovietic ce scrie mai degrabă în manieră americană.

Prototipul eroului, Viktor Zolotariov, aduce frapant cu detectivii particulari apatici (creaţi de Raymond Chandler, James Hadley Chase ş.a.), oarecum rupţi de lumea în care trăiesc, cu prea puţine obligaţii faţă de aceasta, dar peste care se revarsă o mulţime de întâmplări care mai de care mai ieşite din comun. În aceeaşi cheie pot fi interpretate şi toate aventurile pe care eroul nostru le are cu femei care mai de care mai sofisticate, enigmatice, dar care îi acordă o atenţie şi încredere desăvârşită şi care, aproape de fiecare dată, constituie nişte jaloane semnificative în viaţa lui, implicându-se în soluţionarea faborabilă a unor chestiuni de viaţă şi de moarte. Se poate spune că, în majoritatea cazurilor, rămânerea în viaţă a lui Viktor Zolotariov se datorează tocmai "intuiţiei" femeilor care decid să-şi lege o perioadă viaţa de a lui.

Pe de altă parte, poate că nu e vorba de o polemică pe care o face autorul de limbă rusă cu literatura americană; este cert, viaţa în societatea postsovietică este tot mai complicată, elementele "democraţiei" occidentale, mai ales în aspectele ei negative, pătrund şi aici şi îi bulversează pe locuitorii unei Ucraine patriarhale, dar cu mare dorinţă de a se transforma. Mai mult, cel de-al doilea roman al miniseriei face incursiuni, pe lângă Kievul care constituie fundalul, la Moscova, în Cecenia, în Croaţia, dar şi în Antarctida, în care, ca un leitmotiv, elementul comun este puternica prezenţă a mafiei ruso-ucrainene, de care oamenii, mai mult sau mai puţin obişnuiţi, cu greu pot să scape.

Pinguinul Mişa, eroul principal al acestor romane, care, în unele variante traduse, apare menţionat chiar în titlul cărţii, este un pinguin depresiv, ca, de fapt, şi omologul său uman. Am putea considera că, în pofida unui tiz ce apare menţionat în roman ("Mişa nepinguinul"), echivalentul, alter-ego-ul lui Mişa din lumea animală este chiar Viktor Zolotariov, plecat prin lume, peste mări şi ţări, în căutarea propriei identităţi, suferind o iniţiere destul de complicată; în acest sens însă se justifică toate tribulaţiile prin care trece personajul central pentru cel care micuţul pinguin imperial este mai mult decât un prieten, decât un frate, decât un fiu (semnificative sunt, în acest sens, trăirile "duble" pe care le au cei doi, fiecare presimţind momentele delicate din viaţa celuilalt, cu care se înţelege prin sentimente, şi nu prin cuvinte). Chiar finalul romanului, în care pinguinul Mişa îşi recapătă libertatea chiar în patria sa sudică, ne sugerează, şi pentru celălalt erou, Viktor, un final la fel de fericit: nici un fel de resentimente faţă de fosta lui patrie (nici măcar pentru micuţa Sonia, care rămâne cumva uitată, abandonată, în suspensie, pe pământ ucrainean), dar şi un viitor nou, promiţător, într-o patrie nou-descoperită (în fapt, destinaţia noii sale familii "adoptive") şi cu o afacere gata pregătită (care nici acesta nu reprezenta dorinţa lui, fiind mai mult una a familiei, dar şi o materializare a strădaniilor unui vechi tovarăş de suferinţă din Cecenia, Siova).

În pofida unor deplasări în timp sau spaţiu pe care ni le prezintă naratorul, călătoriile sunt un fel de coborâri ad inferos, în străfundurile sinelui. Nu întâmplător toate călătoriile pe care le face - în Antarctida şi în Cecenia, dus-întors (despre ultima, spre Argentina, nu avem datele complete sau, în orice caz, iese din tipar, fiind probabil, de ce nu?, una autentică, coincizând cu revenirea în viaţa reală a eroului) - s-au desfăşurat în stare de cvasiinconştienţă: fie că e vorba de răul de mare provocat de Strâmtoarea Drake, fie că e vorba de alcoolul ingurgitat în exces sau de somnifere, eroul nostru doarme pe tot parcursul acestor drumuri semnificative; doarme de asemenea în alte momente importante prezentate în roman (mai ales în Legea melcului) - în noaptea în care este atacat de federali, iar prietenul său este ucis, dar şi în noaptea când are loc răzbunarea; numeroase nopţi petrecute la Kiev, inclusiv cea de revelion, le petrece mai mult dormitând sau în stare de semibeţie, parcă hotărât să nu accepte realitatea şi, de aceea, fiind probabil pedepsit cu întunecarea temporară a memoriei.

Cu metafora anesteziei locale sau generalizate incluse în romanul Legea melcului pentru a justifica eventualele intervenţii "chirurgicale" asupra propriei persoane, naratorul ne atrage atenţia asupra iniţierii dureroase pe care o suferă de fiecare dată eroul; "pasul înainte" se soldează, inevitabil, cu o pierdere, cu o mutilare ireversibilă. Impresionante sunt de altfel în mod deosebit paginile consacrate şederii aventuroase în Cecenia, care, deşi nu se remarcă prin scene de luptă "ca la carte", prin fundalul îndepărtat al războiului pe care îl creează Kurkov, reuşesc să creeze o tensiune deosebită cititorului care trece necondiţionat de partea eroului, în pofida implicării acestuia, conştiente, în acest haos neliniştitor [5].

Descrierea foarte plastică a societăţii ucrainene, dar şi a celei moscovite sau cecene postsovietice este deosebit de convingătoare, de veridică, geografia locurilor vizitate fiind uşor de reconstituit. Impresionantă este lumea "nouă" instituită în Ucraina, dar şi în Rusia, după căderea comunismului: limuzine de lux, un număr impresionant de maşini de marcă ultimul răcnet, cine luxoase la restaurante cu preţuri exorbitante, e adevărat, în posesia celor din lumea interlopă, ecouri ale prezenţei "obişnuite" a celor ce consumă stupefiante şi, nu în ultimul rând, puterea nemăsurată a noilor afacerişti, pentru care nimic nu este imposibil, inclusiv crearea unor noi ritualuri pentru a-şi pune în lumină prestigiul şi influenţa. Tot în acest context pot fi menţionate şi paginile consacrate sufletului rus, sufletului slav, constante comportamentele ale eroilor, dar şi ale oamenilor reali din cadrul prezentat: băutura - însoţitor nelipsit şi la bine şi la rău, al oamenilor, consumată înaintea unor evenimente importante, ca un sfetnic de nădejde, dar, nu numai salvator, fiind şi un motor de complicare a intrigii (a se vedea noaptea de revelion din Legea melcului) -, multe decizii luate fără prea multă chibzuire, într-un elan dictat de trăirile de moment, dar cu bune intenţii - plecarea în Cecenia, picnicul nocturn de pe Nipru, ca şi prieteniile închegate în pripă, dar dovedindu-se apoi foarte durabile - Serghei Fischbein, Lioşa.

Surprinse pe parcurs, "de la fereastră" (a autobuzului, taxiului ş.a.), numeroase aspecte sociale vin să contureze mai bine cadrul în care se desfăşoară acţiunea, să justifice parcă un anumit deznodământ. Mizeria şi apatia parcă justifică prezenţa grupărilor mafiote, care au ramificaţii pe un teritoriu uriaş, dar ale căror tentacule se întind peste mări şi ţări (asasinarea bancherului Bronikovski la îndepărtata staţie de cercetări polare din Antarctida nu mai pare deloc un lucru incredibil); acest întreg univers parcă este condamnat să ducă acest fel de viaţă. E adevărat, ni se spune că există o alternativă: oamenii obişnuiţi, care se prefac că trăiesc o viaţă normală, care află de cealaltă, interlopă, numai din presă, fără să se interefereze cu aceasta când merg la serviciu sau îşi desfăşoară activităţile cotidiene. Eroul nostru nu găseşte, se pare, altă cale de a duce o viaţă "normală" decât prin menţinerea sa în lumea "morţilor" - ferparele scrise la ziare, participarea, alături de Mişa, la înmormântări ale unor străini de care se simte total detaşat. Tentative de evadare au mai existat, dar anturajul dubios a ştiut de fiecare dacă să-l aducă înapoi.

Prin incapacitatea de a duce o viaţă obişnuită, independentă, Viktor Zolotariov ajunge în vârtejul unor evenimente din ce în ce mai complexe, cu legi proprii, pe care, treptat, învaţă să le respecte. Resemnarea, oarecum înţeleaptă, cu care eroul acceptă spre final caracterul imuabil al acestor legi conferă o notă de tristeţe generalizată. Aşa cum spunea în Moartea pinguinului, "ceea ce înainte era considerat înspăimântător devenise acum ceva obişnuit, iar oamenii acceptau acest lucru ca normă a vieţii şi continuau să trăiască mai departe, fără a-şi mai face probleme. Pentru ei, ca şi pentru Viktor, cel mai important lucru fusese până atunci şi era şi acum să rămână în viaţă, indiferent prin ce mijloace, dar să rămână în viaţă" (p.125). Tablourile vizuale care constituie cadrul pentru încordarea generală pe care o produce lectura romanului contribuie şi mai mult la accentuarea atmosferei. Spre deosebire de Moartea pinguinului, Legea melcului poate fi considerat a fi un roman influenţat şi mai mult de literatura şi mai ales de cinematografia occidentală: scenele, foarte plastice, se succed foarte repede, cu răsturnări de situaţie dintre cele mai neaşteptate, care întind la maximum nervii nu numai ai eroului, dar şi ai cititorului.

Mai trebuie reţinut însă, în pofida acestui ton sumbru, că în ambele romane întâlnim personaje bine conturate, oameni adevăraţi, curaţi, în pofida acestui climat corupt aparent generalizat: pinguinologul Pidpalîi, doctorul Ilia Semionovici, miniona Svetik, la care se adaugă şi "firi generoase, nobile" chiar din mediul interlop: noul şef al lui Viktor, viitorul deputat Serghei Pavlovici, de sprijinul căruia se leagă practic intriga celui de-al doilea volum, Igor Lvovici (exclusiv în primul volum), care ştie să-i ofere eroului informaţii limitate, pentru a nu-i pune viaţa în pericol; nu îl ultimul rând trebuie amintit cecenul Haceav, cu o structură intelectuală deosebită, fire artistică, format la şcoala rusească, al cărui cuvânt de onoare, dat cu mare dificultate, are o valoare extraordinară (comparativ cu moravurile din societatea postsovietică, în care acest cuvânt este doar o modalitate de a scăpa de o persoană incomodă sau, în cel mai bun caz, o manifestare a dorinţei de a-i face cuiva bine, fie şi pentru o perioadă scurtă). Din această perspectivă, romanul poate fi considerat şi o naraţiune care-şi propune să aducă în discuţie ţinerea promisiunilor, oricât de neînsemnate ar fi ele.

Finalul este destul de abrupt şi complicat inutil. Romancierul se putea descurca şi fără intriga sofisticată în care eroii sunt criminalii de război din Bosnia actuală, fugiţi acum în Argentina şi care, pentru a avea drum liber, folosindu-se de banii eroului nostru, au plănuit să-l ucidă; incredibilă şi uşor forţată este şi legătura pe care "destinul" i-o face cu fiica unuia dintre generalii sârbi-bosnieci, Vesna, care, acceptând să facă dragoste cu el, îl salvează de la moarte, îl salvează din viaţa pe care o ducea, oferindu-i astfel, prin căsătorie, o familie (nouă), o casă nouă şi o ocupaţie nouă.

În orice caz, autentică este prezenţa pinguinului Mişa, la care eroul nostru reacţionează cu mare sensibilitate, pe care îl simte, în somn şi aievea, indiferent de distanţă şi ale cărui strări, trăiri sunt umitor de asemănătoare cu ale stăpânului. Saltul în ocean al pinguinului Mişa reprezintă decizia lui Viktor de a se arunca în vâltoarea unei noi vieţi, înconjurat de membrii unei familii pe care nu o cunoaşte prea bine, dar cu care, pentru că toţi sunt, ca şi el, hăituiţi, în lumea de dinainte, a stabilit relaţii mai mult decât apropiate. Doi mântuiţi, Viktor şi pinguinul, sau numai unul (dacă avem în vedere ipostaza de alter-ego a pinguinului) aduc în final un imn vieţii, unei vieţi libere de orice constrângeri, dar care, din păcate, nu se poate realiza, în toată plenitudinea ei, în Ucraina natală a eroului nostru, ci în mirajul îndepărtat al Argentinei. Cercul deschis de plecarea, plină de emoţii, din Argentina spre staţia polară "Vernadski" se încheie, în romanul Legea melcului, prin întoarcerea în acelaşi loc, în ţara tuturor posibilităţilor, în care şi buni şi răi, criminali de război sau soldaţi "de rând", ca ziaristul Viktor Zolotariov, îşi pot pierde urmele şi începe o viaţă nouă.

Putem încheia această scurtă prezentare cu cuvintele lui Leo Benedictus, dintr-o cronică publicată în "The Observer" din 17 martie 2002: "Prin proza sa funcţională, alienantă, cenuşie ca şi peisajul sovietic din carte şi cu un macabru simţ al absurdului, Kurkov îşi dezvoltă această premisă puternică într-o satiră urbană a structurilor corupţiei lăsate în urmă de comunism. Viktor este un nondetectiv al unui thriller nerealizat (cu nişte dezvăluiri-revelaţii perfecte) despre sarcinile sale zilnice, un personaj pasiv, nepuntincios, aflat în mijlocul unor evenimente pe care nu le înţelege. Kurkov are multe în comun cu câteva nume mari - Kafka, Bulgakov, Auster, Pinter, Pelevin sunt primele care îmi vin în minte - şi această carte poate face faţă comparaţiei".

Dar tot autorului trebuie să-i dăm ultimul cuvânt, care ne face să ne abţinem de la alte comentarii: "Cea mai importantă regulă a mea este să scriu o poveste bună, nu să încerc să-mi explic propriile idei. Cu atât mai mult cu cât într-o poveste bună se va găsi mereu loc şi pentru nişte idei interesante".

Note:
[1] Soţia lui Kurkov, cu care s-a căsătorit în 1988, este englezoaică, astfel că 4-5 luni din an scriitorul le petrece în Anglia, predând uneori şi la Universitatea Cambridge (dramaturgie cinematografică experimentală la Colegiul Bell). Kurkov a predat şi la Institutul de Film şi Artă Teatrală de la Kiev (arta scenariului, istoria literaturii ruse, literatură rusă contemporană).
[2] Aflăm, de exemplu, că în Franţa, cărţile lui, Moartea pinguinului şi Priatel' pokoinika (Prietenul răposatului) au fost incluse, alături de cele ale lui Tolstoi şi Puşkin, în programa obligatorie de literatură universală. De fapt, cea mai mare presă o are Kurkov în Germania, unde i-au apărut de altfel şi primele cărţi traduse.
[3] Pentru care a primit în Germania premiul fundaţiei "Heinrich Böll".
[4] Au fost ecranizate romanele Priatel' pokoinika (Franţa-Ucraina, 1997) şi Moartea pinguinului, în Anglia (după care s-a făcut deja şi un film de animaţie).
[5] Aşa cum a declarat scriitorul într-un interviu, multe dintre detaliile incluse în carte au fost inspirate de călătoriile în Cecenia ale ziaristului de investigaţie Anna Politkovskaia (asasinată la Moscova în 2006), cu care Kurkov era prieten.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer